Mosul Gheorghe Lazar

Călugării ciobani

Când citeşti cele scrise despre Moşul Gheorghe te cutremuri, gân*dindu-te că un om fără carte, un slu*jitor al oilor şi vitelor necuvân*tătoare, a ajuns să uimească prin vorbele lui până şi pe cei mai mari învăţaţi ai vremii. Te cutremuri, des*coperind un om care surâde ca un copil în singura fotografie ce-i mai păstrează înfăţişarea, alături de doi călugări tineri. Moşul strălu*ceşte, indiferent lângă cine ar sta. Un om simplu şi direct, ca un oftat scos din adâncul sufletului. Un mis*tic vizio*nar, care a pornit să-şi caute originile credinţei în Ţara Sfântă, unde a decis cu legământ ca toată viaţa să meargă desculţ şi fără nimic pe cap.

Mosul Gheorghe intre doi calugari





Trebuie să fi fost un spectacol să-l vezi pe Moşul Gheorghe cum apărea în toiul iernii pe uliţele din Piatra Neamţ, cu cojoacă pe umeri, desculţ şi cu aburi plutind deasupra creştetului său răvăşit şi cărunt, încă din fragedă tinereţe. Dormea într-o chilioară încropită în turla bisericii domneşti a lui Ştefan cel Mare din Piatra Neamţ. N-avea pat, n-avea pernă sau aşternut şi fu*gea cât putea de oameni, dar ei îl strâmtorau şi-l sufocau cu proble*mele lor lumeşti, până ce bătrânul o lua la fugă spunând: "Mă iertaţi. Acu' mă grăbesc la drăguţele de catisme. Mă aşteaptă la poartă şi nu mai pot zăbovi”. Ştia Psaltirea pe de rost. Ştia Ceasurile şi Sfânta Liturghie. Ştia molitve şi paraclise, rugăciuni de mulţumire şi dezle*ga*re, în orice situaţie. Nu avea nevoie de nici o carte. Purta cu el, în minte şi în cămara inimii, toată teologia şi tot scrisul acestei lumi. Avea în primul rând rugăciunea cea curată şi făcătoare de sine. Rugăciunea sfinţilor şi a mona*hilor înveşmântaţi în alb.

Nici n-ai fi zis că venea direct din lume; că a fost cândva căsătorit şi tată a cinci copii. Asemenea Apos*to*lului Pavel pe drumul de la Emaus, Moşul Gheor*ghe s-a oprit din mers, năucit de un glas care l-a cutremurat din rărunchi, l-a preschimbat şi l-a făcut să nu mai fie nici o clipă ceea ce a fost înainte. S-a trezit în schimb cu o putere grozavă şi cu un gând fără oprire. S-a trezit mer*gând spre Ţara Sfântă şi, aseme*nea lui Badea Cârţan, a început să-şi caute întemeierea, să calce pe urma paşilor lui Hristos şi să se odihnească chiar la copacul sub care s-a odihnit Mântui*torul. La un moment dat, a ajuns la peştera Sfântului Xenofon, care tocmai hrănea un leu fio*ros, şi Sfântul, slobozind fiara, s-a întors puţin supărat, spunân*du-i drept pe nume: "Da' greu ai ajuns Gheorghe”, după care îi va vorbi despre sfinţenia vieţii lui de pelerin, dar şi despre fap*tul că nu va fi niciodată călugăr, locul lui fiind printre oameni. I-a mai spus şi alte taine, îndem*nându-l să se lase 40 de zile ispitit de diavol în pustie, după care Moşul Gheorghe s-a întors în ţară cu totul schim*bat.

Şi-a le*pă*dat păcatele aseme*nea bocan*cilor din picioare şi a început a se preumbla cu tălpile goale prin târguri şi mânăstiri, printre călugări şi oameni, prin*tre sfinţi şi păcătoşi, grav bol*navi şi fără nici o boală, neînce*tând o clipă măcar să se roage şi să facă mi*nuni - cea mai duioasă din toate fiind atunci când, în una din zile, mergând cu trenul de la Paşcani la Roman şi neavând bilet, con*trolorul l-a dat jos în ciuda tutu*ror rugăminţilor celor din jur. Moşul nu a zis nimic, decât i-a binecuvântat pe toţi şi a pornit singur şi desculţ printre linii. Degeaba a mai încercat trenul să plece mai departe. Până nu a alergat controlorul după Moş Gheorghe, rugându-l cu cerul şi pământul să suie din nou în va*gon, trenul nu a mai vrut cu nici un chip să se urnească din loc.Biserica "Sfântul Ioan" din Patra Neamţ, în cupola căreia îşi făcuse adăpost Moşul Gheorghe / Foto Agerpres

Mare a fost Moşul. Pe unde trecea el, copiii lăsau joaca, vi*tele de pe câmp se opreau o cli*pă din păscut, iar câinii nu îl lă*trau nicio*dată. Adeseori era însoţit de oameni ce mergeau în urma lui ascultând Psalmii, pe care el îi rostea perma*nent, fără oprire, până şi în somn. Ardelean blând şi cuminte, pur*tând în inimă ceva din frumuseţea curată a Şuga*gului natal şi a Văii Sebeşului, Moşul Gheorghe Lazăr nu numai că a ştiut când o să moară (o zi de sărbă*toare şi de mare cumpănă pentru oameni - ziua de 15 august sau prima Sântămărie a Primului Război Mon*dial din 1916), dar a ştiut tot viitorul ţării - şi căde*rea imperiilor, şi marile încercări ale poporului ro*mân, dimpreună cu martiriul bisericii ortodoxe şi hăituirea monahilor binecredincioşi. Chiar şi după moar*te a mai făcut o minune, când stareţul de la mâ*năs*tirea Râşca a vrut să-i aducă osemintele de la Pia*tra Neamţ, dar caii au refuzat să înainteze şi, după mai multe încercări, au luat-o la goană fără veste, până s-au oprit cu moaştele Moşului drept în poarta mânăs*tirii Vă*ratec - semn că acolo era locul menit, locul de odihnă. Acolo trebuia să rămână Moşu, cu amintirile lui, cu o Psaltire îngălbenită la căpătâi şi, alături, o boată de cioban, mai frumoasă şi mai strălucitoare decât orice cârjă arhierească, de mitropolit sau de patriarh.

Sursa:http://www.formula-as.ro/2012/1027/s...cia-alba-15307