Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

Şi, de vreme ce oarecari au numit scrierile de deasupra mincinoase, socotesc că este lucru de nevoie a vorbi puţine şi pentru aceasta. Mi se pare că este lucru îndrăzneţ a răsturna scrierile de deasupra, care se aflau pe vremea lui Ptolemei[COLOR=#800080][1][/COLOR], celui ce a împărăţit peste Egipt după Alexandru[COLOR=#800080][2][/COLOR], pe care toţi cei 70 de bătrîni[COLOR=#800080][3][/COLOR]le-au tălmăcit în limba elinească. Şi, mai înainte cu o sută cincizeci de ani de tălmăcirea aceea, umplîndu-se de dumnezeiescul dar, minunatul Ezdra[COLOR=#800080][4][/COLOR]a scris de-a doua oară Sfintele Cărţi, căci se stricaseră, din lenevirea Iudeilor şi din păgînătatea Babilonienilor de demult.[COLOR=#800080][5][/COLOR]Dacă acela, din Preasfîntul Duh, iarăşi a înnoit pomenirea lor, iar Cei 70, nu fără de dumnezeiasca insuflare, le-au tălmăcit în limba elinească cu multă împreună-glăsuire şi întocmire şi, pe lîngă celelalte dumnezeieşti Scripturi, au tălmăcit şi scrierile de deasupra, apoi socotesc că este lucru îndrăzneţ şi foarte obraznic să le numească cineva mincinoase pe acestea şi să socotească gîndurile lor mai înţelepte decît lucrarea Duhului. Şi acest lucru îl va arăta mai luminat tîlcuirea din parte a Psalmilor.
Încă şi „diapsalma” (adică schimbarea viersuirii cîntării şi a noimei) au tîlcuit-o în multe feluri. Unii au socotit că este încetare a lucrării Duhului, alţii - schimbare a proorociei, iar alţii - prefacere a viersuirii. Iar unul, folosind tălmăcirea lui Achila[COLOR=#800080][6][/COLOR], în locul diapsalmei a pus acest cuvînt, adică „de-a pururea”, zicînd că el se împreună cu stihul dinainte. După cum, întru al treilea Psalm, după stihul: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, şi m-a auzit din muntele cel sfînt al Lui”, aflăm adăugată această diapsalmă, căci Achila a împreunat aşa: „Şi m-a auzit din muntele cel sfînt al Lui de-a pururea”, făcînd împreună o înţelegere cu stihul dinainte.
Aflîndu-i pe Cei 70 şi pe toţi ceilalţi tîlcuitori ai dumnezeieştii Scripturi care au tîlcuit această „diapsalmă”, eu socotesc că nu este drept a-i defăima pe atîţia, şi mai cu seamă pe unii ca aceştia, şi a mă încrede înţelegerii unuia singur. De aceea, socotesc că scrierea diapsalmei însemnează schimbarea viersuirii. Că - de vreme ce a alcătuit cete, care Îi aduceau lui Dumnezeu cîntarea şi lauda, neîmplinind Lui vreo trebuinţă oarecare, ci aducîndu-i folos norodului - marele David a făcut cetele a cînta cu oarecare potrivire, iar pe cei ce foloseau organele i-a făcut să dea glăsuirea întocmită. Iar cîntările au multe schimbări ale viersuirii, şi lirele şi alăutele au schimbări de lovituri. Se poate vedea multă deosebire ca aceasta şi la fluiere. Deci, „diapsalma” mi se pare că însemnează, după cum am zis, schimbarea viersuirii. Iar tîlcuirea cea cu dinadinsul o ştie cel ce a pus această deasupra-scriere şi cel ce, ca şi acela, a primit strălucirea dumnezeiescului Duh.
Cei ce citesc Psalmii cu iubire de osteneală se cuvine a şti că aceştia nu păzesc rînduiala vremii, ci unii, cuprinzînd istorii mai vechi, au dobîndit uneori a doua rînduială; iar alţii, care cuprind vreme mai nouă, s-au rînduit mai întîi. Aşa, Psalmul al 3-lea are deasupra-scrierea povestirii pentru Avesalom, iar al 141-lea - pe a lui Saul. Şi îi este arătat fiecăruia ce ştie istoria cu cît sînt mai demult cele pentru Saul decît cele pentru Avesalom.
Iar eu socotesc că însuşi dumnezeiescul David a zis Psalmii, iar alţii - că alcătuirea acestora au făcut-o oarecari din cei ce au fost mai pe urmă. Şi le-am însemnat pe acestea aici, ca să nu curm pentru ele tîlcuirea, fiind silit atunci cînd trebuie a vorbi. Deci, mărginind mai înainte-privirea, să ne apucăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, de tîlcuirea din parte.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 1

Al lui David, nescris deasupra la Evrei.

