Fiecare iubeste altfel pe Dumnezeu, iar credinta este o lupta zilnica

[Lucian008]

În prealabil postat de sophia

Eu cred si asa inteleg, ca sfintii sunt si alesi de Dumnezeu. Nu toti sunt chemati. Au o putere speciala pe care Dumnezeu le-o da. Imi spunea asta si un preot.
Nu stiu daca toti trebuie sa fim sfinti. Daca asa am fost prevazuti de Dumnezeu.
Numai unii au chemare pentru preotie, sau monahism, numai unii au haruri deosebite de la Dumnezeu (clarviziune, vindecari etc.)

Asta este o mare prostie si nicidecum o invatatura a Bisericii. Nimeni nu este predestinat. Sfintenia este rezultatul conlucrarii harului primit de la Dumnezeu, dat fiecaruia intr-adevar dupa putinta si a faptelor noastre. Dar toti suntem "destinati" si avem ca scop sfintenia.
Apoi, ca unii sfinti au primit harisme speciale este cu totul o alta discutie. Si in nici un caz nu este o discutie despre predestinare sau ca Dumnezeu i-a ales doar pe ei sa fie sfinti. Nu. El ne-a ales pe toti, dar noi nu L-am ales pe El.

[andravenache]

Citez din ceva ce a spus altcineva (nu eu) dar mi se pare relevant: "Limitele sunt semnul măsurii, dar şi al neputinţei noastre. Ele pot fi uşa care se deschide fie spre cer, fie spre iad. Pentru unii, sunt un maximum până la care pot ajunge; pentru alţii, minimumul necesar. Aceste două posibilităţi arată clar dacă viaţa unui creştin este un succes sau un eşec lamentabil. Opreşte-te o clipă şi întreabă-te: Dacă este vorba de ascultare, mă interesează limita de sus sau cea de jos? Când citesc Cuvântul lui Dumnezeu, caut maximumul, vreau să aflu cât mai mult, sau un minim necesar, cu care să îmi liniştesc conştiinţa şi să Îl conving pe Dumnezeu că nu sunt chiar atât de rău, încât să nu mă poată lua la cer? [...] Dumnezeu te îndeamnă să vezi, dincolo de limitele tale, nemărginirea Sa; dincolo de neputinţele tale, atotputernicia Sa şi dincolo de norii întristărilor, bucuria Sa. El te cheamă să îndrăzneşti, să asculţi şi să iubeşti. Şi marea se va face drum încă o dată."

Plus as mai cita si din Biblie: "Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile." (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov, cap. 2, versetul 10)

[sophia]

În prealabil postat de AlinB

Confuzi latura "miraculoasa" a sfinteniei cu sfintenia care este in esenta, desavarsire morala sau in orice caz, drumul catre aceasta.

"Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este."
Matei 5:48



Discutabil.
Daca te complaci in asta, nu.
Iar topicul asta pana la urma despre asta se pare ca este: complacere, autojustificare.



Pai da, poti fi hot sau mincinos, atat timp cat nu esti criminal sau diavol, e bine, nu?
Ramai alaturi de "Dumnezeu". Unul imaginar.


Cand nu vrei, da.



Pana in acel moment, rai erau amandoi.
Pe urma, unul din ei a luat o decizie care i-a schimbat viata, si anume si-a recunocut pacatele.
Tu se pare ca esti pornita mai degraba sa le justifici.

Te rog mai citeste o data mesajul initial. Daca tot n-ai inteles ce spune autorul si ce este in sufletul lui, atunci renunta. Nu mai scrie aici.

[sophia]

În prealabil postat de Miha-anca

Si sfantul, cat este in viata, este tot om, nu duh.
Ai intalnit in calea ta un om, care e duh?!?

Nu te inteleg pentru ca vorbim despre lucruri diferite.

Ca sa-ti raspund la intrebare:
Nu am intalnit sfant in viata pentru ca nu exista. Toti suntem oameni.
Abia dupa moarte un om poate, dupa ce este analizat si judecat de Domnul, sa fie facut de acesta sfant. Sau pot oamenii sa-l sanctifice.

La sfintii de acum sute si mii de ani in urma, la apostoli si altii, Dumnezeu s-a dus catre ei, sau li s-a aratat intr-un fel sau altul si le-a dat o misiune. Au trecut prin martirii si sau vindecat, sau chiar au inviat la loc, cu ajutorul lui Dumnezeu.
La sfarsit i-a luat la cer si au devenit sfintii pe care ii veneram noi azi.

