Incinerarea este un pacat?

[AlinB]

In sine nu este pacat (ar inseamna ca un crestin nu poate trai in Japonia sau China, etc), dar daca ai de ales si o preferi cand traditia locului este inmormantarea, motivele s-ar putea sa fie de cele mai multe ori pacatoase..

[fallen]

În prealabil postat de AlinB

In sine nu este pacat (ar inseamna ca un crestin nu poate trai in Japonia sau China, etc), dar daca ai de ales si o preferi cand traditia locului este inmormantarea, motivele s-ar putea sa fie de cele mai multe ori pacatoase..

Pai care ar putea fi cele mai frecvente motive (inafara de dorinta "arzatoare" a unora, care considera umilitor sa te manance viermii in pamant)
1. nu ai loc la cimitir ( sau ai, teoretic, dar nu au trecut cei 7 ani de la utima inhumare, ca sa il poti accesa)
2. locul de veci e undeva foarte departe, sau decesul nu a survenit in localitatea de domiciliu
3. evenimentul nefast se petrece inopinant si nu a timpul necesar sa faci toate demersurile (succesiuni, deshumari, etc)
4. este mai ieftin (sau cel putin asa cred majoritatea oamenilor, dar eu nu sunt 100% convinsa; o incinerare costa 500 de lei si slujba religioasa 200 de lei, plus atentiile de rigoare, dar sa stiti ca personalul crematoriului din Bucuresti mi-a lasat o impresie deosebit de buna; pe cand in cazul inmormantarii, cineva a avut parte de serviciu religios gratuit si de buna calitate, dar in schimb a avut nesansa ca find luna ianuarie si -10 grade afara, sa-i ceara groparii 1500lei, bashka firma de pompe funebre)
5. paradoxal, chiar daca majoritatea dintre noi iubim si tinem sa pastram cu sfintenie traditiile legate de inmormantare, multa lume nu le agreaza si ar face orice sa le evite; multi spun ca le face rau, ca preotii si personalul din cimitire profita de moment si ii exploateaza financiar, etc.
Deci, in concluzie, ca si motive, o mica parte sunt financiare si obiective, iar cea mai mare parte sunt intr-adevar necrestinesti.

[roryta]

În prealabil postat de Dumitru73

BO zice ca da ...

cine este BO?

[Mihailc]

În prealabil postat de roryta

cine este BO?

Biserica Ortodoxă, pentru amatorii de prescurtări messengeriste .

[antoradoi]

În prealabil postat de cristiboss56

Nu, Cozia nu se pierde acel drept, ca sa zic asa, al mintuiri. Dar vezi tu, incinerarea s-a folosit mult la atei, vezi ca exemplu la comunisti . Ea nu are nimic comun cu morala crestina. Bineinteles ca multi de a lungul istoriei nici nu au apucat sa aiba macar o cruce, un mormint( vezi razboaiele , perioada epidemiilor) , asta nu inseamna ca ei vor fi nesocotiti. Dar, atunci cind putem sa respectam traditia, trebuie sa o facem cu prisosinta.

Pina cind inca mai sint locuri pentru morminte,sa ne asezam in pamint ,spre odihna,pe cei adormiti intru Domnul!,asa cum am invatat de la parintii si srabunii nostri.Hristos a Inviat!

[Ekaterina]

În prealabil postat de antoradoi

Pina cind inca mai sint locuri pentru morminte,sa ne asezam in pamint ,spre odihna,pe cei adormiti intru Domnul!,asa cum am invatat de la parintii si srabunii nostri.Hristos a Inviat!

Adevarat a inviat! Bine spus. Am citit la Sfantul Nicolae Velimirovici un cuvant folositor despre incinerare.

Oare oamenii ard trupurile moarte ale cainilor, cailor, pisicilor si maimutelor? Eu n-am auzit de acest lucru! Am auzit si am vazut ca le ingroapa. Prin urmare, de ce sa impui fortat inicinerarea trupurilor moarte ale oamenilor, care sunt stapanii tuturor animalelor de pe pamant?