Fericit - bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n-a stătut şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut;
De aici este lesne a cunoaşte că cei ce au tălmăcit dumnezeieştile Scripturi, aflînd de demult deasupra-scrierile la Evrei, le-au mutat în limba elinească şi pe acestea. Căci au lăsat nescris deasupra Psalmul de faţă şi pe cel următor, aşa cum i-au aflat, neîndrăznind a adăuga ceva de la sine la cuvintele Duhului.
Unii din cei ce au scris pricinile Psalmilor au zis că acesta de faţă cuprinde învăţătură morală, iar mie mi s-a părut că nu este mai puţin dogmatic decît moral. Căci cuprinde nu numai mustrarea păcătoşilor, ci şi pe a păgînilor, şi sfătuieşte a lua totdeauna aminte la dumnezeieştile cuvinte, dintru care dobîndim folos nu doar moral, ci şi dogmatic.
Şi foarte cu potrivire a pus marele David înaintea scripturii sale fericirea, urmînd pe al său Fiu şi totodată Stăpîn, adică pe Mîntuitorul Hristos, Care a început învăţătura către Sfinţii Săi Ucenici de la fericiri:
„Fericiţi - cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.” (Stăpînul Hristos este Fiu al lui David ca om, după glasul Sfintelor Evanghelii, căci: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui Avraam, fiul lui David”; iar Domn al lui şi Făcător - ca un Dumnezeu, că al Lui este glasul: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea.”)
Deci începutul fericeşte pe cel ce nici nu s-a împărtăşit în cale cu necredincioşii, nici nu a primit sfatul păcătoşilor ca pe unul adevărat şi întemeiat (că pe aceasta a numit-o „stare”), şi a fugit de statornica stricăciune a pierzătorilor. Iar acest nume, adică „fericit”, este numire dumnezeiască. Şi martor e dumnezeiescul Apostol, strigînd: „Fericitul şi singur Stăpînitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” Stăpînul nostru Dumnezeu a dat-o cu împărtăşire pe aceasta şi oamenilor, precum şi pe celelalte. Pentru că, numindu-Se El credincios - „Credincios, zice, este Dumnezeu, prin Care v-aţi chemat la împărtăşirea Fiului Său”, iar Fericitul Moisi zice: „Dumnezeu este credincios şi nu este nedreptate întru Dînsul” - a numit şi din oameni „credincioşi” pe cei ce primesc cuvintele Lui fără de îndoială. Aşa, fiind şi numindu-Se Dumnezeu, Marele Dăruitor a dat cu împărtăşire şi oamenilor această numire şi strigă: „Eu am zis: Dumnezei sînteţi, toţi fii ai Celui Preaînalt, iar voi ca nişte oameni muriţi.” Deci numele acesta, adică „fericit”, este rod al săvîrşirii faptei bune. Că - precum fiecare din meşteşugurile din viaţă priveşte la sfîrşit, adică: meşteşugul cel de luptă, către cununile de măslin; cel ostăşesc, către biruinţe şi semne de biruinţă; cel doctoricesc, către sănătate şi către izbăvirea de boli; cel neguţătoresc, către adunarea banilor şi către avuţia bogăţiei - aşa şi ştiinţa faptei bune are ca rod şi sfîrşit dumnezeiasca fericire. Şi nimeni, văzîndu-l fericindu-se aici numai pe bărbat, să nu socotească cum că neamul femeilor se lipseşte de această fericire. Stăpînul Hristos, alcătuind fericirile cu neamul bărbătesc, n-a oprit muierilor cîştigarea faptei bune. Cuvîntul cuprinde împreună cu bărbaţii şi pe muieri, căci „cap al muierii este bărbatul”, după cum zice dumnezeiescul Apostol. Celelalte mădulare ale trupului se împreună cu capul, iar capul, încununîndu-se, se bucură. Aşa şi noi, vorbind către cineva şi numindu-l pe dînsul „cap iubit”, nu-l despărţim de celelalte părţi ale trupului, ci vorbim
Şi nu aşa prOST pomenit mai întîi de „cale”, apoi de „stare”, apoi de „scaun”, ci ştiind cu de-adinsul că gîndul suferă mai întîi pornire - ori rău ar fi, ori bun - apoi stare, apoi oarecare adeverire întărită. Deci sfătuieşte ca nici cu mintea să primească vreo înţelegere păgînească, nici să călătorească spre vreo lucrare fără de lege.
Dumnezeieştii Scripturi îi este drag a numi „necredincioşi” pe cei ce cred în nedumnezeire ori în multă dumnezeire, „păcătoşi” - pe cei ce voiesc a trăi întru fărădelege şi au îmbrăţişat viaţă stricată, iar „pierzători” - pe cei ce se pierd nu numai pe ei înşişi, ci îi împărtăşesc şi pe alţii de pierzare şi de vătămare, ca şi boala ce năpădeşte şi asupra oamenilor, şi asupra dobitoacelor, de care se umplu cei ce se apropie de bolnavi. De aceea cuvîntul porunceşte a fugi de soboarele acestora.
Dar, fiindcă fuga de răutate nu ajunge pentru săvîrşirea faptei bune - „abate-te de la rău şi fă binele”, zice Psalmistul, iar Fericitul Isaia: „Încetaţi răutăţile voastre, învăţaţi-vă a face binele” - Fericitul David a adăugat foarte după cuviinţă:
2 ci în Legea Domnului - voia lui şi, în Legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.
Nu numai că se cuvine să le urască pe cele zise mai-nainte, ci să şi ia aminte la dumnezeiasca Lege, noaptea şi ziua, şi să le voiască pe acelea pe care le porunceşte dumnezeiasca Lege şi să-şi îndrepte a sa viaţă după scopul aceleia. Aşa a şi legiuit Dumnezeul tuturor prin Moisi, zicînd: „Vor fi graiurile Legii acesteia totdeauna în gura ta şi vei cugeta întru dînsele şezînd, şi sculîndu-te, şi zăcînd şi în cale umblînd. Şi le vei spînzura pe dînsele de mîinile tale şi vor fi neclintite înaintea ochilor tăi.”
Apoi, arată şi rodul care odrăsleşte de aici:
3 Şi va fi – zice – ca pomul cel răsădit lîngă izvoarele apelor, care rodul său va da în vremea sa,
4 şi frunza lui nu va cădea şi toate oricîte va face vor spori.



[SIZE=2][/SIZE]

[patinina34]

Precum izvoarele fac a înfrunzi pomii ce sînt răsădiţi lîngă dînsele, aşa şi apele dumnezeiescului Duh îi gătesc pe credincioşi a aduce dumnezeieştile roade. Deci pentru aceasta şi Stăpînul Hristos a numit „apă” învăţătura Sa: „Dacă cineva însetează - zice - să vină la Mine şi să bea, şi îi va fi apa pe care Eu o voi da lui izvor de apă vie ce saltă spre viaţă veşnică.” Şi iarăşi: „Cel ce crede întru Mine, precum a zis Scriptura, rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui.” Şi încă şi către Samarineanca: „Cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar care ar bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va înseta în veac.” Aşa - şi prin Isaia Proorocul: „Că Eu voi da (apă) întru sete celor ce călătoresc prin loc fără de apă şi voi deschide prin munţi izvoare şi prin dealuri rîuri, ca să adăp neamul Meu cel ales, norodul Meu pe care l-am cîştigat.”
Deci, după cuviinţă, şi Fericitul David l-a asemănat pe cel ce s-a îndeletnicit întru dumnezeieştile cuvinte cu pomii răsădiţi lîngă izvoarele apelor, care au frunzele de-a pururea înfrunzite şi aduc rodul la vreme, pentru că nevoitorii faptei bune vor lua roadele ostenelilor în viaţa ce va să fie. Şi, purtînd întru ei totdeauna nădejdea cea bună, ca pe nişte frunze, înverzesc, şi se bucură, şi prin mîngîiere uşurează greutatea ostenelilor. Au încă şi dăruitor cu sîrguinţă, pe Stăpînul cel mare, ajutîndu-le lor totdeauna: „Că, celor ce iubesc pe Dumnezeu - zice dumnezeiescul Apostol - toate le ajută spre cele bune.” Pentru aceasta a zis şi Fericitul David: „Şi toate, oricîte va face, vor spori.” „Că de la Domnul - zice - paşii omului se îndreptează şi calea Lui o va voi foarte.” Şi nu l-a pus aşa prost pe acest „toate”, ci cu multă lămurire, că - după ce mai întîi a oprit toate felurile răutăţii şi a arătat săvîrşirea dumnezeieştilor legi - a adăugat aşa: „Toate, oricîte va face, vor spori”, ştiind că unul ca acesta nu va voi să lucreze nimic împotrivnic legilor, alcătuindu-şi a sa voie cu dumnezeiasca Lege, că zice: „În Legea Domnului - voia lui.”
Aşa, îndemnînd prin aceasta către fapta bună şi învăţînd filosofia cea desăvîrşită, de aici îi îndeamnă pe nevoitori prin cele împotrivnice, zicînd:
5 Nu aşa - necredincioşii, nu aşa,
Prin îndoirea opririi, arată mai luminat împotrivirea.
ci ca praful pe care îl spulberă vîntul de pe faţa pămîntului.
Zice: Adăpîndu-se de dumnezeieştile cuvinte, aceia sînt de-a pururea înverziţi şi aduc rodul copt. Iar aceştia, fiind călcaţi de duhurile împotrivnice, se aseamănă cu praful, purtat cu lesnire aici şi acolo de vînturile cele împotrivnice.
6 Pentru aceasta, nu vor învia[COLOR=#800080][1][/COLOR]necredincioşii la Judecată, nici păcătoşii în sfatul Drepţilor;
Preasfîntul Duh le povesteşte pe toate cu multă descoperire, că n-a zis: „Nu vor învia necredincioşii”, ci: „la judecată nu vor învia”, în loc de: Nu vor învia spre judecată, ci spre osîndă. Aceia nu au trebuinţă de mustrări, avînd arătată păgînătatea, ci primesc pedeapsa singură. Precum pe ucigaşii de oameni prinşi întru însuşi lucrul uciderii judecătorul nu îi bagă în judecătorie ca să-i mustre, ci ca să scoată asupra lor hotărîrea hotărîtă de legi, aşa şi cei ce au trăit întru păgînătate pătimesc munca îndată după înviere, neadunîndu-se la judecată, ci primind hotărîrea pedepsei. Încă şi cei izbăviţi de dogmele păgîneşti, dar care au vieţuit viaţă nelegiuită, se vor aşeza undeva departe de adunarea Drepţilor. Pentru că acest nume, adică „sfat”, Achila şi Teodotion[COLOR=#800080][2][/COLOR]l-au tălmăcit: „adunare”, iar Simmah[COLOR=#800080][3][/COLOR]: „strîngere”.
7 că ştie Domnul calea drepţilor, şi calea necredincioşilor va pieri.
Dreptul Judecător - zice - le ştie pe toate încă mai înainte de judecată şi nu mai are trebuinţă nici de dovezi, nici de mustrări. Pentru aceea, împărţind fiecăruia cele după vrednicie, pe unii îi va învrednici de laude şi de cununi, iar pe alţii îi va trimite la munca neîncetată. Iar acest cuvînt: „calea necredincioşilor va pieri”, se aseamănă cu graiurile acelea apostoleşti: „Dacă lucrul cuiva se va arde, se va păgubi.” Pentru că lucrul bărbaţilor drepţi rămîne strălucind, iar împreună cu oamenii păgîni şi necuvioşi se pierde şi răutatea lor.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]Verbul grecesc „anistimi” se traduce şi prin „a învia”, şi prin „a se scula”. De aceea, putem înţelege că necredincioşii nu se vor ridica la Judecată pentru a se îndreptăţi, căci ei vor învia doar „spre învierea osîndei”.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Tălmăcitor în elineşte al Vechiului Testament (vezi Cuvîntul de încheiere).