Nu stiu, eu asa vad lucrurile dupa ce am citit vieti de apostoli si sfinti. Au avut o chemare speciala. Nu erau oameni obisnuiti ca mine, ca tine, ca AlinB sau mai stiu eu.

Fiecare om in viata lui se straduie in felul lui si nu este perfect. Nimeni insa nu poate spune vreodata ca:"ehei, vezi tu, eu sunt sfant!" Nimeni nu stie dinainte ce vrea Domnul cu el si de ce il duce pe und rum sau altul si nici decizia Lui dupa
de dupa ce va muri.

Si nici nu facem anumite lucruri in mod constient cu scopul clar de a deveni sfinti.
De ex. am vazut ca zilele acestea este serbat in calendar un sfant care a fost un tanar cecen sau georgian sau nu stiu de unde si a fost ucis pentru ca nu vroia sa treaca la islamism. El nici nu si-a inchipuit ca pentru asta va deveni mai tarziu sfant. El doar a vrut sa ramana la credinta lui. A fost soldat, sau om de rand, nu stiu acum. In rest nu stiu cum
a trait si ce pacate a avut.
Si cati ca ei nu sunt...

Unul este chemat sa se faca monah, altul, preot, altul sa moara precum tanarul de mai sus.

Citesc acum o carte despre Sfantul Nectarie. De mic copil a avut chemarea credintei si a monahismului si a scris carticele pe bucatele de hartie. Nu a stiut altceva. Dar nici nu stia el sau nu se gandea sa fie sfant.
Isi facea datoria lui. Si ce frumos se purta si cum avea grija de maicile lui din manastirea pe care a ctitorit-o si condus-o. Va recomand sa cititi cartea.

Tema acestui fir este tocmai lupta continua pe care o duc (macar unii oameni, daca nu toti) in ei, intru credinta.
Este un zbucium permanent.

Dar dupa cum inteleg eu acum de la voi, nu toti au aceasta lupta. Poate ca voua va este mai usor si de aceea nu puteti pricepe ce spun eu.

Exact ce spune Andravenache mai sus (nu stiu de unde a citat): poate ca Dumnezeu, in credinta te indeamna sa spre perfectiune, dar tu ai puterile tale si nu le poti depasi. Aici este lupta si zbuciumul.

[anita]

Ai dreptate ,viata crestinului e o lupta continua cu ispitele.
Spune un parinte ca razboiul cu gandurile il avem pana la moarte
Daca reusim sa invingem patimile din noi e mai simplu
Ispitele vin de la lume ,de la trup si de la diavol ,spun sfintii parinti.

[catalin2]

În prealabil postat de sophia

Mi se intampla asta in orice moment. Si tocmai pentru ca imi propun mereu sa respect credinta si sa nu fac pacate, sa fiu mai buna, sufar si imi fac probleme si ajung sa ma invart intr-o bulboana mai mari care te trage spre alt pacat (mai mare).
Unii spun ca e gresit sa crezi/consideri ca Dumnezeu este in toate si ca exista liberul arbitru. Altul ca dimpotriva, in toate sa-l vedem pe Dumnezeu si voia Sa. Totul se face cu voia Sa.

Toate se fac cu voia Sa sau cu ingaduinta Sa. Nu doar cu voia, pentru ca Domnul nu este raspunzator de ceea ce face un om, altfel nu am mai avea fapte. Asadar omul are liberul arbitru sa faca tot ce vrea, iar fapele rele sunt doar ingaduite, la fel cum si faptele ingerilor cazuti sunt ingaduite de Domnul, nu sunt de la Domnul.
Nu poti sa nu faci pacate, toti facem in fiecare minut pacate, sunt pacate marunte, important e sa nu facem din cele grave. Restul se iarta la spovedanie chiar daca nu le spunem pe toate, ma refer la cele marunte.

În prealabil postat de sophia

Tema acestui fir este tocmai lupta continua pe care o duc (macar unii oameni, daca nu toti) in ei, intru credinta.
Este un zbucium permanent.

Dar dupa cum inteleg eu acum de la voi, nu toti au aceasta lupta. Poate ca voua va este mai usor si de aceea nu puteti pricepe ce spun eu.

Exact ce spune Andravenache mai sus (nu stiu de unde a citat): poate ca Dumnezeu, in credinta te indeamna sa spre perfectiune, dar tu ai puterile tale si nu le poti depasi. Aici este lupta si zbuciumul.

