Paralela intre Cruciada si Jihad

[ioanna]

Fenomenul cruciadelor a aparut in Europa ca raspuns (destul de tardiv) la expansiunea araba, ce a culminat cu cucerirea Ierusalimului, „pamant sfant” al Crestinatatii, fapt ce a produs un adevarat soc in lumea crestina. Cruciadele, desi pornesc de la o motivatie religioasa- „eliberarea locurilor sfinte de sub dominatia musulmana”, reprezinta un fenomen politic medieval, la fel cum razboaiele de expansiune araba sunt tot fructul unei ideologii politice, reprezentand aspiratiile unei comunitati. Omul medieval nu putea insa concepe o separare intre sfera politica si cea religioasa, de aceea fundamentarea ideologica a razboiului lua conotatii religioase.

„RĂZBOIUL SFÂNT”- ÎNTRE CRUCIADĂ ŞI JIHAD

Colonel ( r) Dumitru CODIŢĂ
Sursa: http://www.arduph.ro/%E2%80%9Erazboi...iada-si-jihad/

1.Introducere

Dreptul conflictelor armate îşi are rădăcinile în practicile cutumiare, care sau constituit de-a lungul secolelor pe toate continentele. Legile şi obiceiurile războiului – dacă este să folosim denumirea tradiţională a acestei ramuri a dreptului, nu erau aplicate la fel de toate armatele sau faţă de toţi inamicii. Se observă totuşi o anumită coerenţă, marcată de limitele unui comportament admis faţă de combatanţi şi populaţia civilă, care se baza pe onoarea soldatului.

Reglementările se refereau în general la interdicţia comportamentelor considerate crude sau dezonorante şi s-au format nu numai în interiorul armatelor, dar şi sub influenţa particularităţilor culturale, ale tipului de educaţie şi scrierilor religioase[2].

Civilizaţia occidentală şi cea islamică au o istorie comună, percepută de ambele părţi sub forma unui trecut al conflictului şi al cruzimii. Din cauza ignoranţei şi prejudecăţilor, acestea nu au reuşit să se înţeleagă reciproc, iar extremismul şi superficialitatea au făcut ca dialogul să se transforme de cele mai multe ori în conflict.

Consecinţa acestei situaţii face ca şi în prezent, lumea musulmană să fie stăpânită de un sentiment de furie şi umilinţă. Majoritatea musulmanilor consideră că Occidentul foloseşte un standard dublu al democraţiei şi drepturilor omului atunci când este vorba de sine, în raport cu alte civilizaţii, creând astfel terenul propice pentru apariţia fundamentalismului islamic[3].

Dialogul dintre creştini şi musulmani reprezintă prin urmare o necesitate vitală de care depinde însuşi viitorul omenirii. Prezentarea şi înţelegerea semnificaţiei conceptelor de cruciadă şi jihad reprezintă o contribuţie în acest sens.

2. Cruciadele „războaiele sfinte” ale creştinătăţii

Privite în contextul lor adecvat, cruciadele au reprezentat un capitol medieval al unei îndelungate interacţiuni dintre Est şi Vest, pentru care războaiele troiene şi cele persane ale Antichităţii au fost un preludiu, iar expansiunea imperialistă modernă a Europei Occidentale, ultima etapă. Diferenţa geografică dintre Est şi Vest a devenit semnificativă doar prin prisma diferenţelor religioase, etnice şi lingvistice.

Etimologic cruciada reprezintă numele dat expediţiilor militare de colonizare, întreprinse de feudalii din Europa occidentală, între anii 1096 şi 1270 în Orientul Apropiat, sub pretextul eliberării mormântului lui Hristos de sub turci[4].

Cruciadele au reprezentat reacţia Europei creştine împotriva Asiei islamice, aflată în ofensivă din anul 632 nu numai în Siria şi Asia Mică, dar şi în Spania şi Sicilia. Printre alte antecedente, trebuie să menţionăm tendinţele migratoare şi militare ale triburilor teutone, care au schimbat harta Europei din momentul în care au intrat pe scena istoriei; distrugerea (1009) de către al-Hakim a Bisericii Sfântului Mormânt, loc de pelerinaj pentru mii de europeni, ale cărei chei îi fuseseră trimise (800) lui Carol cel Mare în semn de binecuvântare din partea patriarhului Ierusalimului şi, nu în ultimul rând, dificultăţile întâmpinate de pelerini în Asia Mică islamică.

Declanşarea cruciadelor a fost determinată de apelurile repetate (1095) adresate de împăratul Alexios Comnenul către papa Urban II, ale cărui domenii asiatice fuseseră ocupate de selgiukizi. În faţa ameninţării care se apropia de Constantinopol, este posibil ca papa, să fi considerat că ar putea avea ocazia să reunifice Biserica greacă cu cea romană, a cărei schisma se produse-se între 1009 şi 1054. S-a lansat astfel prima cruciadă, numită aşa datorită semnului distinctiv de pe hainele luptătorilor care se şi numeau cruciaţi.