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Tălmăcitor în elineşte al Vechiului Testament (vezi Cuvîntul de încheiere).

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 2

[COLOR=windowtext]Nescris deasupra la Evrei.[/COLOR]

Săvîrşind întîiul Psalm întru pomenirea necredincioşilor, dintru aceasta a făcut iarăşi începutul celui de al doilea, învăţînd că vor primi sfîrşitul mai-nainte zis acelora şi cei ce s-au turbat asupra Mîntuitorului: şi păgîni, şi împăraţi, şi boieri şi Iudei. Pentru că întru al doilea Psalm mai-înainte vesteşte Patimile omeneşti şi Împărăţia Stăpînului Hristos, şi încă mai-nainte prooroceşte chemarea neamurilor şi tînguieşte necredinţa Iudeilor, căci acest „pentru ce s-au întărîtat neamurile?” este al celui ce se tînguieşte şi prihăneşte nebunia. Dar nu avem trebuinţă de multe cuvinte spre tîlcuire, fiindcă dumnezeiescul Petru, verhovnicul Apostolilor, a pus tîlcuirea în Fapte: „împăraţi” şi „boieri” i-a numit pe Irod, pe Pilat Ponteanul, pe arhierei şi pe cărturari. Pentru că unul s-a trimis de împăratul Romanilor, ocîrmuind stăpînirea aceluia; iar celălalt era întru aceeaşi vreme toparh (adică domn) al Iudeilor. Unul avea slugi şi supuşi din Iudei, iar celălalt - ostaşi din neamuri. Şi, făcîndu-se într-un gînd şi unire şi măiestrind uciderea Stăpînului, s-au sfătuit lucruri deşarte şi zadarnice, neputînd să dea uitării pe Cel ce S-a răstignit de dînşii: că, înviind a treia zi, El a stăpînit toată lumea.
Şi prea-cu potrivire şi foarte după cuviinţă l-a încheiat şi l-a unit Psalmistul cu faţa[COLOR=#800080][1][/COLOR] norodului pe acest „au cugetat deşarte”, pentru că Iudeii au făcut sfatul acesta rău asupra Mîntuitorului: martor este glasul Sfintelor Evanghelii, care ne învaţă că fariseii, ieşind, au făcut sfat cum Îl vor pierde pe Dînsul, şi Caiafa a strigat: „De folos este ca să moară un om, şi să nu piară tot neamul.”
Iar acest grai, „s-au întărîtat”, Achila l-a tălmăcit: „s-au tulburat”, iar Simmah: „se amestecă”. Şi acesta, stînd alături de „neamurilor”, ne dă a înţelege că Pilat - după ce Iudeii i L-au adus pe Iisus ca pe un oarecare tiran, zicînd de multe ori că se cade ca El să fie ucis – a scos fără de voie hotărîrea aducătoare de moarte, temîndu-se a-L slobozi, după cum s-ar fi cuvenit, ca să nu se ridice de aici vreo pîră şi asupra lui. Că, după cum a zis Fericitul Luca: „Îl pîrau pe Dînsul, zicînd: Pe Acesta L-am aflat răzvrătind neamul şi oprind să dea dajdie Cezarului, zicîndu-Se pe Sine Hristos că este Împărat.”
Pentru ce s-au întărîtat neamuri şi noroadele au cugetat cele deşarte?
2 Stătut-au de faţă împăraţii pămîntului şi boierii s-au adunat întru una asupra Domnului şi asupra Unsului Lui.
Nu zice „neamurile”, cu articol, ca să socoteşti că-i cuprinde pe toţi, ci „neamuri”, aducînd înţelegerea către oarece din parte. Că - de vreme ce, prinzîndu-L, Iudeii L-au dat pe Dînsul neamurilor - pentru aceasta zice: Care este pricina, sau ce este ce s-a făcut, încît şi noroadele s-au pornit asupra Lui împreună şi L-au dat pe Dînsul în mîinile neamurilor? Iar acest grai: „s-au întărîtat”, se înţelege în loc de: „s-au trufit”.
3 Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor!
Pentru că „cel ce nu cinsteşte - zice - pe Fiul, nici pe Tatăl nu-L cinsteşte”; deci, după cuviinţă, împreună cu jugul Fiului, îl leapădă şi pe cel al Tatălui. Mie însă mi se pare că Preasfîntul Duh le porunceşte credincioşilor să zică acestea: „Să rupem legăturile lor - adică ale neamurilor celor păgîne - şi să lepădăm de la noi jugul lor” - adică al Iudeilor celor prea-fără de lege - şi să luăm asupra noastră jugul cel bun al Domnului. Că al Lui este glasul: „Luaţi jugul Meu pe voi, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea - uşoară.” Încă şi însăşi Legea s-a numit „jug” de dumnezeieştii Apostoli. Pentru aceasta zice dumnezeiescul Petru, în Fapte: „Ce ispitiţi pe Dumnezeu a pune jug pe grumazul ucenicilor, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Fără numai că, prin darul Domnului Iisus, credem să ne mîntuim în acelaşi chip ca şi aceia.” Cu acestea se aseamănă şi graiurile prooroceşti: „Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor!”, adică: Să ne depărtăm cu inima de a mai voi să fim sub dînşii; să scuturăm de la noi jugul Legii, nimic să socotim închipuirile[COLOR=#800080][2][/COLOR], dacă nu s-ar înţelege duhovniceşte; să se socotească nedesăvîrşită către folos umbra[COLOR=#800080][3][/COLOR], dacă nu zugrăveşte întru sine taina lui Hristos.
4 Cel ce locuieşte în ceruri va rîde de dînşii, şi Domnul îi va batjocori pe ei.
Căci Cel pironit şi dat la moarte de dînşii, fiind în ceruri şi cuprinzîndu-le pe toate, arată sfaturile lor deşarte şi zadarnice; încă şi Tatăl Acestuia şi Stăpînul tuturor le va răsplăti lor cu vrednică osîndă.
5 Atunci va grăi către dînşii întru mînia Sa şi întru iuţimea Sa îi va tulbura pe ei.
Tîlcuirea graiurilor acestora ne învaţă sfîrşitul lucrurilor. Pentru că, venind asupra lor oaste romană, cetatea a prădat-o şi a surpat-o, Biserica a ars-o, pe cei mai mulţi dintre dînşii i-a omorît, iar pe cei ce au scăpat de junghiere, prinzîndu-i, i-a dat la robie.
Se cuvine a băga de seamă cu mintea că pînă aici a pomenit două feţe: întîi - pe „Domnul”, şi apoi, pe „Hristos”[COLOR=#800080][4][/COLOR]: „... asupra Domnului - zice - şi asupra Hristosului Lui.” Apoi, pe „Cel ce locuieşte în ceruri” şi pe „Domnul”: „Cel ce locuieşte în ceruri va rîde de dînşii, şi Domnul îi va batjocori pe ei.” Şi încă iarăşi a păzit acelaşi chip:

