Superb articol: Vocatia calugariei

[gabriel 30]

Eu cred ca multi de aici care critica calugaria,monahismul,o fac in primul rand dintr-o lasitate,dintr-o frica a faptului ca ei nu ar putea,nu ar fi in stare sa faca fata unei astfel de vieti unui astfel de destin schimbat.Nu stiu ce inseamna o astfel de viata,dar nici nu vor sa afle mai multe,se multumesc de la adapostul caldutz al familiei lor pe care (tot) Dumnezeu le-a dat-o,sa arunce cu noroi si sa vorbeasca fara sa stie nici ei ce zic.
Eu unul cred ca un pas facut mai aproape catre o manastire este de fapt un pas facut mai aproape catre mantuire,a celui care face acel pas cat si a celor din jurul sau.Tocmai pentru ca monahul s-a indepartat de spurcaciunea acestei vieti lumesti,s-a apropiat de Dumnezeu.El nu mai traieste pentru ce traim noi in lume,pentru el multe dintr-e ceea ce noi consideram a fi valori pentru el este pur si simplu gunoi.Noi ne agatam ca disperatii de lucruri trecatoare,el cauta lucrurile cele vesnice.In timp ce omul a involuat in multe cazuri spre acea stare de animal ganditor,actionand de multe ori din instinct in raport cu ceilanti,monahul,prin calea aleasa s-a inaltat spiritual si duhovniceste catre cele ce conteaza cu adevarat.

Un astfel de om a renuntat la egoismul,goliciunea sufleteasca,placerea catre pacat,iubirea de lumesc,de trecator,pentru a cauta altceva,infinit mai inaltator,si anume a face un pas catre vesnicie si paradis......

[sophia]

În prealabil postat de gabriel 30

Eu cred ca multi de aici care critica calugaria,monahismul,o fac in primul rand dintr-o lasitate,dintr-o frica a faptului ca ei nu ar putea,nu ar fi in stare sa faca fata unei astfel de vieti unui astfel de destin schimbat.Nu stiu ce inseamna o astfel de viata,dar nici nu vor sa afle mai multe,se multumesc de la adapostul caldutz al familiei lor pe care (tot) Dumnezeu le-a dat-o,sa arunce cu noroi si sa vorbeasca fara sa stie nici ei ce zic.
Eu unul cred ca un pas facut mai aproape catre o manastire este de fapt un pas facut mai aproape catre mantuire,a celui care face acel pas cat si a celor din jurul sau.Tocmai pentru ca monahul s-a indepartat de spurcaciunea acestei vieti lumesti,s-a apropiat de Dumnezeu.El nu mai traieste pentru ce traim noi in lume,pentru el multe dintr-e ceea ce noi consideram a fi valori pentru el este pur si simplu gunoi.Noi ne agatam ca disperatii de lucruri trecatoare,el cauta lucrurile cele vesnice.In timp ce omul a involuat in multe cazuri spre acea stare de animal ganditor,actionand de multe ori din instinct in raport cu ceilanti,monahul,prin calea aleasa s-a inaltat spiritual si duhovniceste catre cele ce conteaza cu adevarat.

Un astfel de om a renuntat la egoismul,goliciunea sufleteasca,placerea catre pacat,iubirea de lumesc,de trecator,pentru a cauta altceva,infinit mai inaltator,si anume a face un pas catre vesnicie si paradis......