Împărţirea categorică a cruciadelor în şapte până la nouă nu este satisfăcătoare[5] pentru mulţi cercetători ai fenomenului. Procesul a fost mai mult sau mai puţin continuu, fără o linie de demarcaţie clară între cruciade. Împărţirea pe perioade ar fi mai adecvată. Prima perioadă de cuceriri durează până la aşa numita a doua cruciadă (1147-1149), a doua perioadă, este aceea a reacţiei musulmanilor, începând cu acţiunile lui Zanghi şi culminând cu victoriile lui Saladin şi o a treia perioadă, de războaie locale, încheiată în 1291, când cruciaţii sunt definitiv înfrânţi în interiorul Siriei[6]. În această a treia perioadă una din cruciade a fost îndreptată împotriva Constantinopolului (1202-1204), două împotriva Egiptului (1218-1221), fără un rezultat notabil, şi una chiar împotriva Tunisiei.

Prezintă interes pentru studiul nostru relaţiile paşnice dintre occidentali şi localnici. Creştinii veniseră în _ara Sfântă convinşi că sunt superiori populaţiilor de aici, considerând că acestea sunt idolatre şi că îl divinizează pe Mahomed. Primule contacte au reprezentat însă o mare dezamăgire. Cât despre impresia musulmanilor despre cruciaţi cuvintele lui Usama, un conducător musulman, sunt elocvente. El îi consideră „animale curajoase şi bătăioase, dar nimic altceva”.

[ioanna]

3. Jihadul - războiul „sfânt” al Islamului

Clarificarea conceptului de jihad s-a aflat în centrul atenţiei în analizele islamologilor din cele mai diferite domenii. Metoda comparativă în studierea jihadului luând ca termen de referinţă cruciada[7] este sursa majorităţii punctelor de vedere. Definirea acestuia a fost încercată de istorici, jurişti, sociologi, teologi, dar şi de politicieni şi ideologi, fapt pentru care există o mare diversitate de opinii. Printre autorii cu o contribuţie reprezentativă şi în parte obiectivă, Viorel Panaite[8] menţionează pe următorii: Ahmed Refik, Cl. Huart, O. Huades, J.E.Jurji, Louis Massignon, A.K.S. Lambton, Bernard Levis, E.Kohlberg, M. Canard, Emmanuel Sivan, Cl.Cahen ş.a.

Jihad înseamnă luptă, efort, strădanie … luptă cu tine însuţi înainte de toate. În Coran, termenul de jihad nu este echivalent cu cel de conflict armat ci exprimă lupta interioară a fiecărui musulman pe drumul credinţei. Doctrina jihadului ca „război sfânt” a apărut pentru a legitima expansiunea statului musulman, la începutul dinastiei abbaside[9]. De atunci, în teologia islamică sunt vehiculate cele două sensuri ale jihadului: de autoapărare ( defensiv ) şi de expansiune ( ofensiv ) în scopul propagării credinţei islamice[10].

Conform acestei teorii, jihadul defensiv este un război care protejează musulmanii împotriva agresorilor şi care respectă regulile de purtare a războiului, cum ar fi folosirea forţei minime necesare sau respectarea dreptului la viaţă al populaţiei non-combatante. Cu toate acestea, în prezent, interpretările radicale ale Coranului, au extins aria semantică a jihadului defensiv.

Naşterea ideii de jihad a avut loc în vremea lui Mahomed, în procesul de trecere de la Profetul avertizator (din perioada meccană, 617 – 16 iulie 622) la Profetul înarmat (din perioada medineză 622-632)[11]. La Mecca, pentru a face prozeliţi, Mahomed a practicat, în exclusivitate, metoda convingerii cu ajutorul argumentelor religioase: „Îndemnurile către ei (adepţi-n.n.), ca să reziste cu răbdare şi îngăduinţă la violenţele duşmanilor – afirma W. Irving – aproape că rivalizau cu preceptul blând al Mântuitorului nostru potrivit căreia, dacă te-au lovit pe un obraz, întoarce-l şi pe celălalt”[12]. Apariţia ideii de „război sfânt” se va produce la Medina, „locul unde, în momentul când s-a organizat lupta împotriva meccanilor, a fost definită datoria de a-i combate pe toţi aceia care nu aderau la Islam, până ce se converteau sau consimţeau să plătească tributul, semn al supunerii lor”[13].

Versetele din Coran reflectă o dualitate a metodelor folosite de Mahomed pentru răspândirea islamului, „paşnice”, care s-a cristalizat în perioada meccană şi altele „războinice”, afirmate după hegira (622 d. H.) la Medina.

Pe cale de consecinţă, se considera că una din principalele obligaţii ale califului era de a extinde mereu teritoriul islamului (dar al-islam). Împărţirea lumii într-un ţinut al păcii şi unul al războiului este oarecum similară celei din teoria comunistă a Rusiei Sovietice[14]. În ultimii ani, jihadul are tot mai puţini adepţi în lumea musulmană, în special din cauza divizării şi controlului exercitat în multe regiuni de către diferite guverne străine[15].