[patinina34]

6 Iar Eu sînt pus Împărat de Dînsul
Aici, se cuvine a pune soroc[COLOR=#800080][5][/COLOR], şi a adăuga după aceea:
peste Sion, muntele cel sfînt al Lui, vestind porunca Domnului.
Căci nu împărăţeşte numai peste muntele Sion, ci şi peste cele văzute, şi peste cele nevăzute şi peste toată zidirea. Peste muntele Sion şi peste Iudeea a adus dumnezeiasca Lui învăţătură celor ce veneau la Dînsul, şi cei ce au primit-o au abătut apele ei la toată lumea, plecîndu-se dumnezeieştilor Lui porunci. Pentru că zice: „Mergînd, învăţaţi toate neamurile!”
Iar acest stih: „Eu sînt pus Împărat de Dînsul”, îl grăieşte omeneşte, căci, ca Dumnezeu, are Împărăţia din fire, iar ca om, o are hirotonisită. Că are stăpînirea fără de început ca Dumnezeu, ne învaţă acelaşi Prooroc, zicînd: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale”, iar Fericitul Pavel zice că Psalmul acesta s-a zis pentru Fiul. Întru acest chip înalt numindu-Se, ca Dumnezeu, S-a înălţat şi ca om. Şi David strigă, propovăduind dumnezeiasca înălţime: „Să cunoască ei că numele Îţi este Domnul, Tu singur eşti înalt peste tot pămîntul!” Şi Zaharia, către Ioan: „Şi tu, pruncule, Prooroc al Celui Preaînalt te vei chema.” Iar despre înălţimea cea omenească ne învaţă Fericitul Pavel, zicînd: „Pentru aceea L-a şi prea-înălţat pe El Dumnezeu şi I-a dat Lui nume mai presus de toate numele“, deşi numele acesta - adică „Fiul Unul Născut” - îl avea Dumnezeu-Cuvîntul mai înainte de veci odrăslit împreună cu lucrul. Avînd însă, ca Dumnezeu, numirea Fiului, o ia pe dînsa şi ca om. Pentru aceea, a adăugat şi în Psalmul ce ne stă înainte:
7 Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut.
Cineva, plecîndu-se învăţăturii dumnezeiescului Duh, nu ar putea lipi acest grai la dumnezeirea Stăpînului Hristos. Pentru aceea, să auzim pe Dumnezeul tuturor zicînd prin David: „Din pîntece, mai înainte de luceafăr Te-am născut.” Deci ca om primeşte şi graiul acesta şi ca om le aude pe cele adăugate:
8 Cere de la Mine, şi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta, şi biruinţa Ta - marginile pămîntului.
Căci, ca Dumnezeu, este Făcător al tuturor: „Toate printr-Însul s-au făcut, şi fără de Dînsul nu s-a făcut nimic; întru Dînsul s-au zidit toate, ori văzute, ori nevăzute.” Dacă este Făcător şi Ziditor al tuturor, apoi este şi Stăpîn şi Domn al acelora pe care le-a făcut. Dar, fiind stăpîn din fire ca Dumnezeu, ia şi ca om stăpînirea tuturor.
Căci de demult părea că poartă grijă numai de Iudei, că zice: „S-a făcut parte a Domnului norodul lui Iacov; Israil, împărţeala moştenirii Lui.” Dar acesta s-a lepădat afară, căci nu a primit nici un folos din purtarea de grijă, şi, după cuviinţă, Dumnezeu S-a mutat către neamuri, măcar că nici de demult nu era fără purtare de grijă de acestea, împlinind astfel moisiceasca proorocie, că a aceluia este glasul: „Veseliţi-vă, neamuri, cu norodul Lui!” Putem afla şi împlinirea asemănată cu mai-înainte-grăirea: că, pe cei ce au crezut din Iudei - nu numai pe cei doisprezece Apostoli, ci şi pe cei şaptezeci de ucenici, şi pe cei o sută douăzeci cărora Fericitul Petru le-a grăit în norod; şi pe cei cinci sute cărora Hristos li S-a arătat deodată după Înviere, după glasul dumnezeiescului Pavel; şi pe cei trei mii, şi pe cei cinci mii pe care i-a vînat verhovnicul Apostolilor, propovăduind; şi pe celelalte zeci de mii, pentru care marele Iacov a zis: „Vezi, frate, cît de mulţi sînt Jidovii credincioşi?” - deci pe aceştia, şi lîngă aceştia pe cei care au crezut din Iudeii de prin toată lumea, arătîndu-i norod sfînt, şi vînînd prin ei toate neamurile, împlineşte proorocia ce zice: „Veseliţi-vă, neamuri, cu norodul Lui!” Pe lîngă aceasta, împlineşte încă şi a Sa mai-înainte grăire către Iudei, care zice: „Încă şi alte oi am, care nu sînt din staulul acesta. Şi Mi se cade şi pe acelea a le aduce, şi glasul Meu vor auzi şi se vor face o turmă şi un Păstor.” Aceasta o zice şi în Psalmul ce ne stă înainte: „Cere de la Mine, şi Îţi voi da Ţie neamurile - moştenirea Ta, şi biruinţa Ta - marginile pămîntului.” Şi îmi vine mie să tînguiesc necredinţa Iudeilor, care - auzind proorocia aceasta, ce pomeneşte arătat „marginile pămîntului”, şi ştiind că nici unul din cei ce au fost împăraţi la dînşii n-a cîştigat atîta domnie, ci numai singur Stăpînul Hristos, Cel ce a odrăslit după trup din David - se orbesc la ochii minţii, după proorocia ce grăieşte: „Pipăi-vor ca nişte orbi peretele, şi ca şi cum nu ar avea ochi vor pipăi.” Pentru aceasta îi şi îngrozeşte pe dînşii proorocescul cuvînt:
9 Paşte-vei pe dînşii cu toiag de fier, ca pe vasele olarului îi vei zdrobi pe dînşii.
Îi va zdrobi pe dînşii, ca pe nişte vase de tină, cu împărăţia romană - pe care proorocia lui Daniil[COLOR=#800080][6][/COLOR]o numeşte „fier”, cu închipuire[COLOR=#800080][7][/COLOR]pentru tăria şi nezdrobirea ei. Căci - de vreme ce s-au lepădat de Dînsul a-L avea Împărat şi ziceau, strigînd cu mare strigare: „Noi nu avem împărat, fără numai pe Cezarul!” - a pus peste dînşii pe Cezarul pe care l-au cerut şi i-a pedepsit pentru păgînătate prin oastea aceluia.
Iar dacă cineva socoteşte că acestea nu s-au zis pentru Iudei, ci pentru neamuri, se cuvine să le înţeleagă aşa: „Paşte-va neamurile cu toiag de fier”, cu Împărăţia Lui cea tare şi nezdrobită, şi „îi va zdrobi pe dînşii ca pe vasele olarului”, risipindu-i şi alcătuindu-i din nou prin baia naşterii de a doua[COLOR=#800080][8][/COLOR], şi tari îi va lucra cu focul Duhului. Mai-nainte grăindu-le pe acestea, Fericitul David sfătuieşte de aici şi pe împăraţi, şi pe supuşi, să alerge la Mîntuitorul, şi să îmbrăţişeze legile cele mîntuitoare şi să dobîndească folosul prin învăţătura şi dăscălia[COLOR=#800080][9][/COLOR]dintr-însele, că zice:

