Superb articol: Vocatia calugariei

[sophia]

Nu reusesc sa inteleg. Nu pot si pace.
Accept ca exista oameni care au credinta mare si se duc la manastire. Poate ca au si alte motive persoanle. E treaba lor si ii respect.
Renunta la casatorie, la copil, la serviciu lumesc, etc. Treaba lor.
Partea cealalta cu rugaciunea pentru lume, dupa ce au plecat din lume, nu pot s-o inteleg.
Adica nu inteleg ce are a face calugaria monahului X si Y si rugaciunea lui personala, cu mine, cu Dorin, cu Costel, cu Adrian. Adica se duc ei ca sa se roage pentru noi? Frumos ar fi, dar unde este scrisa regula asta, datoria asta a lor?
Si dupa ce ne-au parasit si s-au izolat de noi? Pentru ca noi, lumea nu este buna pentru ei...?
In fine, nu mai insist. Ramane asa. Fiecare cu crucea lui...

[Iubirea]

În prealabil postat de sophia

Nu reusesc sa inteleg. Nu pot si pace.......In fine, nu mai insist. Ramane asa. Fiecare cu crucea lui...

Sophia, dupa cate raspunsuri ti s-au dat numai aici pe forum la acest capitol...si tu in continuare spui ca nu intelegi, atunci imi pun si eu intrebarea: oare ai incercat vreo secunda sa intelegi, sau ai facut si altceva ca sa intelegi aceasta taina?

Mie imi este imposibil sa cred ca un om care doreste sa afle niste raspunsuri si citeste, cauta, mai pune si intrebari, se mai si roaga...pana la urma nu se va lamuri...poate ca nu a venit timpul pentru tine ca sa intelegi iar ca sa vina depinde doar de tine...cu cat vei face ceva in acest sens, cu atat vei intelege mai repede.

[sophia]

@Iubirea - nu este vorba de a citi sau cerceta.
Este vorba de a intelege/percepe sufleteste un lucru. Nu pot pricepe, asa cum nici monahii nu pot pricepe sensul si bucuria familiei, a copiilor.
Poate ca nici nu este cazul sa stiu despre monahie, sau sa scormonesc mai mult.
De abia pricep cele necesare mie intru credinta.
Ma surprinde ca multi dintzre voi par sa priceapa si sa stie atatea despre monahism si credinta in general si ma intreb cum de unora le este dat atat de mult si de usor...

[georgeval]

În prealabil postat de sophia

Nu reusesc sa inteleg. Nu pot si pace.
Accept ca exista oameni care au credinta mare si se duc la manastire. Poate ca au si alte motive persoanle. E treaba lor si ii respect.
Renunta la casatorie, la copil, la serviciu lumesc, etc. Treaba lor.
Partea cealalta cu rugaciunea pentru lume, dupa ce au plecat din lume, nu pot s-o inteleg.
Adica nu inteleg ce are a face calugaria monahului X si Y si rugaciunea lui personala, cu mine, cu Dorin, cu Costel, cu Adrian. Adica se duc ei ca sa se roage pentru noi? Frumos ar fi, dar unde este scrisa regula asta, datoria asta a lor?
Si dupa ce ne-au parasit si s-au izolat de noi? Pentru ca noi, lumea nu este buna pentru ei...?
In fine, nu mai insist. Ramane asa. Fiecare cu crucea lui...

Si pentru monah ramane valabila porunca "sa iubesti pe Domnul Dumnezeul Tau...........si pe aproapele tau ca pe tine insuti", iar rugaciunea pentru semenul tau este o forma de milostenie ca expresie a iubirii.

[SIZE=+2]Ce înseamnã sã fii ucenic?[/SIZE]
[SIZE=+1]Sã fii ucenic înseamnã sã te lasi îndrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: sã te pleci cu mintea, sã nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumeazã. Sã faci ceea ce a zis Domnul Hristos: sã mergi pe urmele Lui, sã-l urmezi pe cel care te îndrumeazã. Sfântul Apostol Petru, de pildã, la Pescuirea Minunatã, a zis cãtre Domnul Hristos: „Toatã noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tãu arunc mreaja în mare si pentru cã zici Tu" (Lc. 5, 5). Asta înseamnã sã fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru cã s-a plecat cu mintea. Pãrintele Arsenie Boca zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu, în loc sã se supunã fãrã discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Tainã, când a zis: "Doamne, Tu sã-mi speli mie picioarele?" Si a auzit de la Domnul Hristos: "Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege" (In. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: „Dacã nu te voi spãla, nu ai parte cu Mine" (In. 13, 8). De unde întelegem cã ucenicia este plecare de minte. Dacã nu te pleci cu mintea, dacã stii tu mai bine, dacã ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fatã de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouã.[/SIZE]