În scrierile juridico-religioase musulmane, se regăsesc numeroase încercări de a elabora construcţii teoretice, care urmăresc sistematizarea conceptului de jihad. Astfel, Muhammed Şevkânî (m. 1250/1834) distingea patru feluri de jihad: jihadul cu propria persoană (care presupunea învăţarea şi aplicarea preceptelor de bază ale religiei, dar şi acordarea de sprijin semenilor în acest sens); jihadul cu diavolul (care înseamnă, în esenţă, respingerea viciilor lumeşti); jihadul cu necredincioşii (care putea fi dus cu inima, prin cuvânt, cu averea şi cu mâinile); jihadul cu păcătoşii (dus cu inima şi cu mâinile). În acelaşi demers de teoretizare, Alfred Morabia îşi structura analiza noţiunii de jihad pornind de la două mari încrengături: jihadul extern dus împotriva infidelilor din „Casa războiului” şi jihadul intern dus în limitele „Casei islamului”. La rândul său, jihadul intern presupunea trei aspecte: jihadul coercitiv şi defensiv (împotriva schismaticilor, ereticilor, rebelilor etc.), jihadul moral şi jihadul spiritual.

Jihadul nu reprezintă o obligaţie individuală, cum sunt celelelte prevederi ale islamului, ci o datorie a întregii comunităţi, care trebuie să lupte cu necredincioşii şi să răspândească islamismul[16]. Cel ce moare într-un astfel de război va ajunge în rai, fără să mai aştepte judecata de apoi. Acest aspect explică în parte avântul în luptă şi atitudinea războinică în unele perioade a statelor, care şi-au stabilit ca obiectiv promovarea islamului.

În spatele ideii de jihad, ca expediţie militară, se afla o puternică tradiţie războinică. Practic, jihadul a înlocuit razia preislamică atât de răspândită printre triburile arabe, canalizând odată cu apariţia statului islamic toată această energie distructivă internă spre exteriorul proaspetei comunităţi, în interesul statului islamic care se năştea. „În acest context – susţin unii istorici – se poate specula că jihad-ul este parţial o raţionalizare ideologică a raziei”[17]. În ţinuturile deşertice, unde dispoziţia belicoasă era o stare mentală normală, razia reprezenta una din puţinele ocupaţii masculine[18].

În război musulmanii se conduceau după reglementările stabilite în cărţile războiului, precum şi după unele reguli cutumiare.

Vom observa în exemplele următoare că aceste reguli erau stricte şi ofereau şansa cruţării vieţii adversarului, doar în condiţiile stabilite de învingător. Un aspect important îl reprezenta declanşarea ostilităţilor. Astfel, necredincioşii trebuiau mai întâi să fie instruiţi şi apoi invitaţi să adere la islamism. Dacă refuzau, se pornea război împotriva lor. Capitularea acestora fără convertire se încheia cu un tratat în virtutea căruia învinşii îşi păstrau bunurile, religia şi obiceiurile lor, dar plăteau o anumită taxă. Dacă opuneau rezistenţă şi apoi erau învinşi, deveneau proprietatea învingătorilor cu toate bunurile lor. Musulmanii puteau să-i omoare, să-i transforme în sclavi, să le răpească femeile şi copii etc.

Reguli precise erau stabilite cu privire la prada de război. Patru cincimi revenea luptătorilor musulmani învigători, iar o cincime „lui Allah”, adică Profetului şi membrilor familiei lui, precum şi ajutorării orfanilor, nevoiaşilor şi călătorilor[19].

Prin astfel de „războaie sfinte” au izbutit musulmanii să răspânească islamismul şi să creeze două imperii dintre cele mai întinse din câte se cunosc în istorie, Califatul arab şi Imperiul otoman. În prezent, obligaţia „războiului sfânt” a încetat însă să mai existe ca atare pentru statele moderne musulmane. Acest tip de război îndreptat împotriva „necredincioşilor” a generat încă de la începuturi un anume fanatism, care se încearcă a fi revigorat astăzi de fundamentalismul islamic[20].

Musulmanii subliniază, în acelaşi timp, că islamismul este, înainte de orice, o religie a păcii. Atacurile sinucigaşe asupra Statelor Unite, din 11 septembrie 2001, i-au determinat pe mulţi nemusulmani să se arate sceptici cu privire la afirmaţia de mai sus. În replică musulmanii răspund că în toate religiile există extremişti, dar că acţiunile acestora nu trebuie să fie considerate standardul după care să fie judecate preceptele vreunei credinţe. Acest aspect este sursa controverselor, cu privire la faptul că în Coran ar exista prevederi care ar susţine masacrarea necredincioşilor.