N-ar fi fost mai necesar, din orice punct de vedere, un crematoriu pentru animalele moarte, in principal in orasele mici, decat oameni? Acest obicei pagan si barbar a lipsit din Europa datorita civilizatiei crestine, vreme de doua mii de ani. Cel care doreste s-o readuca, nu doreste nimic altceva, nici civilizatie, nici modernism, nici ceva nou, decat ceva vechi, care a fost inlaturat din vechime.

In Anglia, tara care greu poate fi catalogata drept necivilizata, este foarte urata de popor aceasta forma de neopaganism. Trebuie sa stii ca in Londra mor in fiecare zi cateva mii de oameni. Eu, in America, am vazut mormintele marilor presedinti: Wilson, Roosevelt, Lincoln si ale multor alte persoane insemnate. Niciunul dintre ei n-a fost incinerat

ESTE PERMIS SĂ SE SĂVÂRŞEASCĂ SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII ŞI A SOROACELOR DE POMENIRE CELOR CARE SE INCINEREAZĂ?

Problema incinerării sau cremaţiunii, adică aceea a arderii trupurilor celor morţi, în loc de a fi înmormântaţi, s-a mai pus în discuţie în Biserica noastră. În privinţa incinerării Biserica nu are un canon expres care să interzică acest lucru şi acest fapt se datorează apariţiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici în viaţa Bisericii mult mai târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. Ea a constituit obiectul unor studii, polemici şi atitudini generate de înfiinţarea în Bucureşti a Crematoriului "Cenuşa". Ea se pune şi astăzi, mai ales că incinerarea a devenit o practică destul de curentă în ultima vreme. Pentru a răspunde la întrebarea ridicată, socotim necesare câteva lămuriri în legătură cu practica incinerării.

Ceea ce trebuie spus mai întâi este faptul că înmormântarea, îngroparea sau înhumarea a fost practica de început a oamenilor în legătură cu rămăşiţele pământeşti. Incinerarea a apărut mult mai târziu în viaţa unor popoare şi a constituit o practică separată de înmormântare sau unită cu aceasta. La vechile popoare civilizate: perşi, babilonieni şi egipteni s-a practicat înhumarea, îmbălsămarea de la egipteni fiind un privilegiu rezervat celor din familiile regale. La greci şi la romani s-a practicat la început tot înmormântarea, incinerarea fiind introdusă mult mai târziu pentru diverse categorii de cetăţeni: regi, eroi, aristocraţi şi în general, cei bogaţi. La evrei s-a practicat tot înhumarea, ca de altfel la toate popoarele semite, arderea trupurilor fiind cunoscută numai în cazuri de excepţie, ca un fel de pedeapsă maximă pentru crime îngrozitoare.

În ceea ce priveşte pe creştini, aceştia, provenind în marea lor majoritate la început dintre evrei, au practicat numai înhumarea. Ceea ce este interesant e faptul că şi creştinii care au provenit din lumea greco-romană au adoptat tot practica înhumării, înlăturând, acolo unde exista, incinerarea. Fenomenul a fost mai interesant pentru popoarele necreştine care, sub influenţa creştinismului, au adoptat înhumarea, înlăturând incinerarea. Din mărturiile scripturistice, patristice, istorice şi arheologice, reiese fără îndoială că Biserica creştină a practicat de la început şi practică şi astăzi înmormântarea ca unică modalitate de tratare a rămăşiţelor pământeşti. Ea corespunde mai întâi învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care trebuie să se descompună în pământul din care a fost luat, fără intervenţia forţată şi autoritară a omului în natura creată de Dumnezeu. Practica aceasta se bazează pe tradiţia moştenită de la evrei, dar şi pe faptul că trupul Mântuitorului a fost înmormântat. De la primele convertiri ale păgânilor la creştinism, observăm respectarea acestei practici, ceea ce înseamnă că ea avea autoritate apostolică. Mai târziu, când ritualul înmormântării a fost alcătuit de Biserică şi dezvoltat în timp, până la formele pe care le cuprinde astăzi, acesta a fost aplicat sau adaptat la practica înhumării, ca fiind singura acceptată şi consfinţită de tradiţia Bisericii. Nicăieri nu se pomeneşte de incinerare în practica Bisericii creştine. De aceea, Biserica n-a fost pusă vreodată să ia o hotărâre privitoare la incinerare, fiindcă aceasta nu s-a practicat în tradiţia ei. Practica unică, generalizată în Biserica creştină din epoca apostolică până astăzi, a fost înmormântarea.