Arhimandritul
Teofil Pãrãian

[iustin10]

Cred ca cele ce se aplica monahului se aplica tuturor.Toti suntem datori sa ne daruim intreaga viata lui Dumnezeu si intreg sufletul sa il atintim catre El.
E ca in pilda cu fecioarele,toti alergam dupa desavarsire,numai ca unii o fac cu intelepciune.
A trai in manastire inseamna a avea intelepciunea de a te feri de ceea ce nu poti birui,a avea intelepciunea sa te alipesti de frati in credinta,si nu de cei care iti vaneaza viata ,si iti vor sufletul sa se mandreasca cu el.
Vai de cei din lume,caci nu stiu ca aici e adevarata jungla,si nu in pustie.

“M-au îndemnat să îmbrăţişez viaţa monahală: harul Domnului, conştiinţa păcatelor săvîrşite şi a netrebniciei vieţii pe care am trăit-o – cea dintîi şi mai de seamă consecinţă a cunoaşterii lui Hristos aceasta îmi pare a fi: ni se deschid ochii asupra propriei noastre nimicnicii, dobîndim facultatea de a ne vedea din afară (şi a ne înfiora), aşa cum ne privesc şi ceilalţi (vorba lui Sartre), ne putem însuşi neşovăitor şi nereticent versetul 22 al psalmului 72: “Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta” -, dorinţa ispăşirii (ori măcar a unei îndreptări) şi – de ce n-aş recunoaşte-o? – experienţa anilor de închisoare (au fost pentru mine un eveniment existenţial cutremurător) – datorită cărora am putut lua contact nemijlocit cu realitatea vieţii, cu ceea ce se pricepe ea a deveni cînd se leapădă de măşti, artificii, decoruri şi sulemeneli.
Dar vocaţia mea călugărească e poate mult mai veche, se confundă de fapt cu vocaţia mea creştină, mai întîi sub forma unui mysterium fascinosum în anii copilăriei din comuna Pantelimon de lîngă Bucureşti şi-n anii de şcoală, apoi ca mysterium tremendum, următor anilor de viaţă irosită şi perioadei de detenţie cînd, brusc şi brutal, realitatea mi s-a manifestat iar chemarea lui Hristos mi s-a făcut auzită nu mai puţin urgentă şi inexorabilă decît goarna mobilizării

Monahismul (din termenul grec: μοναχος— care înseamnă persoană singură, însingurată) este vechea practică a creştinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup şi suflet unei vieţi conforme cu Evanghelia urmărind unirea cu Iisus Hristos. Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt chemaţi toţi creştinii.


Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot în scrierile ortodoxe, ca de exemplu în Filocalie, o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie (călugăriţă, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci şi sfaturile evanghelice "voturile" sau jurămintele monahale ale sărăciei, castităţii, curăţiei, statorniciei şi ascultării. Cuvintele lui Hristos pe care se bazează acest fel de viaţă sunt: "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este".


Monahismul îşi află începuturile în primele secole de închegare şi de răspândire a creştinismului. Sufletul omului credincios însetează necontenit după depăşirea de sine, după dobândirea unei vieţuiri asemenea îngerilor. El doreşte fericirea sa şi fericirea semenilor săi, prin permanenta aspiraţie către starea de desăvârşire şi de apropiere de Dumnezeu.


Credincioşii care au însetat după dobândirea acestei stări au găsit temeiuri în urcuşurile cele duhovniceşti, chiar în viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos. Ei au văzut în viaţa Sa smerita şi „fără de păcat” (II Petru 2, 22), în mila Sa plină de duioşie faţă de oamenii timpului Său, pe care i-a slujit, mângâindu- I şi ajutându- I cu dragoste de părinte şi de frate, în „ascultarea Sa până la moarte”, (Filip. 2, 8), cel mai preţios dreptar duhovnicesc.


Viaţa de neprihănire a celui mai iubit dintre apostolii Domnului, Sf. Evanghelist Ioan, asprimea vieţii pustniceşti a Sf. Prooroc Ioan, Botezătorul Domnului, truditoarea muncă manuală a Sf. Apostol Pavel, „lucrător de corturi din Tarsul Ciliciei” (Fapte, 18, 3), au fost tot atâtea îndemnuri vii pentru cei care doreau să prisosească şi să meargă pe calea de aur în râvna lor sfântă de a „urma pe Domnul” (Matei, 16, 24).