Nemusulmanii susţin că jihadul reprezintă un mijloc exclusiv violent, în timp ce autorii musulmani prezintă jihadul doar ca un instrument defensiv, de apărare a lumii musulmane, sau, cel mult, ca un instrument de propagare a islamului pe cale paşnică[21].

Autorii musulmani susţin dimpotrivă, că războiul trebuie văzut numai ca o stare temporară apărută în cazuri de necesitate, pacea fiind adevărata raţiune de a fi a islamului, promovată de acesta ca stare normală şi permanentă în relaţiile dintre state.

În concluzie la cele menţionate, situarea pe poziţii diametral opuse poate conduce la exagerări. De aici, nu mai există decât un pas până la o interpretare extremistă şi o exagerare, care poate îmbrăca forma unor acuzaţii radicale cum ar fi aceea că doar creştinătatea ar fi vinovată de statuarea războiului ca stare normală în relaţiile cu musulmanii[22]. Caracterul fals al acestei dispute, rezultat în ambele cazuri din lipsa unei analize din „perspectivă evolutivă”[23], istorică, nu mai trebuie demonstrat.

Relaţiile dintre musulmani şi nemusulmani au fost cu mult mai complexe în practică, decât în teorie. În fapt nici războiul, contrar opiniei multor istorici şi jurişti occidentali, dar nici pacea, contrar majorităţii specialiştilor musulmani, nu s-au constituit exclusiv într-o stare normală şi permanentă între islam şi creştinătate.

Conceptul de jihad în sensul cel mai larg are sensul de protejare a civilizaţiei islamice ( Dar al-Islam) de invazia „infidelilor”. Războaiele purtate în numele Islamului, în era timpurie a acestei religii au fost percepute ca forme ale jihad-ului, în sensul de „război sfânt”. De-a lungul istoriei, chemarea la „războiul sfânt” a avut ecou în lumea islamică atunci când anumite zone erau ameninţate. Această chemare la luptă continuă, a început în secolul al XI-lea, al cruciadelor şi a continuat până în secolul al XIX-lea, odată cu apariţia colonialismului şi perceperea acestei ameninţări ca fiind la adresa lumii islamice[24].

[ioanna]

Există punte de vedere în accepţiunea musulmanilor potrivit cărora, jihadul ar fi o poruncă a lui Allah, iar cuvintele Profetului (hadith) ar glorifica jihadul:„Omul ce va participa la războiul sfânt pentru slăvirea lui Allah şi nu-l mână nimic altceva decât credinţa în Allah, va fi răsplătit de Allah, fie cu răsplată, fie cu pradă de război sau va fi primit în Paradis. Dacă nu le-ar fi greu urmaşilor mei (fără mine?!), nu aş ezita nici un moment să pornesc războiul sfânt şi mi-ar place să fiu martir pentru cauza lui Allah, apoi să fiu înviat şi martirizat pentru cauza lui”[25].

Aceste aprecieri pot conduce la concluzia că proclamarea jihadul în prezent nu reprezintă o întelegere greşită a Coranului. Chiar „dacă doctrina coranică a jihadului nu este în mod fundamental războinică, este totuşi clar că, încă de la origini, războiul a fost un element constitutiv al primei comunităţi islamice întru credinţă… războiul dus pe calea Domnului, este deci considerat ca o operă pioasă şi merituasă”[26]. Altfel spus dimensiunea războinică a religiei islamice nu este condamnată „nici de revelaţia coranică, nici de faptele Profetului. Nu numai că Mahomed nu a respins folosirea violenţei ci chiar a predicat-o şi nu a ezitat să-i asasineze pe câţiva dintre adversarii săi”[27].

Legitimitatea jihadului în lumea islamică, raportată la conotaţiile sale religioase, nu poate fi însă decisă de o moralitate abstractă şi nici nu este tributară unei anume ideologii sau doctrine politice. Declanşarea jihadului are loc doar în urma unei analize atente a învăţaţilor musulmani (ulama), proclamată printr-un decret religios ( fatwa), conform legii islamice (sharia).


3.1 Fundamentalismul islamic şi jihadul

În prezent, noţiunea de jihad este reinventată, personalizată şi transformată în instrument politic. Grupările neo-fundamentaliste islamice promovează necesitatea declanşării jihadului ca îndatorire permanentă a fiecărui musulman de a lupta până la moarte împotriva Occidentului. După războiul din Afganistan de la sfârşitul anilor 1980, arată Gilles Kepel, cultura jihadului a devenit globală[28]. Mutaţia survenită a constat nu doar într-o extindere majoră ci şi într-o transformare ideologică (de la comunism la anti-modernism, a se citi anti-occidentalism) şi strategică (de la războiul de gherilă pentru eliberarea unui stat musulman de sub ocupaţia unor forţe militare străine la atentate teroriste nediscriminatorii în orice punct de pe glob). Oliver Roy explică impactul doctrinei jihad-ului ca „o reacţie la schimbările sociale şi economice generate de modernismul globalizant”[29].