Fără îndoială că este luptă. Și în Evanghelii, și în Epistole, și apoi în Viețile Sfinților, peste tot este vorba de lupta cu păcatul, și toți suntem chemați la ea.

Sigur că nu trebuie să considerăm vreodată că am ajuns la sfințenie și să ne punem singuri cunună pe cap. Și nici nu trebuie să ne centrăm pe noi înșine, alegând ca scop al vieții să devenim sfinți. Sfânt este Dumnezeu numai, iar omul doar prin împărtășire de El.

Noi pe El trebuie să-L căutăm fără încetare, nu sfințenia în sine. Ea este o consecință a apropierii (atingerii, în har) de El. Scopul este unirea cu El și rămânerea întru El, căci „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele”. Și „Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca o mlădiţă şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.” (Ioan 15, 5-6)

[AlinB]

În prealabil postat de sophia

Te rog mai citeste o data mesajul initial. Daca tot n-ai inteles ce spune autorul si ce este in sufletul lui, atunci renunta. Nu mai scrie aici.

Nici ceilalti n-au inteles?
Pentru ca ti-au explicat cam aceleasi lucru, lucruri pe care in continuare tu nu vrei sa le intelegi.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de sophia

Tema acestui fir este tocmai lupta continua pe care o duc (macar unii oameni, daca nu toti) in ei, intru credinta.
Este un zbucium permanent.

Din câte cunosc, creştinii care îşi văd de cele creştineşti nu trăiesc un zbucium permanent.
E drept că sunt şi perioade de zbucium în viaţa fiecărui om creştin, mulţi au făcut referire la ele, însă de obicei viaţa omului credincios în Dumnezeu este mai calmă, mai liniştită, mai tihnită şi echilibrată, acestea toate ca rod al credinţei, al rugăciunii şi postului, al împărtăşirii cu Sfintele Taine (includ aici şi Spovedania, Maslul).

Deşi unii dintre creştini trec prin experienţe grele de viaţă (acasă, la seriviciu, cu sănătatea etc.), se disting de alţi oameni tocmai prin liniştea aparte pe care o au în suflet. Ea vine deseori spontan şi trăieşte durabil, după mărturisirea unor păcate grele sau după o miluinţă bineplăcută Domnului, numai de El ştiut fiind acest lucru...

Nu ştiu de ce vorbeşti adeseori despre zbucium. Dacă însă trăieşti des aceasta, eu îţi împărtăşesc opinia mea, o simplă ipoteză personală pe care te rog să o citeşti fără supărare: ceva nu e în regulă undeva în învăţătura de credinţă sau în practica rugăciunii şi ale celorlalte ale vieţii creştine (slujbe, miluinţă după puteri cu toată căldura şi compasiunea şi simţământul nevredniciei proprii, posturile, spovedania).

Îmi faci impresia că tu vrei să primeşti un dar fără să faci ce se potriveşte pentru aceasta.
Gândeşte-te: când vrei să vină liftul, oare nu apeşi pe buton? Aştepţi să vină singur ca şi cum ar şti că tu îl aştepţi, precum aştepţi poştaşul?...:)
Apasă şi tu pe butonul corect (adică pe acela al vieţii de credinţă) şi vei primi cu siguranţă linişte, bucurie, pace de la Dumnezeu. Sau mai corect, nu mai refuza ceea ce oricum îţi vine: harul Domnului, pe care unii cred că îl obţinem doar prin eforturi de tip sportiv şi masochist, iar eu cred că îl primim neîncetat prin însăşi practicarea credinţei la nivel sufletesc şi acţional, în purtări însă îl desconsiderăm prin aceea că ne ţinem cu mintea şi cu inima la pohte şi pohticele străine de Dumnezeu, sustrăgîndu-ne astfel singuri de la bucurie şi pace. În toate cele ale slujbelor şi practicilor creştine lucrează harul, nu e nevoie de nimic spectaculos în plus.

Bucuria şi pacea creştinului vin măcar în unele momente, măcar de o sărbatoare sau la o vecernie, măcar la o discuţie cu un frate sau o soră de credinţă etc. Măcar când citeşti Scriptura sau când murmuri un cântecel. Măcar după lacrimile unei rugăciuni, când chemi sau când de-a dreptul strigi pe Domnul!
Toţi cei care au rămas credincioşi în Hristos şi se arată deschişi către alţii întru credinţă, au experiat în viaţa lor, periodic măcar dacă permanent nu se prea poate, bucuriile credinţei.
Acestea nu sunt basme, sunt experienţe personale ale multor oameni, cărora mă alătur şi eu să mărturisesc. Bun este Domnul! De nespus. Bun, dulce, puternic, milostiv foarte!

