Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

În prealabil postat de iustin10

Chiar ai citit toti aceia din care postezi? Pentru ca ma uit pe o pagina si la fiecare post e alt autor. Extragi citate din carti care le citesti la acel moment sau din carti vechi care ti le amintesti ca te au impresionat ?

Ce-mi daruieste Bunul Dumnezeu citesc , carti , fragmente de ici de colo , articole , recenzii , brosuri . . ., si evit partea urata si nefolositoare a netuli , si nu sunt atat de " curios " ca tine . . . ! " :)
Doamne ajuta !

[cristiboss56]

Când eşti rănit sufleteşte, din căderea în păcat prin neputinţă ori răutate, nu te împuţina cu duhul şi nu te tulbura, ci întoarce-te la Dumnezeu şi zi: „Iată, Doamne, ce am făcut ca om ce sunt; nu era posibil a aştepta altceva de la mine cel cu o voie atât de slabă şi neputincioasă. Nu era de aşteptat decât cădere şi prăbuşire”. Şi aici, condamnă-te în ochii tăi de ajuns, frânge-ţi inima de mare durere pentru ceea ce ai pricinuit lui Dumnezeu, dar, fără să te tulburi, condamnă-ţi patimile rele şi mai ales acea pasiune care ţi-a produs căderea. Apoi zi: „Domnul meu, nici până acum n-aş fi putut sta, dacă nu m-ai fi sprijinit prin suprema Ta bunătate”.
Mulțumește-I și iubește-L mai mult decât oricând. Minunează-te de atâta îndurare că, deși a fost ofensat de tine, îți dă iar mâna Lui cea dreaptă şi te apără să nu cazi în păcat. În fine, cu mare încredere în mila Sa nemărginită, zi: „Tu, Doamne, iartă-mă, şi pe viitor nu mă lăsa să trăiesc despărţit de Tine, nici să mă depărtez ori să te mai ofensez”.
Chiar de faci astfel, să nu crezi că te-a iertat, fiindcă această încredere trândavă este mândrie, amăgire de minte, timp pierdut, înşelare diavolească, colorată cu diferite culori. De aceea încredințează-te mâinilor lui Dumnezeu și urmează-ți nevoinţa ca şi când nici n-ai fi căzut. Iar dacă, din slăbiciune, păcătuieşti de mai multe ori pe zi şi rămâi rănit, fă totdeauna ce ţi-am spus, cu mai multă speranţă în Dumnezeu. Urăşte mai mult păcatul, mustră-te şi sileşte-te a trăi cu mai multă supraveghere. Desigur, aceasta nu place diavolului, tocmai pentru că-i foarte plăcută lui Dumnezeu şi fiindcă vrăjmaşul rămâne ruşinat văzându-se învins de cel pe care-l biruia. De aceea, el unelteşte diferite chipuri de amăgiri ca să ne împiedice de la această nevoinţă. Adesea îşi ajunge scopul din cauza neatenţiei şi nepurtării de grijă de noi înşine. Cu cât ţi se împotriveşte mai mult vrăjmaşul, cu atât sileşte-te a o repeta de mai multe ori, chiar de ai căzut numai o dată în păcat.
Iar dacă, după ce ai păcătuit, simţi că te superi, te tulburi şi te descurajezi, ca să-ţi poţi redobândi pacea inimii şi curajul, repetă aceste exerciţii cum ţi-am spus, până ce te restabileşti şi după ce te vei înarma cu aceste arme, întoarce-te la Dumnezeu. Fiindcă această supărare şi tulburare ce vine în urma păcatului provine din consecinţa osândei, adică din iubirea de sine, cum am spus de multe ori. Acesta-i chipul de a-ţi recâştiga pacea: uită complet atunci căderea în păcat şi cugetă numai la bunătatea cea nemăsurată a lui Dumnezeu. Aici se potriveşte şi istoria aceasta din Pateric. Un monah a căzut în curvie şi fiindcă gândul deznădejdii dinlăuntru îl supăra, căci şi-a pierdut sufletul şi nu se mai mântuieşte, el, ca un înţelept şi meşter în războiul nevăzut, zicea gândurilor sale: „N-am păcătuit, n-am păcătuit”, până ce a intrat în chilie şi a încuiat uşa. După ce şi-a împăcat inima a făcut cuvenita pocăinţă pentru păcatul făcut; ceea ce s-a descoperit unui alt bătrân străbătător cu gândul că acest călugăr a păcătuit, dar s-a sculat şi a biruit. Meditează că El este foarte sârguincios şi doritor a ierta orice păcat, oricât ar fi de mare, chemând pe păcătos în diferite feluri şi pe variate căi să vină la Dânsul şi să se unească cu El prin har, în această viaţă, iar în cealaltă să-l sfinţească cu Mărirea Lui şi să-l facă de-a pururi fericit. Şi când îţi vei linişti cugetul şi-ţi vei împăca inima cu astfel de gânduri, întoarce-te la căderea ta şi fă cum ţi-am spus mai sus.
Apoi, la mărturisire, pe care te îndemn s-o faci cât mai des, aminteşte-ţi toate păcatele tale şi cu durere şi amărăciune nouă pentru mâhnirea ce-ai produs lui Dumnezeu, ia ferma şi definitiva hotărâre de a nu-L mai mânia; arată-le toate duhovnicului tău şi fă cu deosebită râvnă canonul ce ţi l-a dat.
Nicodim Aghioritul