Pentru justificarea acţiunilor, grupările fundamentalist musulmane caută să identifice în istoria şi gândirea islamică elemente doctrinare care să sprijine ideologia violenţei politice împotriva civilizaţiei occidentale. Au găsit acest sprijin în conceptul religios de jihad. Prin promovarea acestui punct de vedere cu atentate sinucigaşe, grupările fundamentalist islamice au reuşit să reducă percepţia Occidentului cu privire la religia islamică la o structură politico-ideologică monolitică cu caracter violent, retrograd şi anti-modernist.

Unul dintre obstacolele majore în înţelegerea corectă a religiei islamice este legat de folosirea frecvent eronată a cuvântului obişnuit jihad în înţelesul iniţial atribuit acestuia.

Cea dintâi asociere a acţiunii militare cu cuvântul jihad s-a petrecut la distanţă de secole după moartea profetului Mahomed şi chiar acea utilizare tardivă era o extindere a unui concept mai profund, de o importanţă esenţială pentru credinţă, un concept care guvernează şi astăzi semnificaţia cuvântului.

3.2. Terorism – “fundamentalist religios”

Realitatea confirmă că în categoria „motivaţiei ce stă la baza acţiunii teroriştilor sunt şi motive de ordin cultural[30]”. Valorile culturale tradiţionale pot motiva acţiunile unor persoane într-o manieră de neconceput pentru un observator extern. În societăţi în care oamenii se identifică în termenii apartenenţei la un anumit grup (familie, clan sau trib), poate exista o dispoziţie către autosacrificiu rar întâlnită în alte comunităţi.O determinare majoră a terorismului pe baze religioase este percepţia „intruşilor” şi anticiparea unei ameninţări la adresa supravieţuirii unui grup etnic. Teama de a fi exterminat din punct de vedere cultural sau religios, conduce uneori la o violenţă care, pentru o persoană care nu a trecut printr-o experienţă similară, poate părea iraţională. Toate fiinţele umane sunt sensibile în faţa ameninţărilor la adresa valorilor cu care acestea se identifică. Din aceste valori fac parte limba, religia, apartenenţa la un grup, ţară sau teritoriu natal. Pericolul de a pierde una dintre aceste valori poate determina reacţii de apărare, şi nu de puţine ori, acţiuni xenofobe.

Religia poate fi una dintre cele mai volatile valori în acest sens. O ameninţare la adresa religiei unei persoane pune în discuţie nu numai prezentul, dar şi trecutul şi viitorul acelei persoane. Multe religii, inclusiv creştinismul şi islamismul, sunt într-atât de încrezătoare în justiţia lor încât au utilizat forţa pentru a obţine adepţi.

Terorismul în numele religiei poate fi în mod special violent. Ca de altfel toţi teroriştii, cei care sunt motivaţi religios, îşi văd acţiunile în mod sigur morale şi chiar ca sancţiuni divine. Terorismul de nuanţă fundamentalist-religioasă sau terorismul religios, foloseşte violenţa pentru a îndeplini ceea ce susţinătorii numesc obiective ordonate de divinitate. Studii recente evidenţiază că, în prezent, „organizaţiile teroriste de esenţă fundamentalist-islamică sunt cele mai active şi cele mai dăunătoare actualului mediu de securitate[31]”.

Multitudinea organizaţiilor teroriste, în special de sorginte islamică pare greu de înţeles şi explicat atunci când islamul, prin esenţa lui, este o religie a milosteniei şi prin urmare nu permite terorismul. În Coran spre exemplu, se menţionează: „Allah nu vă opreşte să faceţi bine acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, şi nu v-au alungat din căminele voastre, ba din contră, să fiţi foarte buni şi drepţi, căci Allah îi iubeşte pe cei drepţi”[32]

Crima este considerată al doilea păcat major şi Profetul avertizează că, în Ziua Judecăţii, primele cazuri care vor fi judecate între oameni vor fi acelea de vărsare de sânge, adică de omor şi rănire.

Luând în considerare cele de mai sus, precum şi prevederile altor legi islamice între care incitarea la acte de terorism, distrugerea clădirilor şi proprietăţilor, bombardarea şi mutilarea oamenilor nevinovaţi, toate sunt acte detestabile şi inacceptabile în islam şi pentru musulmani. Musulmanii urmează o religie a păcii, milosteniei, iertării şi marea majoritate a musulmanilor nu are de-a face cu evenimentele violente care le sunt asociate. Dacă un musulman comite vreun act de terorism, atunci se face vinovat de violarea legilor islamice.

Cu toate acestea, în prezent fundamentalismul islamic îşi propune „să distrugă toate statele şi guvernele, tot ceea ce se opune ideologiei şi doctrinei islamice, tot ce nu ţine cont de naţiunea care-l guvernează”[33]. Percepţia răspândirii fundamentalismului islamic drept o căutare a certitudinii şi purităţii religioase, cu rădăcini într-un „trecut imaginat” (califatul islamic mondial) sau cu unul dintre rarele mijloace de activism politic al civilizaţiei islamice, în vederea restaurării acelui trecut glorios, poate fi fundamentată sau invalidată prin studierea rădăcinilor istorice ale fenomenului[34].

