Genealogia Domnului si Biserica

Doamne ajuta, tuturor celor de buna-vointa!
Deschid acest topic pentru a sublinia si comenta importanta pe care o are genealogia (cea pamanteasca, evident, si finalmente materna) Domnulu,i consemnata in Evanghelie, pentru un credincios care se straduie din toata inima, in deplina supunere fata de Biserica, sa Il cinsteasca pe Salvatorul nostru ca Domn si Rege.
Stim cu totii, genealogiile regale, in vremuri nu chiar asa de indepartate, erau un argument puternic al legitimitatii monarhului. (Bine, in cazul monarhilor umani si lumesti, daca privim istoria realist-critic, erau si alte mijloace, deloc oneste. Iar monarhiile constitutionale, a se citi "mutilate/contrafacute", sunt doar niste paiate ale secularismului si eurocentrismului). Aici insa, e mult mai mult. Cu cit ne gandim la El mai mult ca la un Rege, cu atat sufletul bate matanii mai adanci.
Biserica este Imparatia lui Dumnezeu, aflata depotriva in noi si in lacasul de inchinare.
Citi dintre noi si cum ne gandim ca aceasta Imparatie are un Imparat, de care ar trebui sa ascultam cu deplina dragoste si cu nesmintita supunere, "lucrandu-ne mantuirea cu cutremur", si Care este pe deplin legitimat, ca Dumnezeu adevarat, Om perfect si Domn in plinatatea dreptului de a domni?

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de celestial_pottery

Doamne ajuta, tuturor celor de buna-vointa!
Deschid acest topic pentru a sublinia si comenta importanta pe care o are genealogia (cea pamanteasca, evident, si finalmente materna) Domnulu,i consemnata in Evanghelie, pentru un credincios care se straduie din toata inima, in deplina supunere fata de Biserica, sa Il cinsteasca pe Salvatorul nostru ca Domn si Rege.
Stim cu totii, genealogiile regale, in vremuri nu chiar asa de indepartate, erau un argument puternic al legitimitatii monarhului. (Bine, in cazul monarhilor umani si lumesti, daca privim istoria realist-critic, erau si alte mijloace, deloc oneste. Iar monarhiile constitutionale, a se citi "mutilate/contrafacute", sunt doar niste paiate ale secularismului si eurocentrismului). Aici insa, e mult mai mult. Cu cit ne gandim la El mai mult ca la un Rege, cu atat sufletul bate matanii mai adanci.
Biserica este Imparatia lui Dumnezeu, aflata depotriva in noi si in lacasul de inchinare.
Citi dintre noi si cum ne gandim ca aceasta Imparatie are un Imparat, de care ar trebui sa ascultam cu deplina dragoste si cu nesmintita supunere, "lucrandu-ne mantuirea cu cutremur", si Care este pe deplin legitimat, ca Dumnezeu adevarat, Om perfect si Domn in plinatatea dreptului de a domni?