Ceea ce spui si am bolduit este de-a dreptul insultator pentru mireni.
Valorile noastre de familie, copii, cultura, munca, implicare sociala, sunt gunoi???!!!
Si vezi ca familia nu este un adapost caldut, precum spui. Esti casatorit(a)?
Imi pare rau.
In unele lucruri ai dreptate, dar sa nu facem aici dezbinare intre calugari si mireni. Nici unii nu sunt mai grozavi pentru ca au ales o cale a lor, ci daca sunt mai grozavi, sunt pentru ceea ce stiu sa faca pe calea aceea.
Eu am fost la manastire (in vizita), am locuit acolo, am vorbit cu maici.
Am vazut viata lor de zi cu zi.
Nu este vorba ca-i criticam, ci ca nu-i intelegem, pentru ca nu ne vorbesc...
Exact ceea ce am intrebat mai sus, nu am aflat nicaieri.
Motivul omenesc pentru care aleg monahismul, in defavoarea familiei, a omului, a copiilor.
Sunt multe lucruri pe care nu le stim.
Daca macar un monah si-ar scrie viata, dar la modul uman, sa ne explice de unde a plecat si de ce a ales acel drum si ce misiune vede el acolo.
Am gasit asa carti la catolici. De unde au plecat, ce i-a dus acolo, cum este viata in manastire, reguli, parti frumoase, parti triste, problematica, etc. ce i-a facut chiar sa abandoneze.
Dar monahii ortodocsi nu vorbesc despre ei insisi, ci numai despre altii (adica dau sfaturi) si Iisus (in carti religioase).
Si in general au asa am inteles ca fiecare se duce la manastire din motive personale, adica legate de persoana sa, de sufletul sau. Daca se duc pentru altii, sau daca sunt constienti de asta, sau stiu de misiunea asta, nu am inteles.
Ii respect pe monahii pentru alegerea lor, pentru viata grea pe care si-au ales-o. Dar acum nu pot sa compar viata lor cu a mirenilor si nici misiunile noastre. Este greu.
Eu asa am inteles: ca ei sunt acolo pentru Dumnezeu. Asta nu inseamna ca i-am dispretuit.
Mi-am dorit sa aflu si sa inteleg unele lucruri mai sus si vad ca nimeni nu stie sa-mi spuna (conditii de primire la biserica: scoala, varsta, sanatate, etc.).

[Iubirea]

Oameni buni, daca cele doua cai sunt mantuitoare atunci cum poate cineva sa spuna ca una e mai buna decat alta?
Pentru fiecare este bun ceea ce alege sa faca dar sa faca.
Eu incerc o explicatie scurta si obiectiva.
Calugaria este o ierurugie (slujba care se face cand o persoana depune voturile in viata monahala si devine calugar), ea este supranumita "cin ingeresc" deoarece cei care o aleg merg singuri spre asemanarea cu Dumnezeu, deci spre mantuire. In caderea lor spirituala ei singuri se ridica...prin depunerea voturilor ei se casatoresc de buna voie si nesiliti de nimeni cu Hristos si din acel moment ei trebuie sa respecte cuvintele lui Hristos in tot: Ceea ce eu va fac voua si voi sa faceti asemenea lor, cel mai mic va fi cel mai mare in Imparatia Tatalui meu...in fine tot ce stiti din cuvintele si invataturile Mantuitorului calugarul trebuie sa le aplice neconditionat. De aceea calugarul nu-si mai apartine, ci tot ce face face pentru lume pentru ca asa a facut Hristos...

Casatoria este o Taina (una din cele 7 instituite de Hristos). Din momentul in care cei doi isi jura credinta in fata lui Dumnezeu, lupta lor este sa devina UNA precum a fost Hristos, problema este ca daca unul din soti cade spiritual, celalalt are datoria sa-l sprijine duhovniceste (si aici nu ma refer la impunere). Deci mantuirea lor se face impreuna, indatoririle lor sunt in primul rand fata de ei ca familie in relatie cu Dumnezeu si apoi restul.

Din acestea cateva spuse puteti, sper, sa vedeti care sunt cateva din asemanarile si deosebirile acestor doua cai... amandoua duc la mantuire dar fiecare in drumul pe care si-l alege sa isi respecte indatoririle si statutul si asta nu se poate daca nu va constientiza importanta mantuirii si se va lasa usor convins de lumescul si firescul din jur.

[sophia]

În prealabil postat de Iubirea

Oameni buni, daca cele doua cai sunt mantuitoare atunci cum poate cineva sa spuna ca una e mai buna decat alta?
Pentru fiecare este bun ceea ce alege sa faca dar sa faca.
Eu incerc o explicatie scurta si obiectiva.
Calugaria este o ierurugie (slujba care se face cand o persoana depune voturile in viata monahala si devine calugar), ea este supranumita "cin ingeresc" deoarece cei care o aleg merg singuri spre asemanarea cu Dumnezeu, deci spre mantuire. In caderea lor spirituala ei singuri se ridica...prin depunerea voturilor ei se casatoresc de buna voie si nesiliti de nimeni cu Hristos si din acel moment ei trebuie sa respecte cuvintele lui Hristos in tot: Ceea ce eu va fac voua si voi sa faceti asemenea lor, cel mai mic va fi cel mai mare in Imparatia Tatalui meu...in fine tot ce stiti din cuvintele si invataturile Mantuitorului calugarul trebuie sa le aplice neconditionat. De aceea calugarul nu-si mai apartine, ci tot ce face face pentru lume pentru ca asa a facut Hristos...