Introducerea ei în viaţa Bisericii a venit o dată cu ideile secularizante ale revoluţiei franceze, încercând să înlocuiască o practică milenară cu una nouă, căreia dorea să-i dea un simbolism deosebit de cel creştin.

Incinerarea începe în cadrul Bisericii creştine cu anul 1874 când s-a construit primul crematoriu la Milano. De la această dată şi până în vremea noastră, numărul crematoriilor s-a înmulţit, incinerarea devenind o practică obişnuită în toate marile oraşe ale lumii cu îngrămădiri mari de populaţii. În majoritatea din acestea se practică mai ales pentru motive de salubritate şi urbanism.

În privinţa incinerării, Biserica Ortodoxă se bazează pe tradiţia milenară consacrată de aceasta care consideră că înmormântarea este practica corectă pe care ea trebuie să o accepte şi să o cultive socotind incinerarea ca pe o practică interzisă pentru credincioşii ei. Dacă ne referim la Biserica Ortodoxă Română, aceasta s-a pronunţat prin cel mai înalt for al ei, Sfântul Sinod, încă din anul 1928, în problema incinerării. Fiind pus în faţa unei atitudini ce trebuia exprimată, datorită atmosferei care se crease prin înfiinţarea crematoriului din Bucureşti, Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 iunie 1928, a hotărât mai întâi următoarele:

1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă;
2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului, la care cimitir se va înmormânta cel decedat;
3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera să li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte.


Problema incinerării a fost reluată şi în şedinţa Sfântului Sinod din 22 februarie 1933, în care s-a hotărât ca instrucţiunile formulate în şedinţa din 15 iunie 1928, cu privire la incinerare, să se comunice tuturor chiriarhilor spre a le pune în vedere preoţilor, în scopul aplicării lor. De asemenea, a hotărât ca chestiunea incinerării să se trimită la sediul Comisiei pentru doctrină şi viaţă religioasă spre a preciza dacă în cazurile de incinerare forţată şi fără voia sa a vreunui credincios, i s-ar putea da asistenţa bisericească. Hotărârea Sf. Sinod a fost aplicată trimiţându-se tuturor eparhiilor hotărârea din 15 iunie 1928 pentru a fi comunicată preoţilor, cu ordinul de a lua cunoştinţă şi a se conforma. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa preoţilor şi pe alte căi, iar în ordinul din 18 septembrie 1933, dat în urma unui caz de abatere de la hotărâre, s-a făcut precizarea că "pentru orice abatere de la hotărârea luată de Sfântul Sinod, în respectul doctrinei şi practicii Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe, preoţii vor fi opriţi de la toată lucrarea preoţească şi trimişi în judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspră sancţionare".

Aşadar, Biserica Ortodoxă Română are o atitudine clar exprimată faţă de cei care s-au incinerat sau se vor incinera. Din 1928 şi 1933, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a revenit asupra acestei hotărâri, aşa, încât ea exprimă punctul de vedere oficial al Bisericii noastre. De aceea este de datoria oricărui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române să respecte aceste hotărâri, încercând să lămurească şi să determine şi pe credincioşi să respecte tradiţia milenară a înhumării. În cazul în care este chemat să oficieze slujba înmormântării celor care urmează a fi incineraţi, preotul trebuie să refuze categoric, cu atât mai mult, cu cât ştie că solicitarea a venit şi din convingeri sau practici atee, care, în acest caz, arată dispreţ faţă de învăţătura Bisericii şi de tradiţia ei veche şi venerabilă. Cazul este aproape identic cu sinuciderea pentru care Biserica nu admite oficierea slujbei înmormântării, pe motiv că sinucigaşul s-a substituit lui Dumnezeu, curmându-şi viaţa pe care nu şi-a dat-o el, ci Dumnezeu. Aşadar, nu săvârşim nici slujba Înmormântării si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Biserică, celor care se incinerează. Ceea ce este mai dureros este însă faptul că, profitând de lipsa de informare a credincioşilor şi de buna lor credinţă, preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă săvârşesc slujba înmormântării în însăşi incinta crematoriului, fără ştirea şi controlul autorităţii bisericeşti şi civile. Este unul din abuzurile care se cer neîntârziat curmate.