[patinina34]

10 Şi acum, împăraţi, înţelegeţi, învăţaţi-vă toţi care judecaţi pămîntul!
Al nostru, al tuturor, este Împărat Cel ce S-a părut de demult că stăpîneşte numai peste Iudei.
11 Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur!
Bucurîndu-ne şi veselindu-ne pentru mîntuire, nu se cuvine să nădăjduim numai la iubirea de oameni, ci să ne şi temem şi să ne cutremurăm de dreptatea unită cu aceasta. Că „cel ce se pare - zice - că stă să caute să nu cadă”. Căci, temîndu-ne de Stăpînul, lucrăm cele cuvenite şi avem multă veselie, conştiinţa fiind bună şi dăruindu-ne bucurie prea-mare prin aceasta. Şi să stea „cu cutremur”, adică întru umilinţă, ca nu cumva bucuria lui Dumnezeu să se prefacă întru bucuria lumii.
12 Luaţi învăţătură, ca nu cîndva să Se mînie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă.
Că nu ajunge spre desăvîrşire numai avuţia cunoştinţei de Dumnezeu, ci se cuvine a folosi şi fapta bună cea lucrătoare, de care apucîndu-vă, veţi călători pe calea cea nerătăcită.
13 Cînd se va aprinde degrabă mînia Lui, fericiţi - toţi care nădăjduiesc spre Dînsul.
Pentru că în vremea Judecăţii, răutatea voastră, ca o materie aprinsă, va aprinde dumnezeiasca mînie ca pe un foc, şi vă veţi îndepărta de calea drepţilor, osînde luînd pentru cele păcătuite întru această viaţă. Atunci încă şi cei ce cu adevărat şi cu întemeiere au nădăjduit spre Dînsul vor lua rodul nădejdii, adică fericirea, că zice: „Fericiţi - cei ce nădăjduiesc spre Dînsul.” Că, deşi nevoitorii faptei bune au fericirea întru viaţa aceasta de acum, dar mai adevărat o vor primi în ziua aceea, cînd cei ce au trăit cu răutate vor trage asupra lor dumnezeiasca urgie.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]„faţă” - ipostas, persoană

[COLOR=#800080][2][/COLOR]„Închipuirile” - „umbra” de care se vorbeşte mai jos (vezi nota următoare).

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Vechiul Testament, Vechiul Legămînt, Legea cea veche, „umbră a Noului Legămînt”, vezi la Sfîntul Apostol Pavel.

[COLOR=#800080][4][/COLOR]Căci „Unsul (Alesul) Lui (al lui Dumnezeu)”, în evreieşte: „Mesia”, se tălmăceşte în elină „Hristos”.

[COLOR=#800080][5][/COLOR]A ne opri.

[COLOR=#800080][6][/COLOR]Vezi nota de la tîlcuirea Psalmului 116, stih 22.

[COLOR=#800080][7][/COLOR]„cu închipuire” - cu comparaţie

[COLOR=#800080][8][/COLOR]Sfîntul Botez

[COLOR=#800080][9][/COLOR]Din „didascalia” (în elineşte) - lecţie, învăţătură.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 3

Psalmul lui David, cînd a fugit de la faţa lui Avesalom, fiul său.