[cristiboss56]

Ce păcat ai făcut de a dat peste tine această nefericire a tuturor nefericirilor: de ai rupt legătura cu Izvorul vieţii şi Dătătorul înţelegerii; de te-ai lepădat de Cel a Cărui fiinţă veşnică e mai învederată decât fiinţa noastră de o clipă şi prin a Cărui fiinţare numai se poate afirma şi fiinţarea noastră? Dumnezeu nu Se ascunde de om. Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu; se tot ascunde până ce îl pierde cu totul din vedere. Precum stă scris despre strămoşii oamenilor când au păcătuit: şi s-a ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului. Precum atunci, aşa şi acum. De fiecare dată când omul face un păcat greu, el se ascunde de Dumnezeu în spatele naturii. Şi se pierde între făpturi, se pierde între pomi şi pietre şi animale ca între o treime idolească înrudită cu el, se scufundă în umbra naturii. Şi după cum se vorbeşte de eclipsă de soare atunci când luna îl acoperă pe acest luminos împărat al naturii, aşa s-ar putea vorbi şi despre o „eclipsă de Dumnezeu”, Soarele dreptăţii, în privinţa celor ce L-au acoperit de ochii lor cu natura pe Făcătorul naturii. Acesta, însă, este doar felul nostru, omenesc, de a vorbi: căci eclipsa de soare nu înseamnă că soarele şi-a pierdut lumina, ci numai că lumina lui este acoperită prin ceva de ochii noştri, întocmai la fel, şi eclipsa de Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu S-a pierdut şi că El nu mai este, ci că ceva s-a pus între Dumnezeu şi om şi L-a ascuns pe Dumnezeu de înţelegerea omenească. Acest ceva este păcatul omenesc.
Nu-i natura de vină că ateul o divinizează. Ea se împotriveşte toată lepădării de Dumnezeu, şi urăşte de moarte şi alungă pe apostaţi şi pe cei care o divinizează. Toată natura, de la marele soare până la măruntul atom, dă mărturie într-un glas şi în armonie despre fiinţa şi lucrarea Făcătorului său. Vechii egipteni divinizau toate făpturile, şi mai presus de toate un bou negru, numit Apis. Spune o legendă că a venit un oarecare faraon ca să-i aducă jertfă lui Apis; dar când s-a închinat înaintea acelui aşa-zis dumnezeu, boul l-a luat în coarne şi l-a alungat departe de sine. „Acuma văd că eşti bou, şi nu dumnezeu!” - a strigat faraonul supărat. La care Apis i-a răspuns: „Asta am vrut şi eu să vezi; şi de acum să te închini Celui ce ne-a făcut şi pe mine, şi pe tine”.
Tu spui: „îmi este greu să cred până nu văd!” Dar cu ce doreşti tu să vezi, cu ochiul sau cu duhul? Dacă vrei să vezi cu ochiul trupesc, Cel ce este mai mare ca universul ar trebui să se micşoreze şi să încapă în câmpul tău vizual mărginit. Ce, tu îţi vezi raţiunea cu ochii? Şi totuşi, te-ai supăra dacă cineva ţi-ar spune că el nu crede că ai raţiune până n-o vede cu ochii lui. Iar dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu cu duhul, atunci poţi să îl vezi, fiindcă duhul omenesc e mai întins decât universul, şi fiindcă şi Dumnezeu duh este. Numai că duhul tău trebuie să fie curat, fiindcă doar celor curaţi li s-a făgăduit că-L vor vedea pe Dumnezeu.
Fugi cât mai repede din întunericul acesta ce ţi-a pătruns în suflet ca un păianjen. Când Adam a păcătuit, el a fugit de la faţa lui Dumnezeu - dar Milostivul Făcător nu a fugit de la făptura Sa, ci S-a apropiat şi l-a strigat pe Adam: Adame, unde eşti? Şi pe tine te strigă, de la foarte mare apropiere - oare nu auzi: „Blagoie, unde eşti?” Întoarce faţa ta către lumină, fiule al luminii. Părintele luminilor te cheamă cu dragoste aprinsă. Ascultă şi să ştii: nimeni din neamul tău şi poporul tău nu s-a proslăvit, afară numai de proslăvitorii lui Dumnezeu. De la Domnul, milă ţie şi sănătate!
Episcop Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Numai în harul dumnezeiesc te poţi ruga. Nici o rugăciune nu se poate face fără harul dumnezeiesc. Aduceţi-vă aminte de Înţelepciunea lui Isus Sirah: Că întru înţelepciune se va grăi lauda, şi Domnul o va îndrepta pe ea (Înţ. Lui Isus Sirah 15, 10). Adică, numai Acela care stăpâneşte înţelepciunea cea dumnezeiască poate să-L slăvească, după cuviinţă, pe Dumnezeu. Numai Domnul dă har pentru asta. Când vine harul, spune numele „Hristos”, şi se umple şi mintea, şi inima. Această iubire şi acest dor fierbinte au şi trepte. Când trăieşti această iubire, nu numai că doreşti să dobândeşti cele duhovniceşti atunci când eşti treaz, dar pe aceleaşi le vezi chiar şi în vis. Pe toate să le faci în iubire. Din iubire să faci osteneala, orice osteneală. Să simţi iubire, recunoştinţă către Dumnezeu, fără să ai în mintea ta că trebuie să dobândeşti ceva. Lucrul de preţ este să spui rugăciunea cu delicateţe a sufletului, cu iubire, cu dor fierbinte, şi atunci nu ţi se va părea istovitoare; tot aşa precum atunci când spui „mama mea… tatăl meu” simţi deplină odihnă.
Ne vorbeşte părintele Porfirie