Cât priveşte meschinăria exprimată nu de mult în presă de către un parlamentar, care făcea apel la economisirea de haine, lemn şi ciment, recomandând incinerarea, considerăm că este cea mai grosolană sfidare şi ignorare a unei laturi atât de importante a spiritualităţii ortodoxe româneşti, care este cultul morţilor, şi o lipsă totală de respect faţă de oameni care, pentru toată truda pe care şi-o dau sub soare, merită măcar un rând de haine şi patru scânduri cu care să plece din această viaţă.

Bibliografie: Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula: „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, ed. Episcopiei Dunării de Jos Galaţi, 1996.

http://www.parohiamacin4.org/incinerarea.htm

[fallen]

Pai bine, si acum ce facem?
Ii mai pomeninm pe cei care au fost incinerati?
La momentul cand au murit li s-a facut slujba, li s-a facut si pomenire mai apoi (la 40 zile) tot acolo (la crematoriu) si apoi le-am facut la bisericile noastre, atata doar ca nu i-am spus preotului am omis, ca unele persoane au fost incinerate. Am zis ca e ok daca li s-a facut slujba la "inmormantare". Acum daca nu mai e voie, le mai putem face? N-o sa se supere preotul ca nu i-am zis?

In alta oprdine, ce facem cu cei vii din familiile noastre care doresc sa fie incinerati, chiar daca stiu ca nu li se va face slujba? Le respectam ultima dorinta, sau facem cum stim ca e bine?
Daca insa se intampla sa plecam noi primii, cei ramasi nu or sa faca dupa legea lor? Ce i-ar putea determina sa respecte o traditie in care nu cred? Doar noi n-o sa mai fim....si nici nu o sa mai stim, dupa parerea lor, dupa moarte nu mai este nimic.
Ce parere aveti?

[DragosP]

Pe cei care au fost incineraţi nu-i pomenim decât în rugăciunile noastre.
Dacă cineva vrea să fie incinerat şi familia chiar o face, este la fel de vinovată ca şi cel care a dorit aşa ceva.
Dacă cineva este incinerat împotriva voinţei lui sau, aşa cum e în JP, se schimbă un pic kalimera în ceea ce-l priveşte pe cel incinerat.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de fallen

In alta oprdine, ce facem cu cei vii din familiile noastre care doresc sa fie incinerati, chiar daca stiu ca nu li se va face slujba? Le respectam ultima dorinta, sau facem cum stim ca e bine?

Le respectam ultima dorinta. Asa cum am vrea si noi ca ultima dorinta a noastra sa fie respectata, de catre cei noua urmatori.

Trebuie sa deosebim intre pacate intrinseci, care sunt pacate prin insasi natura lor oricare ar fi intentia, si pacatele prin rea intentie. Incinerarea NU este un rau intrinsec. Nu e ca si cand ultima dorinta ar fi sa curvim, sa furam ori sa avortam. Lucru pe care nu ar trebui sa-l facem, chiar daca intentia ar fi laudabila. Ci este ca si cand tata ar fi musulman si ne-ar cere noua, copiilor, sa-i punem semiluna pe piatra de capatai. Ce vom face, nu o vom pune, zicand ca acela e simbol necrestin, sau o vom pune, din respect pentru cel plecat si ascultand de porunca a patra ?

Deci, cand cineva ne cere cu limba de moarte sa fie incinerat, vom incerca mai intai sa-l convingem sa isi schimbe hotararea, aratandu-i ca nu asa a fost inmormantat Domnul nostru, nici cei Lui urmatori si ca acesta e obicei paganesc. Ii vom mai vorbi de detaliile absolut terifiante, sinistre, ale incinerarii, care e departe de a fi ceva simplu si igienic asa cum isi imagineaza cei care nu au vazut in viata lor o incinerare. Acest tip de argument are uneori putere mai mare de convingere decat cele dogmatice sau cele de pietate fata de un om care nici nu prea crede, nici nu prea e in legatura cu sfintii.
Dar, daca staruie in hotararea lui, atunci mai bine e sa o respectam decat sa facem invers decat ne cere.