Celor sîrguitori, istoria le este arătată, dar, pentru cei mai trîndavi, o voi zice pe aceasta în scurt. După acea îndoită nelegiuire[COLOR=#800080][1][/COLOR], marele David a căzut întru primejdii multe şi felurite. Pentru că nu numai neamurile vecine s-au pornit spre război, ci şi însăşi casa lui s-a răzvrătit, şi nelegiuirea a urmat nelegiuirii: desfrînării lui Amnon[COLOR=#800080][2][/COLOR]- uciderea lui de către Avesalom, şi uciderii de frate - ridicarea asupra tatălui său şi depărtarea supuşilor. Purtîndu-i de grijă dumnezeiescul dar, nici una dintre acestea nu au venit asupra lui David, apoi însă, depărtîndu-se acela pentru nelegiuirea făcută de dînsul, dumnezeiescului dar i-a luat locul răutatea, care a făcut lucruri vrednice de jale, odrăslindu-i lanţ de primejdii. Deci întru acea vreme a scris Psalmul de faţă, fugind de fiul cel ucigător de tată şi de cei ce primiseră a se oşti împotriva lui împreună cu acela, dumnezeiescul Duh lucrînd întru dînsul şi atunci, pentru pocăinţa lui fierbinte.
Doamne, cît s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea,
2 mulţi zic sufletului meu: Nu este mîntuire lui întru Dumnezeul lui!
Adică: Mulţi vrăjmaşi de multe feluri năvălesc asupra mea dinspre toate părţile. Dar mai mult mă mîhnesc cei ce mă batjocoresc şi zic că m-am golit de purtarea Ta de grijă. Însă eu ştiu că nu vei suferi să mă treci cu vederea, măcar de am făcut şi păcate foarte mari, ci, pe cel ce s-a smerit acum pentru păcat, îl vei înălţa şi îl vei arăta mai înalt decît vrăjmaşii.
Că aceasta a arătat-o zicînd:
3 Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi Cel ce înalţi capul meu.
Nu mă bizui nici împărăţiei, nici stăpînirii, ci pe Tine Te cred că eşti slava mea şi nădăjduiesc că mă voi înălţa degrab de dreapta Ta.
4 Cu glasul meu către Domnul am strigat, şi m-a auzit din muntele cel sfînt al Lui.
Pentru aceasta Ţie Îţi aduc rugăciunile cu toată sîrguinţa, ştiind că îndată vei dărui cererile. Iar „strigarea” nu se cuvine a o înţelege ca glas şi chiuire, ci ca osîrdie a sufletului, pentru că aşa a zis şi Dumnezeul tuturor către Fericitul Moisi, cel ce tăcea: „Ce strigi către Mine?” - „strigare” numind tăcerea rugăciunii minţii cea cu sîrguinţă. Iar acest „M-a auzit din muntele cel sfînt al Lui”, s-a zis după socoteala ce stăpînea de demult, care cugeta că Dumnezeul tuturor locuieşte în Cort, fiindcă de acolo le da preoţilor răspunsurile şi poruncile.
5 Iar eu am adormit şi am dormit. Sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini.
Dumnezeiasca Scripturănumeşte de multe ori primejdiile „noapte”, pentru că cei ce cad întru cele prea-mîhnicioase socotesc că petrec ca într-un întuneric. De asemenea, cu nopţile este înjugat somnul. Deci Psalmistul însemnează deodată şi necazurile, şi izbăvirea de acestea: „sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini” arată că: Dobîndind dumnezeiescul ajutor, m-am înălţat peste relele ce cad asupra mea. Pentru aceea:
6 Nu mă voi teme de zeci de mii de noroade care împrejur mă împresoară. Scoală, Doamne, mîntuieşte-mă, Dumnezeul meu,
Că destul este să fi de faţă ca să risipeşti zecile de mii cele multe.
7 că Tu ai bătut pe toţi cei ce-mi vrăjmăşesc în deşert, dinţii păcătoşilor ai zdrobit.
Împărtăşeşte-mă de mîntuirea desăvîrşită, precum i-ai pedepsit de multe ori pe cei ce au avut asupra mea vrăjmăşie nedreaptă: şi pe cei de o seminţie, şi pe cei de altă seminţie, şi pe Israiliteni, şi pe Amaleciţi, şi pe Saul însuşi; aşa învredniceşte-mă şi acum de mîntuire. Iar acest „dinţii păcătoşilor ai zdrobit” e în loc de: „i-ai golit pe dînşii de toată tăria”, din metafora[COLOR=#800080][3][/COLOR] fiarelor lipsite de dinţi, care sînt foarte lesne defăimate şi biruite.
8 A Domnului este mîntuirea,
Zice: Nu am nădejdea spre om, ci de la Tine aştept mîntuirea; şi nu numai eu singur, ci şi norodul Tău, supărat de război împreună cu mine. Mă grijesc încă şi de cei ce-mi dau război, pentru că şi acela este norodul Tău. Deci dă-le, Stăpîne, şi acestora, şi acelora, blagoslovenia păcii. Că aceasta a arătat zicînd:
şi peste norodul Tău - blagoslovenia Ta.
Şi Fericitul Moisi împreunează pacea cu blagosloveniile. Încă şi întru istorie îl aflăm pe Fericitul David grijindu-se foarte pentru norod şi pentru însuşi copilul cel ucigător de tată şi făcînd purtare de grijă mai vîrtos de pace decît de biruinţa asupra norodului.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]După o viaţă petrecută în frică de Dumnezeu, dreptul David s-a lăsat ispitit de frumuseţea Vatşevei, soţia unuia dintre ostaşii lui, Urie Heteul. Păcatul lui David nu s-a oprit însă la prea-curvie, ci a urmat uciderea soţului, pe care împăratul îl trimite la război, poruncind în taină căpeteniei oştirii să îl lase singur în faţa vrăjmaşilor (vezi Cartea a Doua a Împăraţilor, capitolul 11).

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Întîiul fiu al lui David, născut în Hevron din Ahinoam Izreeliteanca. Amnon o siluieşte pe Tamara, sora lui Avesalom, al treilea fiu al lui David, născut în Hevron din Maaca, şi este ucis de acesta (Cartea a doua a Împăraţilor 13:1-29).

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Figură de stil rezultînd dintr-o comparaţie subînţeleasă.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 4

Întru sfîrşit, întru laude. Psalmul lui David.