Pentru mine, care nu reprezint nici pe departe un etalon, nu prea am habar ce inseamna dragostea si constiinta inchinata unui rege pamantesc. Stiu ca au trait-o parintii nostri, si imi amintesc ca vorbeau cu destula deschidere sufleteasca la adresa lor, dar pr mine cel putin nu pot spune ca "m-a atins" acest sentiment de devotament, supunere si sacrificiu, probabil fiindca nu stiu cum e sa ai un asemenea conducator.
In relatia cu Dumnezeu, este o altfel de stare. Perceptia mea cel putin, nu este de supunere neconditionata, ca intr-o dictatura. Supunerea insasi este usor influentata de anumite trairi si influente de mediu sau anturaj. Desi sunt pe deplin constient ca Dumnezeu e omniprezent si ca oricum nu-i pot ascunde absolut nimic din ce fac si simt, si desi stiu ca ii sta in putere sa ma pedepseasca oricand pentru pacatele mele, ceva in interiorul meu imi spune ca, asa cum un parinte isi cearta copilul cu blandete (ma refer la parintii intelepti, evident), la fel nadajduiesc si eu, astfel ca intr-un final, din neghina care sunt, sa devin grau in Hambarul Mantuitorului.
Nu stiu, mi-e greu sa gasesc cuvinte care sa exprime exact aceasta relatie. Daca exista o teama de Dumnezeu, da, sigur ca exista, dar ea nu se confunda cu "groaza"; este o teama care nu pierde din vedere nadejdea, si care se raporteaza la nivelul credintei din adancul sufletului. Sau cel putin la "amagirea" ca acolo in piept exista o inima care bate fiindca Dumnezeu vrea si de aceea trebuie intarita credinta ca fiecare bataie a ei, Ii este dedicata Lui!
Faptul ca aceasta credinta este lamentabila, este o alta poveste. Fiecare scoate "pe taraba" ceea ce are. Unele produse sunt de calitate, altele contin otravuri (dar care luate in cantitati mici, pot deveni medicamente), altele duhnesc a mortaciune, iar altele au parfum din "Gradina Raiului"... Din tot amalgamul asta, Dumnezeu, cu multa rabdare, inlatura putin cate putin tot ce-i rau, iar noi, daca nu suntem nici prea orbiti de mandrie, nici prea indaradnici in prostie, Il lasam sa "ajusteze", si-I multumim indelung, fiindca nu s-a scarbit de noi, si ne tine socoteala faptelor noastre, inca.
Nu mai departe de acest forum; in aparenta, aici e o adunatura de pareri, de cele mai multe ori contradictorii si greu poti sa accepti ca iti este de folos in viata. Dar, privind retrospectiv, realizam ca in timp ne-am schimbat foarte mult fata de cum eram, (schimbarea poate fi si in rau, dar din pacate asta chiar nu se vede in proprii nostri ochi!!!). Dumnezeu ne da mereu sansa sa intelegem Voia Lui, dar iarasi spun: prostia sau mandria, ne orbesc. Zilele trecute citeam pe forum despre un sfant care a fost rapit de inger ca sa-i arate "intelepciunea lui Dumnezeu"... Printre altele, au poposit la casa unor batrani cumsecade, care i-au tratat ca pe oaspeti de seama, cu bucate asezate pe o tava din argint. Iar la plecare, ingerul a luat tava si a aruncat-o intr-o prapastie, fiindca acea tava statea in calea mantuirii lor... Ei acesta poveste m-a facut sa-mi pun multe intrebari... Nu cumva uneori, acumulam anumite obiecte cu care tindem sa ne mandrim in fata altora? Iar mandria ce poate fi decat o piedica in calea mantuirii! Cum putem spune, atunci, ca Dumnezeu nu ne arata Calea cea Dreapta, cu toata rabdarea si diplomatia de care El dispune?... Ce poate fi mai clar de-atat, ca Dumnezeu nu transeaza asa cum face omul, ci cu rabdarea unui parinte iubitor, ne intelepteste, daca vede ca noi chiar ii cautam sfaturile?
Nu, eu nu-L vad pe Dumnezeu ca pe un rege, decat in zona poruncilor si a desavarsirii legilor Lui, dar in suflet as vrea sa cred ca Il simt ca un Tata si Creator!