[cristiboss56]

Lumile roiesc în jurul Tău ca albinele în jurul unui cireș înflorit. O lume o dă pe cealaltă deoparte; una contestă moștenirea celeilalte; unul se uită la celălalt ca la un intrus în casa sa. Toți pretind un drept mai mare de la Tine decât Tu însuți o faci. Din revărsarea plinătății Tale mulțimile-s hrănite, o, Dulceață nesfârșită.
Înaintea tuturor creaturilor și înaintea tuturor veacurilor și a întristării Tu, o, Doamne, l-ai conceput pe om în inima Ta. Tu l-ai conceput pe om mai înâi, chiar dacă Tu l-ai vădit cel de pe urmă în grădinile creației – la fel precum grădinarul se gândește la trandafirul înflorit tot timpul cât sapă și plantează pedunculii uscați de trandafir – întocmai precum un constructor trăiește bucuria turlelor în timp ce plănuiește o biserică, chiar dacă el le construiește pe acestea tocmai la urmă. Tu l-ai născut pe om în inima Ta, înainte ca Tu să începi crearea lumii. Ajută-mi limba de țărână să dea un nume acestui om, acestei străluciri a slavei Tale, acestui cânt al binecuvântării Tale. Să-L numesc eu Omul Absolut? Fiindcă întocmai precum El a fost cuprins în inima Ta, tot astfel a fost și întreaga lume plăsmuită, incluzându-l pe om și pe vestitorii omului, cuprinsă în mintea Ta. Și nimeni nu-L cunoaște pe Tatăl în afară de Fiul și nici nimeni nu-L cunoaște pe Fiul afară de Tatăl (cf. Mt 11:27). Tu erai precum nirvana, o, Doamne, până când Fiul a fost conceput întru Tine; Tu erai fără număr sau nume.
Cum te voi preamări în mijlocul unei mulțimi de omizi înfometate, pe care un vânt le bate în cireșul înflorit, iar altul le alungă de acolo și a căror viață întreagă se petrece între două vânturi? O, Doamne, visul meu de zi și noapte, ajută-mă să te preamăresc, așa încât nimic să nu poată deveni măreț în inima mea afară de Tine. Fie ca toate creaturile să Te preamărească, o Doamne, ca nu cumva acestea să se mărească pe ele însele în locul Tău. Cu adevărat, Tu ești nesfârșit de mare, o, Doamne, chiar dacă imnele noastre Te-ar preamări oricât! Chiar atunci când toate roiurile de insecte sunt azvârlite din cireșul înflorit, cireșul rămâne același în măreția și frumusețea sa primăvăratică.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă.
Roagă-te şi gândeşte-te la tot ce vrei şi gândurile tale se vor curăţa prin rugăciune; „roagă-te şi fă ce vrei” şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare şi mântuitoare.
Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpăstuiri, căci rugăciunea le va înlătura. Roagă-te oricum, oricât de neputincios, numai roagă-te mereu, şi nu te nelinişti de nimic; fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea te va înţelepţi.
Ieromonah Arsenie Boca