Casatoria este o Taina (una din cele 7 instituite de Hristos). Din momentul in care cei doi isi jura credinta in fata lui Dumnezeu, lupta lor este sa devina UNA precum a fost Hristos, problema este ca daca unul din soti cade spiritual, celalalt are datoria sa-l sprijine duhovniceste (si aici nu ma refer la impunere). Deci mantuirea lor se face impreuna, indatoririle lor sunt in primul rand fata de ei ca familie in relatie cu Dumnezeu si apoi restul.

Din acestea cateva spuse puteti, sper, sa vedeti care sunt cateva din asemanarile si deosebirile acestor doua cai... amandoua duc la mantuire dar fiecare in drumul pe care si-l alege sa isi respecte indatoririle si statutul si asta nu se poate daca nu va constientiza importanta mantuirii si se va lasa usor convins de lumescul si firescul din jur.

Nu reusesc sa te inteleg. Te contrazici singur.
Am bolduit sectiunile neclare.
Eu vad diferenta asa:
1. Monahul renunta la lume (adica la casatorie, copii, serviciu, viata lumeasca) pentru a se dedica lui Dumnezeu (prin rugaciune).
Nu cred ca renunta la sine. Ei raman indivizi singuri, izolati, care in celula lor de manastire, sau chiar ca pustnici, in sufletul lor se roaga la Dumnezeu.
2. Citatul pe care il dai cu: "ceea ce va fac eu voua..." credeam ca este valabil pentru toata lumea, deci si pentru mireni.
3. Cei casatoriti au datorie (ca mantuire) fata de ei insusi, de sot/sotie, copii (cati au), parinti, serviciu, societate. Deci au multe in carca si ei.
4. La biserica preotul de mir se roaga si el pentru toti: cei bolnavi, cei care fac bine lacasului, cei ce se ostenesc, cei necajiti, cei morti, elevi, studenti, etc. Si noi ne rugam impreuna cu dansul.
La slujbele din manastire cum spune preotul lor? Pentru cine se roaga?
Eu asa am inteles ca se roaga fiecare pentru el, in legea lui. Ca asta inseamna manastire. Nu ma casatoresc, nu vreau copii, vreau numai sa ma rog si sa am liniste.
Ar fi frumos daca intr-adevar s-ar ruga monahii pentru toata lumea.
Dar cumva izolarea si lepadarea asta de lume, nu pot s-o pun in legatura cu a face ceva pentru lume.
Adica imi suna cam asa: "te parasesc, nu vreau sa mai stiu de tine, esti rau, imi faci rau, nu pot trai cu tine, dar ...nu te las, ca ma rog pentru tine".
Cum vine asta? Da, teoretic ne putem ruga si pentru dusmani. Hhm...

[adam000]

În prealabil postat de sophia

Ar fi frumos daca intr-adevar s-ar ruga monahii pentru toata lumea.
Dar cumva izolarea si lepadarea asta de lume, nu pot s-o pun in legatura cu a face ceva pentru lume.
Adica imi suna cam asa: "te parasesc, nu vreau sa mai stiu de tine, esti rau, imi faci rau, nu pot trai cu tine, dar ...nu te las, ca ma rog pentru tine".
Cum vine asta? Da, teoretic ne putem ruga si pentru dusmani. Hhm...