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Pentru mine, care nu reprezint nici pe departe un etalon, nu prea am habar ce inseamna dragostea si constiinta inchinata unui rege pamantesc. Stiu ca au trait-o parintii nostri, si imi amintesc ca vorbeau cu destula deschidere sufleteasca la adresa lor, dar pr mine cel putin nu pot spune ca "m-a atins" acest sentiment de devotament, supunere si sacrificiu, probabil fiindca nu stiu cum e sa ai un asemenea conducator.
In relatia cu Dumnezeu, este o altfel de stare. Perceptia mea cel putin, nu este de supunere neconditionata, ca intr-o dictatura. Supunerea insasi este usor influentata de anumite trairi si influente de mediu sau anturaj. Desi sunt pe deplin constient ca Dumnezeu e omniprezent si ca oricum nu-i pot ascunde absolut nimic din ce fac si simt, si desi stiu ca ii sta in putere sa ma pedepseasca oricand pentru pacatele mele, ceva in interiorul meu imi spune ca, asa cum un parinte isi cearta copilul cu blandete (ma refer la parintii intelepti, evident), la fel nadajduiesc si eu, astfel ca intr-un final, din neghina care sunt, sa devin grau in Hambarul Mantuitorului.
Nu stiu, mi-e greu sa gasesc cuvinte care sa exprime exact aceasta relatie. Daca exista o teama de Dumnezeu, da, sigur ca exista, dar ea nu se confunda cu "groaza"; este o teama care nu pierde din vedere nadejdea, si care se raporteaza la nivelul credintei din adancul sufletului. Sau cel putin la "amagirea" ca acolo in piept exista o inima care bate fiindca Dumnezeu vrea si de aceea trebuie intarita credinta ca fiecare bataie a ei, Ii este dedicata Lui!
Faptul ca aceasta credinta este lamentabila, este o alta poveste. Fiecare scoate "pe taraba" ceea ce are. Unele produse sunt de calitate, altele contin otravuri (dar care luate in cantitati mici, pot deveni medicamente), altele duhnesc a mortaciune, iar altele au parfum din "Gradina Raiului"... Din tot amalgamul asta, Dumnezeu, cu multa rabdare, inlatura putin cate putin tot ce-i rau, iar noi, daca nu suntem nici prea orbiti de mandrie, nici prea indaradnici in prostie, Il lasam sa "ajusteze", si-I multumim indelung, fiindca nu s-a scarbit de noi, si ne tine socoteala faptelor noastre, inca.
Nu mai departe de acest forum; in aparenta, aici e o adunatura de pareri, de cele mai multe ori contradictorii si greu poti sa accepti ca iti este de folos in viata. Dar, privind retrospectiv, realizam ca in timp ne-am schimbat foarte mult fata de cum eram, (schimbarea poate fi si in rau, dar din pacate asta chiar nu se vede in proprii nostri ochi!!!). Dumnezeu ne da mereu sansa sa intelegem Voia Lui, dar iarasi spun: prostia sau mandria, ne orbesc. Zilele trecute citeam pe forum despre un sfant care a fost rapit de inger ca sa-i arate "intelepciunea lui Dumnezeu"... Printre altele, au poposit la casa unor batrani cumsecade, care i-au tratat ca pe oaspeti de seama, cu bucate asezate pe o tava din argint. Iar la plecare, ingerul a luat tava si a aruncat-o intr-o prapastie, fiindca acea tava statea in calea mantuirii lor... Ei acesta poveste m-a facut sa-mi pun multe intrebari... Nu cumva uneori, acumulam anumite obiecte cu care tindem sa ne mandrim in fata altora? Iar mandria ce poate fi decat o piedica in calea mantuirii! Cum putem spune, atunci, ca Dumnezeu nu ne arata Calea cea Dreapta, cu toata rabdarea si diplomatia de care El dispune?... Ce poate fi mai clar de-atat, ca Dumnezeu nu transeaza asa cum face omul, ci cu rabdarea unui parinte iubitor, ne intelepteste, daca vede ca noi chiar ii cautam sfaturile?
Nu, eu nu-L vad pe Dumnezeu ca pe un rege, decat in zona poruncilor si a desavarsirii legilor Lui, dar in suflet as vrea sa cred ca Il simt ca un Tata si Creator!

Multumesc pentru frumoasa si adanca postare, stimate coleg. Cu observatia, daca ingadui unui null ca mine sa zica ceva, ca acel gen de Rege Care este Facatorul este deopotriva Drept si Iubitor, adica Bun, si asta la nivelul cel mai inalt, dincolo de piscurile semete ale oricarei cunoasteri, la nivel de arhetip. Regii umani sunt doar reflexe infinitezimal-palide ale Aceluia, oricit de buni ar fi in intentie si fapta (oricum, regi adevarati nu mai exista, dar asta e alt subiect). Ideea este ca subliniind caracterul de Rege, nu am vrut sa evidentiez doar o autoritate rece si imperativa, oricit de legitima. Dimpotriva, Dumnezeu e singurul Rege cu adevarat Bun, care merita loialitate pina la Capat.