Recunoasteti persoana

[Mihailc]

Ceva uşor din nou.

[glykys]

Vrem un indiciu...

[Mihailc]

În prealabil postat de glykys

Vrem un indiciu...

Scriitor şi ierarh român.

[glykys]

În prealabil postat de Mihailc

Scriitor şi ierarh român.

Valeriu Anania! :)

[Mihailc]

În prealabil postat de glykys

Valeriu Anania! :)

Păi da.....

Nu cred. Să nu aibă încă nimic din sprâncenele acelea inconfundabile, chiar dacă aici e adolescent?

... deci da.

[glykys]

Una mai usoara.

Sf. Antim Ivireanul :)

[glykys]

În prealabil postat de VladCat

Sf. Antim Ivireanul :)

Urmatoarea poza, fara pisici! :D

fără pisici :)

23. Părintele gîndea simplu şi curat ca un copil. El nu filozofa niciodată, mintea lui refuza raţionamentele complicate. El numea pe nume realităţile duhovniceşti aşa cum un copil arată cu degetul şi numeşte tot ceea ce vede. Oricine venea la părintele simţea că sufletul şi gîndurile lui devin parcă materiale, uşor de văzut şi de tămăduit. Tot ce vorbea părintele vorbea din cunoştinţă şi cuvintele lui aveau puterea să tămăduiască şi să lumineze.

5. În ultimile luni de viaţă părintele scăpa de mai multe ori mărturisiri pe care mai înainte le tăinuia. Cam vreme de o săptămînă ne întreba aproape în fiecare zi dacă auzim şi noi cîntarea. „Ce fel de cîntare, părinte? – îl întrebam noi”. „Aliluia, aliluia, aliluia”. „N-auzim, părinte. Dar cine cîntă?” „Nişte domnişoare împodobite frumos”. Într-o seară, aşezîndu-se în scaun şi fiind gata să începem rugăciunea, părintele a zis: „Ce crezi, părinte, oare cîntecul ista care mi-l cîntă mie, nu-i vreo ispită de la vrăjmaşu’, ca să mă facă să mă mîndresc amu’, la bătrîneţe? Eu am zis aşă: Doamne, dacă-i de la Tine cîntarea asta, lasă să cînte, dar nu prea-mi trebuie mie să-mi cînte”.

3. Odată, după ce am citit Scrisorile Cuviosului Iosif Isihastul, i-am zis părintelui X: „Părinte, în obştea stareţului Iosif fraţii tăceau toată săptămînă şi numai sîmbătă şi duminică stătea stareţul puţin de vorbă cu ei, ca să-i povăţuiască şi pe urmă iar tăceau. Oare noi putem să tăcem aşa?” Părintele a răspuns: „Pentru noi îi destul dacă ne păzim de partea femeiască”.

2. Într-o zi, după ce am citit acatistul Sfîntului Gheorghe, părintele, scoţîndu-şi epitrahilul, a zis: „Măi, da’ mulţi o mai fost azi la noi la acafist!” În chilie era numai părintele şi noi doi, care am citit. Am tăcut şi nu l-am întrebat nimic, pentru că oricum n-ar mai fi spus nimic.

20. În ultimile luni de viaţă părintele era tot mai adîncit în aşteptarea sfîrşitului şi a întîlnirii cu Mîntuitorul Hristos. Odată un părinte, bătînd la uşa bătrînului, a auzit dinăuntru: „Da, cine-i? Tu eşti, Doamne?”

50. Părintele ajunsese la starea copilului. Diavolul nu-l mai putea birui cu nici o patimă. Chileinicul, care dormea în aceeaşi chilie, zice că părintele avea două feluri de vise: primul, că mănîncă şi altul că plouă şi e furtună în chilie. Furtuna şi ploaie în care se visa era tot ce mai putea face diavolul împotriva bătrînului.

51. Părintele nu poruncea niciodată, nici măcar celui mai tînăr frate, nici unui copil. Se socotea pe sine mai prejos decît toţi şi arăta asta prin viaţa sa. Cînd venea ceasul rugăciunii, părintele îşi întreba chileinicul dacă vrea să facă rugăciunea. Se întîmpla ca fraţii care citeau să obosească, pentru că părintele voia să se citească toate laudele, trei canoane, o cathismă, un acatist, o cathismă din Psaltirea Maicii Domnului. Toate acestea, citite doar de doi oameni mai multe zile la rînd, deveneau obositoare. Unul din chileinici a făcut rană în gît de la atîta citit, căci trebuie să se citească şi cu voce tare, deoarece părintele auzea rău. Aşadar, se întîmpla să nu vrei să citeşti. Atunci ziceam: „Nu acum, părinte”. „Da’ cînd?” „Mai tîrziu, că am obosit”. „Bine – zicea părintele fără supărare –, şi eu mă unesc cu voi!” Apoi rămînea pe scaun şi trăgea metaniile. Peste cîteva minute zicea iar: „Oare cît o fi ceasul? Cred că o trecut un ceas”. „N-o trecut, părinte, o trecut numai cinci minute!” „A, ei bine”. Şi începea iar să tragă metaniile. Apoi, peste cîteva minute, zicea iar: „Oare n-o trecut un ceas?” „Nu, părinte, o mai trecut cinci minute!” Dar pentru că răbdarea şi smerenia bătrînului ne biruia, ne trecea şi nouă împotrivirea şi ziceam: „Părinte, vrei să începem rugăciunea?” „Da! Vreu!” – răspundea părintele bucuros şi fără nici o urmă de supărare. „Dă binecuvîntarea!” „Binecuvîntat este Dumnezeul nostru…”. Aşa făcea părintele întotdeauna şi la rugăciune, şi la masă şi în orice. Nu făcea nimic pînă nu întreba pe cel de lîngă el „ne rugăm?” sau „mîncăm?” sau „mergem la biserică?” şi dacă i se spunea „nu!”, nu mai insista, oricine ar fi fost, supunîndu-se întru toate, de parcă el ar fi fost ucenicul. Îşi schimba, dacă trebuie, şi orele de somn şi de rugăciune după cum voia chileinicul şi nu ţinea supărare.