Folosirea unui vocabular fanatico-religios precum: „infideli”, „adoratori de idoli”, „cruciaţi”, „martiri”, „războaie sfinte”, „pământ sfânt”, „inamici ai islamului”, „partidul lui Dumnezeu” şi „marele Satan” denotă natura violentă a fundamentalismului islamic, o provocare totalitară atât faţă de islamul tradiţional cât şi faţă de democraţia modernă[35].

Epoca post-modernă a fost martora destrămării civilizaţiei şi instituţiilor islamice, a dezintegrării fundamentului moral ceea ce generează un sentiment de instabilitate, de anomie în lumea musulmană. În acest context ideologic trebuie plasat Osama bin-Laden, care propovăduie musulmanilor o versiune universală, pură a religiei islamice, despuiată de sfinţii săi, de obiceiurile şi tradiţiile locale. În accepţiunea fundamentaliştilor, islamul nu se va conforma obiceiurilor şi tradiţiilor sociale alogene, credinţa în Coran fiind considerată singura cale demnă de urmat[36].

Este adevărat că terorismul poate fi apanajul oricărei religii, dar putem identifica în cazul fundamentalismului islamic unele caracteristici specifice care ţin de cultura şi istoria lumii musulmane. Astfel tradiţiile islamice, precum obligaţia fiecărui musulman de a purta un „război sfânt pentru apărarea islamului (jihad), împotriva infidelilor”, chiar şi prin atentate sinucigaşe, sunt aduse în prim plan pentru a legitima activităţile teroriste, în timp ce concepte precum toleranţa, egalitatea şi pluralismul, deşi sunt caracteristici definitorii ale religiei islamice, sunt ignorate[37].

În prezent, grupările teroriste de sorginte fundamentalist islamică îşi arogă dreptul de a declara „război sfânt” în numele islamului, chiar dacă, la fel ca în alte religii, Coranul nu susţine terorismul.

[ioanna]

Cuvântul jihad provoacă frică multor occidentali, care pun semnul egalităţii între acest concept şi terorism. Totuşi, trebuie menţionat că interpretarea jihadului ca „război sfânt” nu este o caracteristică definitorie doar religiei islamice. Din perspectivă istorică, după cum s-a arătat deja, „războiul sfânt” a fost caracteristic perioadei medievale a creştinismului pentru legitimarea cruciadelor împotriva „păgânilor”otomani. Este posibil ca, în prezent, jihadul să reflecte, printre altele, şi frustrarea musulmanilor faţă de pericolul pierderii identităţii culturale şi a independenţei politico-economice, din cauza incapacităţii de a se apăra împotriva competiţiei agresive a Occidentului într-o lume a globalizării[38]. Faptul negativ din perspectiva dreptului internaţional umanitar, este acela că practicile teroriste dau o puternică lovitură acestui domeniu deoarece teroriştii nu respectă nici o regulă umanitară. _intele lor sunt alese în aşa fel încât să producă teroare şi să aibă un impact cât mai mare asupra opiniei publice.


CONCLUZII

La începuturile lor ambele religii, erau animate de simţul privilegiului şi misiunii divine pe care le aveau de îndeplinit. Deşi din punct de vedere istoric este de dată mai recentă, Islamul a reuşit ca până la sfârşitul Evului Mediu, să depăşească substanţial Creştinismul în ceea ce priveşte punerea în practică a aspiraţiilor expansioniste. Religia creştină în pofida ţelurilor şi pretenţiilor sale de salvatoare a lumii, a rămas în principal europeană, iar cruciadele care au reprezentat aşa numitele „războaie sfinte” ale creştinătăţii, au avut drept scop doar apărarea sau recucerirea unor foste teritorii creştine. Cu toate acestea vărsările de sânge pricinuite de creştini nu au fost mai puţin grave decât cele care au însoţit violenţele comise de musulmani.

Cele două religii care stau la baza culturilor şi civilizaţiilor cu acelaşi nume, au caracteristici comune fiind animate la origini de simţul misiunii pe care-l aveau de îndeplinit. Până la sfârşitul evului mediu, musulmanii i-au depăşit în acţiuni expansioniste pe creştini. În pofida aspiraţiilor salvatoare ale lumii, religia creştină a rămas în principal europeană, iar cruciadele, „războaiele sfinte” ale creştinătăţii, au avut drept scop doar apărarea sau recucerirea unor foste teritorii creştine[39].

Deşi situaţia este asemănătoare în ceea ce priveşte vinovăţia adepţilor lor, cele două crezuri religioase se diferenţiază:„războiul sfânt în numele lui Allah va fi întotdeauna o faptă exemplară pentru un musulman în vreme ce violenţa exercitată în numele evangheliei creştine este condamnată de conştiinţa credincioşilor”[40].