[cristiboss56]

Niciodată să nu-ţi spui: „Gata, m-am ostenit îndeajuns, pot să mă odihnesc.” O astfel de înlesnire şi vlăguire este primul duşman. Gândul, cu toate că este mic şi slab, este cel mai viclean trădător: el deschide porţile vrăjmaşilor. Cine se împacă cu el, acela cade. El a fost observat de Sfinţii Părinţi şi fiecărui începător i se repetă necontenit: vezi, să nu spui „gata, acum pot s-o las mai moale”, ci întreabă-te pentru ce eşti aici sau de ce nu faci nimic.
Sau, adresându-te Domnului, roagă-te să te ajute ca să pui început mântuirii şi începe iarăşi şi iarăşi! Începe din nou şi osteneşte, dar la înlesniri sau favoruri nici să nu te gândeşti, ci păstrează-ţi în inima ta gândul că vei avea de dus greutatea şi strâmtorarea până la moarte și că nu te aşteaptă nici o uşurare, ci numai greutăţi.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

[cristiboss56]

În cartea I a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni scrie: „Neîncetat, rugaţi-vă!”.
Sfinţii Părinţi, tâlcuind aceste cuvinte, spun că „a ne ruga neîncetat” înseamnă a pomeni numele cel sfânt al Domnului în toată vremea. Mai arătat se vede aceasta în cartea cea către Filipeni, unde Sfântul Apostol Pavel scrie: „Întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.
Sfântul Ioan Carpatul zice că, atunci când rostim rugăciunea lui Iisus (adică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”), la fiecare chemare a Sfântului Său nume, Domnul ne răspunde în chip tainic: „Fiule, iertate să-ţi fie păcatele tale!”.
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că, oricât de păcătoşi am fi noi, rugăciunea aceasta ne curăţeşte când o zicem din inimă. Nu este altă armă mai puternică în cer şi pe pământ decât chemarea cea Sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos.
Când zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”, prin aceste cuvinte noi mărturisim toate tainele credinţei noastre, căci (după cum spun unii dintre sfinţii părinţi) aceste cuvinte cuprind în ele toată Evanghelia pe scurt.
Acestea sunt cele cinci cuvinte despre care pomeneşte Sfântul Apostol Pavel în cartea sa către Corinteni, unde zice: „Voiesc mai bine a zice cinci cuvinte cu mintea, decât zeci de mii de cuvinte cu limba. Pentru aceasta, rugăciunea lui Iisus se mai cheamă şi rugăciunea minţii.
Iar când rostim şi celelalte cuvinte din rugăciunea lui Iisus (adică „miluieşte-mă pe mine păcătosul!”), atunci noi mărturisim nevrednicia şi josnicia noastră, cerând de la Domnul milă, căci, dacă avem mila Lui, atunci toate cele bune le avem.
Sfântul Ioan Iacob de la Neamț