Sofia, monahii nu considera lumea rea, pt ca un monah adevarat iubeste toata faptura creata de Dumnezeu, iubeste pe toti oamenii (iubirea crestina desigur), pt ca de fapt noi toti (mireni si monahi) sintem chemati spre a ne iubi semenii (aproapele) ca fiind adevaratii nostrii frati - de aceea primul lucru ne rugam si spunem Tatal NOSTRU - Dumnezeu este tatal NOSTRU al tuturor, iar noi sintem cu totii frati, uniti cu totii (si in iubire) prin Hristos.
Am vazt recent pe Trinitas TV o expunere foarte interesanta si frumoasa a P.S. Sofian despre cum traim - daca traim social in religie, sau daca traim religios in societate. Dansul puncta foarte interesant faptul ca o traire individualista in biserica reprezinta o traire sociala in religie, nu o traire religioasa autentica si ca noi ar trebui sa traim religios in societate, nu social in religie.

Revenind la monahi, parerea mea este ca monahul nu uraste lumea in sensul de a uri oamenii, ci uraste pacatul lumii (pacatele pe care le fac oamenii), dar pe oameni ii iubeste. Pacatele pe care le facem cu totii ne vatama in primul rand pe noi, dar si pe cei din jur (chiar daca majoritatea nu constientizam lucrul asta). De aceea omul intelept se fereste de orice forma de manifestare a raului, se fereste si de vatamarea pe care o produce pacatul celor din jur. Astfel e de inteles retragerea monahilor din lume, pentru a se feri de aceasta vatamare produsa de pacat si a se darui in intregime Lui Dumnezeu (pentru mantuirea lor). Dar daca lumea alege sa iubeasca pacatul mai mult decat pe Dumnezeu, atunci ce poate sa faca monahul decat sa se roage pentru semenii sai (si sa fie un exemplu viu de traire cu Dumnezeu), tocmai din iubirea pentru semeni. Daca monahul nu poate schimba alegerea semenilor de a iubi pacatul (nu poate schimba alegerea oamenilor de a-si face rau lor insisi si celor din jur prin pacat), numai Dumnezeu poate inmuia inima omului care iubeste pacatul, iar monahul nu poate decat sa se roage la Dumnezeu (Tatal nostru, al tuturor, inclusiv al monahului, inclusiv al meu si al tau) ca Dumnezeu sa ii ajute pe oameni, adica pe fratii sai, ai monahului, fratii nostrii ai tuturor (inca un exemplu de smerenie a monahilor).
Cam asa vad eu lucrurile.

[sophia]

În prealabil postat de adam000

Sofia, monahii nu considera lumea rea, pt ca un monah adevarat iubeste toata faptura creata de Dumnezeu, iubeste pe toti oamenii (iubirea crestina desigur), pt ca de fapt noi toti (mireni si monahi) sintem chemati spre a ne iubi semenii (aproapele) ca fiind adevaratii nostrii frati - de aceea primul lucru ne rugam si spunem Tatal NOSTRU - Dumnezeu este tatal NOSTRU al tuturor, iar noi sintem cu totii frati, uniti cu totii (si in iubire) prin Hristos.
Am vazt recent pe Trinitas TV o expunere foarte interesanta si frumoasa a P.S. Sofian despre cum traim - daca traim social in religie, sau daca traim religios in societate. Dansul puncta foarte interesant faptul ca o traire individualista in biserica reprezinta o traire sociala in religie, nu o traire religioasa autentica si ca noi ar trebui sa traim religios in societate, nu social in religie.

Nu reusesc sa vad diferenta intre cele doua. Poti tu sa explici ce intelegi tu prin asta? Sau explica P.S Sofian lucrul asta? Social inseamna in colectiv, impreuna cu oamenii si atunci se contrazice cumva: "traire individualista in biserica este o trairea sociala in biserica..."