Se vorbeşte în prezent despre existenţa unui „război cultural”. Acest tip de război, departe de a reprezenta ceea ce Samuel P. Huntington definea ca fiind un război al civilizaţiilor, este în fapt o confruntare pe piaţa culturală, sub forma războiului economic, dar cu unele aspecte oarecum diferite de politica producţiei culturale. Aceasta vizează dominanţa culturală, adică punerea în opoziţie şi crearea unor ierarhii şi unor suporturi care să justifice alte acţiuni. Este vorba, de fapt, de constituirea unui suport pentru interesele care se confruntă, iar conceptul de „valoare” şi cel de „sistem de valori”[41] sunt cât se poate de potrivite pentru astfel de diversiuni. Acest tip de război este folosit din ce în ce mai mult ca expresie a conflictului etnic sau religios, a intoleranţei etnice sau religioase, a extremismului şi fundamentalismului.


--------------------------------------------------------------------------------
[1] Preşedinte Asociaţia Română de Drept Umanitar – Filiala Prahova
[2] Jean Marie Henckaerts et Louise Doswald Beck, Droit international humanitaire coutumier,Editura Bruylant, 2006, p.38
[3] Munib Younan, I tis time to lead and heal with and courage, February 9, 2006,
www.alhewar.com
[4] Vasile Breban, Dicţionar al limbii române, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980,p.130
[5] Philip K. Hitti, Istoria arabilor,Editura ALL, Bucureşti, 2008, p. 403
[6] V.W.B. Stevenson,The Crusardes in the East, Cambrige, 1907, p.17
[7] M.Canard, La guerre sainte dans le monde islamique et dans le monde chretien,Revue
Africaine (Alger),1936, p.25.
[8] Dinastia abbasidă – sfârşitul secolului VII şi începutul secolului IX d.Hr.
[9] Viorel Panaite, Pace şi război în islam. Tările române şi dreptul otoman al popoarelor (secolele XV – XVII), Editura B.I.C. ALL, Bucureşti, 1997, p.3
[10] James Turner Johnson, Jihad and Just War, First Thing, Nr.124, june-july,2002, p.38
[11] A. Morabia, Gihad dans l _Histoire_, capitolul II din prima parte a lucrării este intitulat Du Prophete avertisseur au Prophete arme: naissance du gihad, pp.61-105, apud Viorel Panaite op.cit., p.85
[12] Irving, Mahomet, p.87 apud Ibidem
[13] Sourdel, Islamul clasic, p.207, apud Ibidem *Teoretic, în islam nu există război nereligios.
[14] Philip K. Hitti, op.cit., p.89
[15] Ibidem
[16] Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Didactica şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998,p.165
[17] Sommer Parvin, Dar-al-Islam, p.8 şi Barbara Aswad, Social and Ecological Aspects in the Formation of Islam, în Peoples and Cultures of the Middle East, New York, 1970, p. 68
[18] Philip k. Hitti, op.cit., p.17
[19] Coran, Sura VIII,420
[20] Elena Cozma, Istoria religiilor, Editura POLIROM, Bucureşti, 2000,p. 121
[21] Viorel Panaite, op.cit., p.4
[22] Ozel, Islam Hukuku, p.250, apud Viorel Panaite, op.cit., p.5
[23] Morabia, Gihad, p. 564, Ibidem
[24] Cristian Barna, Jihad în Europa, Editura Top Form,Bucureşti, 2008, p.47
[25] Ibidem, p.71
[26] Jean Flori, Războiul Sfânt, Jihad, cruciadă. Violenţă şi religie în creştinism şi islam, Editura Cartier, Bucureşti, 2003,p.18
[27] Ibidem
[28] Gilles Kepel, understading the Modern Jihad. The War for Muslim Minds:Islam and the
Occident, Belknap Publishing, Cambridge,2004, p.76
[29] Oliver Roy,Globalized Islam:The Search for a New Ummah,Columbia University Press, New York,2004, p.120
[30] General de divizie ( r ) dr Gheorghe Arădăvoaice, Col. Valentin Stancu, Războaiele de azi şi de mâine, agresiuni neconvenţionale, Editura Militară, 1999,p.301
[31] Constantin Gheorghe Balaban, Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări la începutul secolului XXI, Editura C.H.Beek, Bucureşti, 2006, p.221
[32] Coran, Capitolul Celei Incercate, Sura, 60: 8
[33] A la Maududi, Sayyeed Abdul: Jihad în islam, www.islamistwatch.org
[34] Barna Cristian, Jihad în Europa, Editura TOP FORM, Bucureşti, 2008, p.37
[35] Ladan Boroumand, Terror, Islam,and Democracy, www.journalofdemocracy.org
[36] Francis Fukuyama: A Year of Living Dangerously, Remember Theo van Gogh, and Shudder forthe Future, November 2, www.opinionjournal.com
[37] Barna Cristian, op,cit., p.38-39
[38] Barna Cristian , op.cit., p.44
[39] Bernard Levis, Culturi în conflit,Editura Integral,Bucureşti,2002, p.93
[40] Ibidem

[ioanna]

In incheiere, cred ca trebuie subliniate unele idei exprimate in articol si detaliate:

1. Coranul nu susţine terorismul, prin esenţa lui, este o religie a milosteniei , valorile Coranului fiind bunatatea, justitia si pacea. Daca un musulman comite un act de terorism, el se face vinovat de incalcarea legii islamice.