Din dorul acesta dumnezeiesc, foarte mulţi credincioşi creştini îmbunătăţiţi se depărtau de lume, retrăgându-se prin locuri mai liniştite, renunţând la viaţa de familie şi la bunurile materiale punând început „noii vieţuiri singuratice”, sârguindu-se în muncă şi rugăciune neîncetată şi supunându-se cârmuirii duhovniceşti a unuia dintre ei, mai iscusit în nevoinţă.


Astfel, monahii sunt isihaşti angajaţi în lupta duhovnicească pe calea despătimirii (καθαρσις), contemplaţiei (θεωρια) şi îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin rugăciune, Sf. Taine şi ascultare. Deşi primele forme de monahism au fost de tip eremitic şi anahoretic, mai ales în deşerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă; relativ repede deja din secolul al IV-lea în jurul unor mari părinţi duhovniceşti se strâng mai mulţi ucenici.

[Traditie1]

În prealabil postat de cristian67

Astfel, monahii sunt isihaşti angajaţi în lupta duhovnicească pe calea despătimirii (καθαρσις), contemplaţiei (θεωρια) şi îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin rugăciune, Sf. Taine şi ascultare. Deşi primele forme de monahism au fost de tip eremitic şi anahoretic, mai ales în deşerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă; relativ repede deja din secolul al IV-lea în jurul unor mari părinţi duhovniceşti se strâng mai mulţi ucenici.

Isihasmul nu se limitează la viața monahală. Orice mirean trebuie să devină un isihast pentru că altă cale de a-ți vedea păcatele, a te uni cu Dumnezeu și mântui nu există.


Numai prin isihasm se ajunge la curățirea minții și a inimii iar pentru asta trebuie să renunțăm la orice altă preocupare. Unii ar putea întreba: cum poți trăi în lume, unde trebuie să muncești și să răspunzi unor solicitări variate și să practici isihasmul în același timp? Răspunsul e: la Dumnezeu toate sunt cu putință. E suficient să renunțăm la obișnuitele distracții lumești și la călăuzirea proprie, încredințându-ne Lui, ca El să rânduiască totul astfel încât să ne putem desfășura concomitent munca și celelalte activități exterioare iar în interior să ne îndeletnicim cu rugăciunea și pocăința contemplativă. Totul e să avem spirit jertfelnic și credință în purtarea de grijă dumnezeiască, chiar atunci când lucrurile par imposibile.


Creștinismul lumesc pe care îl propovăduiesc unii, cu lăsarea în voia simțurilor, cu considerarea activismului social ca fiind fapte bune, ajungând, așa cum am văzut pe forum, până la afirma că și călugării trebuie să treacă la un astfel de activism, este o caricatură, o născocire a unor minți bolnave de patimi, care nu sunt capabile să înțeleagă mesajul evangheliei, care văd lucrurile sucit.


Chemarea Domnului de a lăsa toate pentru El se adresează tuturor oamenilor și nu se referă (doar) la monahism. Fiecare trebuie să facem acest pas de a ne rupe de viața trăită după propria voie și după propria gândire și să începem o viață clădită pe călăuzirea divină și întoarsă spre interior. Monahii caută o înlesnire a acestei lucrări, prin eliminarea tulburării care domnește în lume și a grijilor și este o opțiune pentru o parte a oamenilor, dar și cei care vor să-și întemeieze o familie sau pe care Dumnezeu îi cheamă la o viață trăită în societate trebuie să se curețe de patimi și să se îndumnezeiască, să se unească cu Dumnezeu prin isihasm.

[cristiboss56]

În prealabil postat de iustin10

Cred ca cele ce se aplica monahului se aplica tuturor.Toti suntem datori sa ne daruim intreaga viata lui Dumnezeu si intreg sufletul sa il atintim catre El.
E ca in pilda cu fecioarele,toti alergam dupa desavarsire,numai ca unii o fac cu intelepciune.
A trai in manastire inseamna a avea intelepciunea de a te feri de ceea ce nu poti birui,a avea intelepciunea sa te alipesti de frati in credinta,si nu de cei care iti vaneaza viata ,si iti vor sufletul sa se mandreasca cu el.
Vai de cei din lume,caci nu stiu ca aici e adevarata jungla,si nu in pustie.

Da, ai dreptate, "vai de cei din lume, căci aici e adevărata junglă". Unii pot spune că cel ce caută Mănăstirea , e poate semn de laşitate, de neputinţă în lupta dusă în adevărata junglă a vieţii ! Putem privi şi astfel . . . !