[cristiboss56]

sursa: http://www.orthodoxwayoflife.blogspot.ro








Un lucru comun cu care toţi ne confruntăm este supărarea, mânia care rezultă din acţiunile pe care le face cel de lângă noi. Adeseori este vorba chiar despre soţul sau soţia de lângă noi, persoana pe care o iubim cel mai mult. Când suntem supăraţi, spunem şi facem lucruri pe care mai apoi le regretăm.
Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola sa către Romani: „Pentru ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”. (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 7, 15-19)
Când ne supărăm sau ne mâniem atunci suntem departe de Dumnezeu. Cum putem noi oare ca adevăraţi creştini ortodocşi să reacţionăm astfel faţă de semenii noştri?
Mânia rezultă dintr-un egoism propriu. Aceasta este una din situaţiile în care trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu, iar Rugăciunea lui Iisus, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, ajută foarte mult. Repetând această rugăciune în fiecare zi timp de 10 minute vom vedea că nu ne mai mâniem aşa de uşor.
Aici sunt câteva căi prin care putem elimina consecinţele neînţelegerii cu cei din jurul nostru:
1. Fă-ţi un program regulat de rugăciune în care să incluzi şi rugăciunea lui Iisus : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, măcar 10 minute pe zi.
2. Când eşti supărat, spune rugăciunea lui Iisus şi încearcă să te depărtezi de situaţia conflictuală. Fă o plimbare pentru câteva clipe şi în timp ce te plimbi rosteşte în gând rugăciunea lui Iisus.
3. După ce ţi-ai terminat rugăciunea încearcă să vorbeşti cu partenerul de lângă tine şi spune-i ce te supără la el. Când începi să-i vorbeşti începe conversaţia cu un „Eu” şi nu cu „Tu”. De exemplu: „M-am simţit jignit când ai făcut acel lucru...” şi nu „Când tu faci astfel... mă simt jignit”.
Când acuzi pe cel de lângă tine, nu faci altceva decât să-l sperii, persoana de lângă tine se simte ameninţată şi va încerca să-şi recâştige poziţia. Împărtăşindu-i sincer sentimentele tale celui de lângă tine, va fi mai uşor şi pentru el să ţi le împărtăşească pe ale sale.
4. Cere un punct de vedere şi persoanei de lângă tine. Spune-i, de exemplu: „Ştiu că nu ai intenţionat să mă răneşti. Dar de ce ai făcut acel lucru...? Ajută-mă să te înţeleg mai bine”. Iar apoi îl vei asculta cu calm.
5. Ambii parteneri trebuie să se angajeze în discuţii libere, cu calm şi dragoste. Rugaţi-vă împreună. O îmbrăţişare ajută întotdeauna atunci când vrei să-i arăţi celuilalt dragostea ta sinceră.

[cristiboss56]

Prin durere Dumnezeu ne strigă de pe calea rătăcită, ne cheamă să ne venim în fire, să ne orientăm spre adevăr şi lumină. A asculta limbajul durerii înseamnă a pune început bun la o bună comunicare cu sine şi cu semenii. A-ţi asculta durerea înseamnă a-L auzi pe Dumnezeu şi a începe să-L asculţi activ, înţelegând şi lucrând cele auzite cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta.
Cel mai important este să înţelegem să ne venim în fire. Când mă doare, eu mi-am ieşit din fire, eu nu sunt conform firii; fac un lucru care nu este în conformitate cu firea. Şi durerea mă aduce înapoi în firea cea cum a făcut-o Dumnezeu, cum a creat-o Dumnezeu. Ăsta este rolul ei.
A asculta durerea aproapelui înseamnă a te împărtăşi din viaţa lui, a-i purta povara, a-l ajuta să se descopere ca persoană. Port povara când eu nu fac nimic. Nu pot să trăiesc durerea în locul tău; dar sunt cu tine. Nu putem face nimic, ci stăm acolo şi aducem calmul nostru şi răbdarea.
Este nevoie să facem diferenţă între durere şi suferinţă.
Durerea este ce simte firea, iar suferinţa e semnificaţia pe care o dau eu durerii. Acestea sunt filosofii ale creierului care e înarmat cu revoltă. Ne ascultăm durerea în pocăinţă, când trăim durerea în această pocăinţă ca întoarcere, în asumarea durerii cu nădejde, cerând de la Dumnezeu vindecarea. Atunci ne vom schimba modul de viaţă, cînd vom face diferenţa între durere şi suferinţă.


Maica Siluana Vlad