2. In Islam exista termenul de „razboi pentru dreptate” ,Coranul descriind momentele in care acest razboi se poate impune, insa acesta e vazut in primul rand ca o lupta defensiva, in fata celor care ameninta direct viata musulmanilor si care duc la destramarea armoniei, ca ideal social, deci un razboi de legitima aparare. Lupta se poarta doar impotriva celor care te agreseaza in mod direct, e un pacat extrem de grav sa ucizi oameni nevinovati, practic Coranul legitimeaza dreptul la auto-aparare. Cu toate acestea Coranul e vazut in primul rand ca un mijloc de consolidare al pacii, nu o cauza a razboiului.

Cred ca este clar ca expansiunea califatului arab dupa moartea lui Mahomed sau expansiunea imperiului Otoman, n-are nimic de a face cu religia propriu zisa, ci cu o ideologie politica a statului. Musulmanii fac o distinctie intre aceste razboaie de cucerire, care n-au justificare prin prisma religiei islamice si perioada din timpul profetului Mahomed, cand aceasta a purtat lupte cu arabii politeisti din peninsula arabica, pe acelea le considera ca facand parte din “razboiul sfant”. Mesajul lui Mahomed a deranjat comunitatea arabilor politeisti care dominau cetatea Meccai, fapt ce a dus la anularea drepturilor lui Mahomed si a primilor sau discipoli ce le aveau in cadrul propriului trib si persecutia acestora. Mahomed s-a refugiat in cetatea Medinei, unde fortat de imprejurari, a luptat impotriva politeistilor. Sub conducerea sa Islamul incepe sa se raspandeasca in toata Arabia, scopul fiind schimbarea climatului social spre imbunatatirea conditiilor existente, o unificare a triburilor arabe dezbinate si instaurarea pacii. Dupa moartea profetului, arabii nu au respectat indicatiile sale, speculand decaderea politica a statelor vecine , astfel incepand expansiunea califatului arab.

3.Chiar daca unele grupari sau miscari teroriste ce se intituleaza ca fiind islamice, dezvolta ideologii politice fundamentate de Coran, acestea nu reprezinta principiile religiei, adevarul ei dogmatic, ci aspiratii si nazuinte ale grupului , determinate de un anumit context istoric.

[Erethorn]

În prealabil postat de ioanna

In incheiere, cred ca trebuie subliniate unele idei exprimate in articol si detaliate:

1. Coranul nu susţine terorismul, prin esenţa lui, este o religie a milosteniei , valorile Coranului fiind bunatatea, justitia si pacea. Daca un musulman comite un act de terorism, el se face vinovat de incalcarea legii islamice.

Pentru cine citeste in engleza si are vreme, iata o carte care poate fi citita online si care demonstreaza ca Islamul este fraudulos, pagan si violent in esenta lui. Demonstratia se face cu argumente luate exclusiv din textele sfinte islamice, respectiv Coranul si Hadithul.

Atentie, este o carte intreaga, deci presupune timp, dar se poate citi macar o jumatate de capitol pe zi. Eu am ramas surprins.

http://prophetofdoom.net/

[ioanna]

În prealabil postat de Erethorn

Pentru cine citeste in engleza si are vreme, iata o carte care poate fi citita online si care demonstreaza ca Islamul este fraudulos, pagan si violent in esenta lui. Demonstratia se face cu argumente luate exclusiv din textele sfinte islamice, respectiv Coranul si Hadithul.

Atentie, este o carte intreaga, deci presupune timp, dar se poate citi macar o jumatate de capitol pe zi. Eu am ramas surprins.

http://prophetofdoom.net/

Am citit si eu o parte din cele scrise, surprinzator. Cred, totusi, ca esenta depinde de perceptia omului, cum vede el textul: indrumator sau explicator. In primul caz iti deschide mintea spre noi orizonturi, constiinta evolueaza, in al doilea te loveste violent cu formulari a priori, inchizandu-ti orizontul cunoasterii.

Later edit:
Azi am terminat de citit toate pasajele. Daca s-a vrut o analiza obiectiva, atunci a esuat prin comentariile tendentioase. Haditurile selectate vorbesc de la sine, nu mai era nevoie de insinuari ce pot distorsiona perceptia in ceea ce priveste subiectul. S-a trecut de la mistificarea realitatii, tipica autorilor musulmani, la demonizarea realitatii. O prezentare neutra ar fi fost de preferat.
(partea cu divina inspiratie under the blanket m-a dat gata)