Revenind la monahi, parerea mea este ca monahul nu uraste lumea in sensul de a uri oamenii, ci uraste pacatul lumii (pacatele pe care le fac oamenii), dar pe oameni ii iubeste. Pacatele pe care le facem cu totii ne vatama in primul rand pe noi, dar si pe cei din jur (chiar daca majoritatea nu constientizam lucrul asta). De aceea omul intelept se fereste de orice forma de manifestare a raului, se fereste si de vatamarea pe care o produce pacatul celor din jur. Astfel e de inteles retragerea monahilor din lume, pentru a se feri de aceasta vatamare produsa de pacat si a se darui in intregime Lui Dumnezeu (pentru mantuirea lor). Dar daca lumea alege sa iubeasca pacatul mai mult decat pe Dumnezeu, atunci ce poate sa faca monahul decat sa se roage pentru semenii sai (si sa fie un exemplu viu de traire cu Dumnezeu), tocmai din iubirea pentru semeni. Daca monahul nu poate schimba alegerea semenilor de a iubi pacatul (nu poate schimba alegerea oamenilor de a-si face rau lor insisi si celor din jur prin pacat), numai Dumnezeu poate inmuia inima omului care iubeste pacatul, iar monahul nu poate decat sa se roage la Dumnezeu (Tatal nostru, al tuturor, inclusiv al monahului, inclusiv al meu si al tau) ca Dumnezeu sa ii ajute pe oameni, adica pe fratii sai, ai monahului, fratii nostrii ai tuturor (inca un exemplu de smerenie a monahilor).
Cam asa vad eu lucrurile.

Da dar totusi, monahul fuge de oameni, se izoleaza de ei. In felul asta ii ajuta?
Se pot ruga si printre oameni, asa cum o facem noi in biserica.
Mai mult, ei fug de orice forma sociala, de o taina lasata de Dumnezeu: casatoria, de a avea copii.
De pacat insa nu pot fugi nici in gaura de sarpe. El exista peste tot, atat vreme cat exista Raul (daca e de la Dumnezeu sau nu, este alta intrebare).
Eu inteleg asa:
1. A trai social in religie, inseamna a ne iubi aproapele si a-l ajuta, a trai credinta si pentru cei din jur, asa cum a facut-o Iisus. Deci nu inseamna individualism, ci dimpotriva.
2. A trai religios in societate, inseamna a trai individualist pe de o parte. Inseamna sa traiesti cam ca monahii in lume. Pe de alta parte poate insemna insa si a trai cuminte, in spiritul credintei si a Lui, prin a incerca de a evita pacatele (cel putin cele mai mare), a trai dupa normele crestine. Dar...fara a cadea in extrema (in monahism, adica a renunta la cele omenesti).

[adam000]

În prealabil postat de sophia

Da dar totusi, monahul fuge de oameni, se izoleaza de ei. In felul asta ii ajuta?
Se pot ruga si printre oameni, asa cum o facem noi in biserica.

Monahul nu fuge de oameni, ci fuge de pacatele oamenilor, se izoleaza de pacat.
Numai un om care nu e el insusi vatamat de pacat poate ajuta pe altul sa depaseasca un anumit pacat. Altfel, daca doi oameni iubesc pacatul, cum crezi ca unul il va putea ajuta pe celalalt sa se lase de pacat? Ar fi ca doi orbi care se calauzesc unul pe celalalt. Doar unul care vede bine (nu e vatamat) poate sa calauzeasca un orb (pe cel vatamat).

Rugaciunea curata (venita din adevarata iubire crestina), neintinata de egoism si ipocrizie, o poate face numai un om care nu este vatamat de pacat. Din acest punct de vedere, parerea mea este ca in majoritatea cazurilor, noi nu ne rugam curat nici in biserica, pt ca atata timp cat in sinea noastra iubim un anumit pacat sau sintem vatamati de un anumit pacat, e cam ciudat (are o doza de ipocrizie si egoism) sa te rogi la Dumnezeu sa il vindece pe altul de un anumit pacat, cat timp noi iubim acel pacat (o atitudine ipocrita) sau sintem vatamati de acel pacat (un fel de "Doamne vindeca-l pe cutare de pacatul care ma vatama pe mine, ca sa nu ma mai vatame" este ceva egoist, nu din sincera iubire pentru binele fratelui nostru, ci din iubirea de sine ca sa nu mai fim noi vatamati de pacatul celuilalt) - nu ca asta er fi ceva rau (este doar o etapa) dar noi ar trebui sa tindem spre rugaciunea curata si catre adevarata iubire crestina.

Scuze ca trebuie sa plec.