În loc de „întru sfîrşit”, Achila şi Teodotion au tălmăcit: „făcătorului de biruinţă”, iar Simmah: „de biruinţă”. Şi „întru sfîrşit” însemnează că cele proorocite se vor împlini după multe vremi mai pe urmă, iar David a mai-nainte grăit întru sfîrşitul Psalmului pentru învierea din morţi, zicînd: „În pace voi adormi şi voi dormi, că Tu, Doamne, deosebi întru nădejde m-ai sălăşluit.”
Iar după ceilalţi, Psalmul de faţă se aduce de către Fericitul David cîntare de biruinţă lui Dumnezeu, „Făcătorului de biruinţă”, după biruinţa asupra lui Avesalom, părîndu-li-se lor că s-a zis după risipirea războiului aceluia, pentru că, în Psalmul dinainte, Fericitul David a zis: „Mulţi zic sufletului meu: Nu este mîntuire lui întru Dumnezeul lui”, iar aici zice: „Fiii oamenilor, pînă cînd grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna? Şi să cunoaşteţi că minunat a făcut Domnul pe cel cuvios al Său”. Deci în Psalmul acesta învaţă pe cei ce bolesc cu nedumnezeirea că El este Cel ce priveşte şi ocîrmuieşte toate; şi, spre dovada învăţăturii, le povesteşte pe cele de rînd pentru fiecare.
Cînd am strigat eu, auzitu-m-ai, Dumnezeul dreptăţii mele,
Învăţaţi-vă - zice - din cele făcute de mine cum stă de faţă oamenilor Dumnezeul tuturor şi îi aude pe cei ce Îl cheamă curat, că eu am dobîndit cererea îndată după ce I-am adus rugăciunea mea. Iar aceasta: „dreptăţii mele”, a pus-o în loc de: „al dreptei mele cereri”, căci nu era lucru al socotelii şi înţelepciunii lui David să-şi mărturisească lui-şi dreptate şi faptă bună. Şi se aseamănă graiurile acestea cu cele zise de Dumnezeu prin Isaia: „Atunci Mă vei chema, şi Eu te voi auzi. Încă grăind tu, voi zice: Iată, de faţă sînt.”
întru necaz m-ai desfătat.
Dumnezeul tuturor obişnuieşte a slobozi să se întîmple Sfinţilor pricini de scîrbe, iar după iscusire[COLOR=#800080][1][/COLOR]şi cercare, înalt propovăduieşte pe nevoitori, şi încă întru înseşi ispitele le aduce toată mîngîierea. Aceasta ne învaţă aici şi marele David, zicînd: Întru înseşi necazurile am dobîndit ajutorul şi mîngîierea Ta. La fel este şi acea zisă a Dumnezeului tuturor către dumnezeiescul Pavel: „Destul îţi este ţie darul Meu, că întru neputinţă se face desăvîrşită puterea Mea.”
2 Milostiveşte-Te spre mine, şi auzi rugăciunea mea!
Dreptul nu se satură de rugăciune, ci - rugîndu-se, şi dobîndind milostivire şi culegînd roadele rugăciunii - stăruie aducînd rugăciune, ştiind folosul ce va să fie de aici.
3 Fiii oamenilor, pînă cînd - grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?
O oameni! Cunoaşteţi din cele făcute pentru mine pe Ocîrmuitorul şi Stăpînitorul tuturor: în ce chip priveşte cele omeneşti şi dăruieşte cererile celor ce se apropie cu sîrguinţă. Şi lepădaţi deşartele voastre gînduri. Iar „grei la inimă” i-a numit după cuviinţă pe necredincioşi, pe cei ce nu voiesc a căuta în sus către Dumnezeu şi a vedea dumnezeieştile iconomii, ca şi cei din metafora celor îngreuiaţi la cap din beţie de vin, care, din aburii ce se ridică în sus de dedesubt, sînt siliţi a închide ochii, şi nu pot a-i deschide.
4 Şi să cunoaşteţi că minunat a făcut Domnul pe cel cuvios al Său. Domnul mă va auzi cînd voi striga către Dînsul.
Nu aşa prost m-a slobozit de primejdiile ce au căzut asupră-mi, ci m-a făcut strălucit şi vestit prin biruinţă - căci aceasta însemnează cînd zice: „minunat a făcut”. Şi aşteaptă totdeauna, primind rugăciunile mele. Iar pe „cuvios”, iarăşi l-a pus aici în loc de: „nevinovat, care n-a nedreptăţit cu nimic pe vrăjmaşi, ci el s-a nedreptăţit de dînşii”.
5 Mîniaţi-vă,
Aici, se cuvine a pune soroc, şi apoi a le citi pe celelalte:
şi nu păcătuiţi,
Mîniaţi-vă - zice - şi îngreuiaţi-vă asupra celor ce se scoală cu nedreptate asupra voastră, văzîndu-i bine-norociţi. Dar să nu măriţi răul cu rău, ispitindu-vă – şi plecîndu-i şi încredinţîndu-i şi pe alţii - cum că toate se poartă nerînduite şi nechivernisite. Pentru că se cuvine să facem împotrivă păcatelor noastre de peste zi, noaptea cerîndu-ne seama de la noi înşine:
de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre umiliţi-vă.
Că vremea de noapte, fiind izbăvită de gîlcevile din afară, dă multă linişte gîndurilor. După cuviinţă, atunci a poruncit a face cercarea celor grăite sau lucrate ziua şi a legiuit a vindeca rănile prin doctoria umilinţei.
6 Jertfiţi jertfa dreptăţii şi nădăjduiţi spre Domnul.
Şi prin graiurile acestea leapădă slujba Legii, ca pe una de prisos, şi legiuieşte a aduce jertfa dreptăţii. Căci lui Dumnezeu Îi este mai dorită avuţia dreptăţii - unită fiind cu ea şi nădejdea spre Dînsul - decît toată jertfa de o sută de boi şi de o mie de boi. Fiindcă mulţi - şi din Elini, şi din Iudei şi din ereticii ce cugetă cele împotrivnice - uneori doresc întreaga înţelepciune şi dreptate, dar, fiind lipsiţi de buna-credinţă, nu dobîndesc de aici nici un rod. Pentru aceea, Preasfîntul Duh porunceşte, prin dumnezeiescul David, nu numai să jertfească jertfa dreptăţii, ci să şi nădăjduiască spre Domnul. Aşa zice şi Stăpînul Hristos ucenicilor Săi: „Eu sînt Viţa cea adevărată, voi – mlădiţele, şi Tatăl Meu este Lucrătorul. Toată mlădiţa ce nu aduce rod întru Mine, o ridică pe dînsa.” Şi nu aşa prost a zis „ce nu aduce rod”, ci „ce nu aduce rod întru Mine”, adică: „după poruncile Mele, după legiuirile Mele, cu credinţa cea întru Mine”, fiindcă unii par că se îngrijesc de fapta bună şi fără mărturisirea întru Dînsul, pentru slava oamenilor.
Mulţi zic: Cine va arăta nouă cele bune?
Însemnează pe aceia pe care i-a numit „grei la inimă”, ca pe cei ce se îngreuiază pentru ispitele de scîrbă ce cad asupră-le, şi nu cred purtării de grijă a lui Dumnezeu şi îndrăznesc a spune aceasta.
7 Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne, dat-ai veselie în inima mea.
Deci unele ca acestea gîndesc şi grăiesc aceia, iar noi, cei ce am primit strălucirea cunoştinţei Tale de Dumnezeu şi ne-am luminat cu razele Tale, întru înseşi primejdiile ridicate asupra noastră avem destulă mîngîiere nădejdea spre Tine.
8 Din rodul grîului, al vinului şi al untului de lemn al lor s-au înmulţit.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]cercare, probare, ispitire

[patinina34]