Crede aceasta şi pune-te pe treabă, uşurel şi smerit şi cu inima şi mintea larg deschise, ori măcar întredeschise cât să intre un firicel de lumină şi sunt sigur că va veni o zi când vei spune întru Hristos: Adevărat! Adevărat a înviat!

Apropie-te de oameni credincioşi, intră în relaţie concretă cu ei, cu oameni vii în carne şi oase, şi fă ce fac aceia! Vei dobândi şi tu darul de care ei se bucură deja.

În prealabil postat de cezar_ioan

Din câte cunosc, creştinii care îşi văd de cele creştineşti nu trăiesc un zbucium permanent.
E drept că sunt şi perioade de zbucium în viaţa fiecărui om creştin, mulţi au făcut referire la ele, însă de obicei viaţa omului credincios în Dumnezeu este mai calmă, mai liniştită, mai tihnită şi echilibrată, acestea toate ca rod al credinţei, al rugăciunii şi postului, al împărtăşirii cu Sfintele Taine (includ aici şi Spovedania, Maslul).

Deşi unii dintre creştini trec prin experienţe grele de viaţă (acasă, la seriviciu, cu sănătatea etc.), se disting de alţi oameni tocmai prin liniştea aparte pe care o au în suflet. Ea vine deseori spontan şi trăieşte durabil, după mărturisirea unor păcate grele sau după o miluinţă bineplăcută Domnului, numai de El ştiut fiind acest lucru...

Nu ştiu de ce vorbeşti adeseori despre zbucium. Dacă însă trăieşti des aceasta, eu îţi împărtăşesc opinia mea, o simplă ipoteză personală pe care te rog să o citeşti fără supărare: ceva nu e în regulă undeva în învăţătura de credinţă sau în practica rugăciunii şi ale celorlalte ale vieţii creştine (slujbe, miluinţă după puteri cu toată căldura şi compasiunea şi simţământul nevredniciei proprii, posturile, spovedania).

Îmi faci impresia că tu vrei să primeşti un dar fără să faci ce se potriveşte pentru aceasta.
Gândeşte-te: când vrei să vină liftul, oare nu apeşi pe buton? Aştepţi să vină singur ca şi cum ar şti că tu îl aştepţi, precum aştepţi poştaşul?...:)
Apasă şi tu pe butonul corect (adică pe acela al vieţii de credinţă) şi vei primi cu siguranţă linişte, bucurie, pace de la Dumnezeu. Sau mai corect, nu mai refuza ceea ce oricum îţi vine: harul Domnului, pe care unii cred că îl obţinem doar prin eforturi de tip sportiv şi masochist, iar eu cred că îl primim neîncetat prin însăşi practicarea credinţei la nivel sufletesc şi acţional, în purtări însă îl desconsiderăm prin aceea că ne ţinem cu mintea şi cu inima la pohte şi pohticele străine de Dumnezeu, sustrăgîndu-ne astfel singuri de la bucurie şi pace. În toate cele ale slujbelor şi practicilor creştine lucrează harul, nu e nevoie de nimic spectaculos în plus.

Bucuria şi pacea creştinului vin măcar în unele momente, măcar de o sărbatoare sau la o vecernie, măcar la o discuţie cu un frate sau o soră de credinţă etc. Măcar când citeşti Scriptura sau când murmuri un cântecel. Măcar după lacrimile unei rugăciuni, când chemi sau când de-a dreptul strigi pe Domnul!
Toţi cei care au rămas credincioşi în Hristos şi se arată deschişi către alţii întru credinţă, au experiat în viaţa lor, periodic măcar dacă permanent nu se prea poate, bucuriile credinţei.
Acestea nu sunt basme, sunt experienţe personale ale multor oameni, cărora mă alătur şi eu să mărturisesc. Bun este Domnul! De nespus. Bun, dulce, puternic, milostiv foarte!

Crede aceasta şi pune-te pe treabă, uşurel şi smerit şi cu inima şi mintea larg deschise, ori măcar întredeschise cât să intre un firicel de lumină şi sunt sigur că va veni o zi când vei spune întru Hristos: Adevărat! Adevărat a înviat!

Apropie-te de oameni credincioşi, intră în relaţie concretă cu ei, cu oameni vii în carne şi oase, şi fă ce fac aceia! Vei dobândi şi tu darul de care ei se bucură deja.

Sophia, ai primit un sfat bun! Dea Domnul să îl urmezi!