P. S. (acum am vazut ce ai adaugat) - este chiar invers. A trai religos in societate inseamna a trai in credinta in societate, avandu-L pe Dumnezeu in suflet si privind spre Dumnezeu si spre semeni prin prisma iubirii in Hristos) cu tot ce inseamna asta (in primul rand iubirea crestina pentru aproapele, in care il ajuti pe semenul tau pentru binele lui si nu pt binele tau si vazandu-i pe toti cei din jur din societate ca fiind adevaratii tai frati uniti prin Hristos).
A trai social in religie inseamna ca te duci la biserica precum in societate (biserica e prilej de intalnire sociala - un fel de "societatea crestinilor care merg la biserica", fara o traire religioasa autentica marcata de iubirea crestina adevarata pt semeni, ci vazandu-ti de "interesul" tau, de ex te duci cu gandul sa te ajute Dumnezeu la ceva si sperand ca mersul la biserica te ajuta la implinirea acestui deziderat - traire individualista, iar ajutorul pe care il dai semenilor e pt ca te face sa te simti mai bine, tot pe tine - un soi de egoism)

[windorin]

Sfantul Ioan Scararul, in "Scara", spune: "Am vazut seminte de grau cazand langa drum, fara de voia lor, si facand spice si rod." Odata intrat in Biserica, fie in monahism, fie in casatorie, fiecare sa faca cele ale locului. Iar Domnul va binecuvanta. Daca insa va trai acolo unde nu va face cele de acolo, plata nu va lua, ba chiar pedeapsa.

În prealabil postat de Marius22

Nu sunt de acord cu cei care merg in manastiri pentru ca au suferit deceptii sau pentru ca viata in lume li se pare prea grea. Manastirea nu este nici loc de consolare si nici cale lipsita de responsabilitati si primejdii. Pana la urma manastirea inseamna tot "lume". Daca nu esti iubitor de comuniune in lume nu vei fi nici in manastire. Daca nu iubesti oamenii in viata de mirean, nu vei reusi sa iubesti nici fratii de manastire. Vei intampina multe ispite.

Adevarat. Astfel vad si eu lucrurile.
Dar odata intrat in manastire, fie din orice motiv, omul se afla in mana lui Dumnezeu.
Cine intra din motive lumesti (drame sufletesti ori materiale) acolo se poate schimba. Sunt sanse, desi nu certitudini.
Este bine a pasi pe o cale intelegand'o inca de la inceput.

[georgeval]

În prealabil postat de windorin

Sfantul Ioan Scararul, in "Scara", spune: "Am vazut seminte de grau cazand langa drum, fara de voia lor, si facand spice si rod." Odata intrat in Biserica, fie in monahism, fie in casatorie, fiecare sa faca cele ale locului. Iar Domnul va binecuvanta. Daca insa va trai acolo unde nu va face cele de acolo, plata nu va lua, ba chiar pedeapsa.



Adevarat. Astfel vad si eu lucrurile.
Dar odata intrat in manastire, fie din orice motiv, omul se afla in mana lui Dumnezeu.
Cine intra din motive lumesti (drame sufletesti ori materiale) acolo se poate schimba. Sunt sanse, desi nu certitudini.
Este bine a pasi pe o cale intelegand'o inca de la inceput.

Sunt de acord ca datorita providentei o persoana se poate schimba chiar daca a intrat din "motivele lumesti" invocate de tine, dar exista si riscul sa se sminteasca si mai mult, caderea sa fie cutremuratoare. Daca avem in vedere randuiala tunderii in monahism la fiecare intrebare adresata de staret, monahul trebuie sa raspunda ca "DIN DRAGOSTE PENTRU HRISTOS" a lasat toate.

[Marius22]

În prealabil postat de georgeval

Daca avem in vedere randuiala tunderii in monahism la fiecare intrebare adresata de staret, monahul trebuie sa raspunda ca "DIN DRAGOSTE PENTRU HRISTOS" a lasat toate.

Intrarea in monahism aduce cu sine un fapt antinomic. Monahul lasa toate ale lumii tocmai pentru a le regasi si a le reimbratisa cu adevarat, insa in mod nepatimas. Monahul, datorita dragostei fata de Hristos, nu se mai desfata de lume, ci numai de El prin intermediul acesteia. Lumea ii devine stravezie, o adevarata fereastra catre Hristos. De aceea, putem spune ca cel mai izolat pustnic este mai unit cu lumea decat noi, cei ce ne bucuram in chip felurit de ea, ramanand insa "lumesti".