Iarăşi mustră pe aceia care zic: „Cine va arăta nouă cele bune?”, ca pe cei ce dobîndesc atîtea încă întru această viaţă de acum, dar totuşi bolesc cu nemulţumirea. Iar înţelegerea este cu ipervaton[COLOR=#800080][1][/COLOR]: „Mulţi zic: «Cine va arăta nouă cele bune»? Din rodul grîului, al vinului şi al untului de lemn al lor s-au înmulţit”. Adică: Măcar că întreabă, dar tot ei se îndulcesc de roadele de multe feluri ale pămîntului. Căci prin aceste trei feluri de folos firii omeneşti - grîul, vinul şi untul de lemn - a cuprins şi celelalte bunătăţi împreună, mustrînd nemulţumirea acelora care, în mîini purtînd darurile lui Dumnezeu şi cu îndestulare întru bunătăţile Lui desfătîndu-se, îndrăznesc a zice, ca unii ce n-ar fi dobîndit nimic: „Cine va arăta nouă cele bune?”
Iar eu, îndulcindu-mă de lumina Ta şi cîştigînd cunoştinţa Ta:
9 Cu pace voi adormi şi voi dormi,
10 că Tu, Doamne, deosebi întru nădejde m-ai aşezat.
Izgonind toată gîlceava şi împerecherea gîndurilor[COLOR=#800080][2][/COLOR], împărţindu-le pace şi învăţîndu-mă să cuget pentru Pronia Ta cea bună, voi primi moartea spre nădejdea învierii. Căci „somn” a numit aici moartea. Şi foarte după cuviinţă a înjugat nădejdea cu pomenirea morţii după ce a grăit cuvintele pentru purtarea de grijă. Căci - pe cei mulţi ce cad întru rele-norociri în viaţa aceasta de acum, şi se nedreptăţesc de cei ce trăiesc întru răutate şi primesc sfîrşitul vieţii nedobîndind nici un ajutor - marele David îi învaţă să nu se îngreuieze, fiindcă moartea este înjugată cu nădejdea, şi după moarte va să fie răsplătire.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Hiperbat” - figură de stil constînd în schimbarea ordinii fireşti a cuvintelor, sau din „împletirea” lor, cum zice Fericitul Teodorit.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]şovăială, îndoială a minţii, viclenie.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 5


Întru sfîrşit, pentru moştenitoarea, Psalmul lui David.

Aşa au tălmăcit şi ceilalţi scrierea de deasupra, deci e vădit că dumnezeiescul cuvînt numeşte „moştenitor”, îndeobşte, Biserica lui Dumnezeu, iar deosebit - sufletul ce trăieşte cu bună-credinţă. Că este cu putinţă a auzi pe Domnul zicînd în Sfintele Evanghelii: „Veniţi, blagosloviţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii!” Şi dumnezeiescul Pavel zice la fel: „Duhul împreună mărturiseşte duhului nostru că sîntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă sîntem fii, apoi şi moştenitori, moştenitori ca fii ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, fiindcă împreună pătimim, ca împreună să ne şi proslăvim.” Şi iarăşi: „Drept aceea, nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă fiu, apoi şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Hristos.” Şi încă multe altele de acest fel este cu putinţă a afla în dumnezeiasca Scriptură, dintru care povăţuindu-ne, vom putea cunoaşte înţelegerea.
Graiurile mele ascultă-le, Doamne, înţelege strigarea mea,
2 ia aminte la glasul cererii mele, Împăratul meu şi Dumnezeul meu!
Bătîndu-se cu multe valuri dinspre toate părţile, Biserica lui Dumnezeu şi fiecare suflet care îmbrăţişează viaţă cu bună-credinţă le biruieşte pe acestea şi totdeauna înoată mai presus de furtună cînd cheamă dumnezeiescul ajutor. Deci aceasta ne arată nouă proorocescul cuvînt, învăţîndu-ne cum se cuvine a-L ruga şi a-L îndupleca pe Împăratul şi Dumnezeul tuturor: „Graiurile mele ascultă-le, Doamne, înţelege strigarea mea, ia aminte glasul cererii mele!”
Iar pe acest „ascultă-le”, l-a pus în loc de: Facă-se graiurile rugăciunii mele în lăuntrul urechilor Tale, şi cu milostivire auzi rugăciunea mea şi ia aminte cu de-adinsul la cuvintele cererii mele, fiindcă pe Tine Te ştiu Dumnezeu şi Împărat. Dar nici „strigarea” nu se cuvine a o înţelege „strigare”, nici „urechile” - „urechi”, căci este obiceiul dumnezeieştii Scripturi să grăiască mai trupeşte pentru Dumnezeul tuturor, numind dumnezeieştile lucrări prin mădulare omeneşti: „ochi” - lucrarea cea văzătoare, cea auzitoare: „urechi”, şi pe celelalte la fel. Deci „strigare” numeşte sîrguinţa celor ce se roagă şi rugăciunea osîrduitoare a minţii.
3 Căci către Tine mă voi ruga, Doamne, şi dimineaţa vei auzi glasul meu.
4 Dimineaţa voi sta înaintea Ta, şi mă vei vedea,
Căci, cutezîndu-mă că îmi primeşti rugăciunile şi scuturînd somnul de la gene, îndată ce se luminează stau înaintea Ta, ca a Unuia cu adevărat Împărat şi Stăpîn, aducîndu-Ţi cererea. Şi nu este al fiecăruia să zică Dumnezeului tuturor: „Voi sta înaintea Ta, şi mă vei vedea”, ci al celor ce, ca marele Ilie, pentru îndrăzneala vieţuirii sfinte, îndrăznesc a zice: „Viu este Domnul, Căruia astăzi Îi stau înainte.”
că Dumnezeul cel ce nu voieşte fărădelegea Tu eşti.
5 Nu va locui lîngă Tine cel ce vicleneşte, nici nu vor petrece călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi.
Zice: Tu primeşti cererile mele şi mă priveşti pe mine, cel ce mă rog, fiindcă opreşti toată fărădelegea şi cu totul Te întorci de la cei ce trăiesc întru răutate. Te îngreţoşezi - zice - de toţi cei ce îmbrăţişează viaţă nelegiuită - căci a adăugat:
6 Urît-ai, Doamne, pe toţi cei ce lucrează fărădelegea, pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna. Pe bărbatul sîngiurilor şi vicleanul, îl urăşte Domnul.
În mijloc a adus catalogul răutăţii, arătînd toate cele împotrivnice dumnezeieştii voiri, că zice: Dumnezeu nu numai că opreşte răutatea, şi fărădelegea, şi minciuna, şi vicleşugul şi uciderea, ci îi şi urăşte pe lucrătorii acestora care nu voiesc a lua aminte la pocăinţă. Şi însemnează prin acestea pe cei ce s-au ridicat asupra Bisericii în felurite vremi, dar n-au putut a o birui, după oprirea şi nelăsarea Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Însuşi, Care zice: „Porţile iadului nu o vor birui pe dînsa.” Acest lucru l-a arătat încă şi Psalmul de faţă.
7 Iar eu întru mulţimea milei Tale voi intra în casa Ta, închina-mă-voi către Sfîntă Biserica[COLOR=#800080][1][/COLOR] Ta întru frica Ta.
Zice: Dobîndind iubirea Ta de oameni şi cu dreapta Ta fiind păzit, Ţie Îţi aduc închinăciunea cea necurmată în Biserica afierosită slavei Tale, purtînd întru mine frica Ta de-a pururea. Că, nădăjduindu-mă la iubirea Ta de oameni, nu voi suferi să o lepăd pe aceasta.