Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Când vă treziţi din somn, dimineaţa, să faceţi întâi şi întâi sfânta rugăciune, adică fă trei închinăciuni şi zi de trei ori: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”. Dă cu apă pe faţă să fugă somnul şi treci în faţa sfintelor icoane. Apoi fă de trei ori Sfânta Cruce dreaptă, unind cele trei degete, care închipuiesc Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt –, iar celelalte două degete închipuiesc dumnezeirea şi omenirea lui Hristos, adică cele două firi. Şi pune întâi mâna la frunte: „În numele Tatălui”, la pântece: „al Fiului”, la umărul drept: „al Duhului Sfânt” şi la umărul stâng, zicând: „Amin”.
Aceasta este crucea dogmatică , după rânduiala canonică a Bisericii şi după canonul 92 al Sfântului Vasile cel Mare. Să nu faceţi crucea strâmbă sau din fugă, că râde dracul de se prăpădeşte; îl bagi în spital de atâta râs. Cine te-a învăţat să-ţi baţi joc de Sfânta Cruce? Cine îţi leagă ţie mâna să nu duci mâna dogmatic?
Drept să faci crucea . Dacă nu, nu eşti ortodox, că îţi baţi joc de Sfânta Cruce şi râde dracul de tine când baţi cobza aşa.
Fă crucea dreaptă şi, când treci pe lângă o biserică, să nu-ţi fie ruşine să faci Sfânta Cruce dreaptă! Acolo, permanent este de faţă pe Sfânta Masă Trupul şi Sângele Domului. Acolo, Hristos este viu în Sfântul Altar. În toate bisericile ortodoxe, Preacuratele Taine stau pe Sfânta Masă. Dacă nu te închini la biserică, nu te închini la Hristos!
Să vă văd în Rai pe toţi! Doamne fereşte, unul să nu rămână la munci, toţi să vă bucuraţi în grădinile Raiului! Toţi. Dacă aş avea un sac mare, să vă pun într-un sac, să pot să vă dau drumul în grădinile Raiului ! Ştiţi voi cât este de frumos acolo? Auzi ce zice Apostolul Pavel: Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea n-a auzit şi inima omului nu s-a suit!
Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce se tem de El şi-l iubesc pe El.
(Arhimandrit Ilie Cleopa )

[cristiboss56]

In persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relații, prin extrema sa atenție față de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruiește lui Hristos, umanitatea este tămăduită și înnoită. Cum se manifestă în mod concret aceasta umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă, față de fiecare ființă umană, un comportament plin de delicatețe, de transparență, de puritate în gânduri și în sentimente. Delicatețea sa se răsfrânge chiar și asupra animalelor și a lucrurilor, pentru că în tot și în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu și pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare și indiferență. El respectă pe fiecare om și fiecare lucru, iar dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă.
Sfântul Isaac Sirul spune despre compasiunea sfinților: „Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură ‒ pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, chiar și pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor îi face pe sfinți să verse din ochi șiroaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă și intensă care stăpânește inima sfinților îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta, ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi chiar și pentru animale, pentru dușmanii adevărului și pentru cei ce le fac rău”.
Această compasiune descoperă o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice asprime, indiferență și brutalitate. Ea ne arată că înăsprirea este roada păcatului și a patimilor. În comportamentul sfântului, până și în gândurile lui, nu se întâlnește nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinărie. Nici urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate. În el culminează gingășia, sensibilitatea, transparența și ele se asociază curăției, atenției generoase față de oameni, disponibilității prin care el participă cu toată ființa sa la problemele și necazurile lor. În toate aceste calități se manifestă o realizare excepțională a umanului. (...) Această gingășie nu evită contactele cu oamenii cei mai umili și nu se sperie de situațiile în care alții ar crede că se înjosesc.
Grație unei conștiințe a cărei sensibilitate a fost hrănită și desăvârșită prin această sensibilitate ‒ a lui Dumnezeu făcut Om pentru oameni ‒ la care ei participă, sfinții sesizează stările de spirit cele mai discrete ale celorlalți și evită tot ce ar putea să-i contrarieze, fără a omite totuși să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor și să-și învingă dificultățile. De aceea,
un sfânt este căutat ca un confident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalți o nevoie abia schițată, tot lucrul bun pe care ei îl pot dori. El se grăbește atunci să împlinească această cerere și se dăruie în întregime. Dar el citește la ceilalți și necurățiile lor, chiar și pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curățitoare prin forța delicată a propriei sale curății și prin suferința pe care i-o provoacă intențiile rele ale celorlalți sau dorințele lor perverse, și aceasta suferință rămâne în el.
În fiecare din aceste situații, el știe când și ce trebuie să facă; știe de asemenea când trebuie să tacă și ce trebuie să facă. Acest discernământ subtil al sfinților, manifestare nouă a nobleței distincției lor, poate fi considerat un fel de „diplomație pastorală”.
Din persoana sfântului se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atenție, de participare, fără nici o grijă față de sine, o căldură care îi încălzește pe ceilalți și care le dă sentimentul că au dobândit putere și îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevinovat, totdeauna gata să se jertfeasca, să ia asupra sa durerile celorlalți, dar și un zid neclintit pe care toți se pot sprijini.
Sfinții au ajuns la simplitatea pură pentru că au depășit în ei înșiși orice dualitate, orice duplicitate , spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depășit lupta dintre suflet și trup, dintre bunele intenții și faptele pe care le săvârșesc, dintre aparențele înșelătoare și gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem și ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat”, pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime și oamenilor în relațiile cu aceștia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate, pe nume, slăbiciunile acestora, atunci o fac pentru a nu-i descuraja și pentru ca și în ei să sporească rușinea, delicatețea, recunoștința, simplitatea și sinceritatea. Sfinții dau întotdeauna curaj.
Prin smerenia sa, sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toți l-au părăsit. Pentru el, nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situație disperată.
Pentru fiecare, el devine un apropiat, cel care te înțelege cel mai bine, cel care te face să te simți în tihnă alături de el și, în același timp, te face să te simți stânjenit, făcându-te să-ți vezi propriile insuficiențe morale și păcate pe care eviți să le privești. Sfântul te copleșește prin măreția simplă a curăției sale și prin căldura bunătății și atenției lui; el produce în noi rușinea de a avea un nivel moral atât de jos, de a fi desfigurat umanitatea în noi, de a fi necurați, artificiali, plini de duplicitate, de meschinărie.
Sfântul îl poartă pe Hristos în el, cu puterea nebiruită a iubirii Sale pentru mântuirea oamenilor. Sfântul reprezintă firea umană curățită de zgura subumanului sau inumanului. Este îndreptarea umanului desfigurat de animalitate; el reprezintă firea omenească a cărei transparență restaurată lasă să se străvadă modelul de bunătate nemărginită, de putere și sensibilitate infinită, care este Dumnezeul întrupat . El este chipul restabilit al Absolutului viu și personal devenit om, un pisc al unei înălțimi amețitoare, dar și al unei apropieri extrem de familiare prin umanitatea sa desăvârșită în Dumnezeu. Este persoana angajată într-un dialog pe deplin deschis și neîncetat cu Dumnezeu și cu oamenii. Este reflexul maxim al umanității lui Hristos.
(Fragmente din cartea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae , Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt )

[cristiboss56]

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că mintea creştinului trebuie să aibă nouă lucruri duhovniceşti, şi anume:
cugetarea la Persoanele Preasfintei Treimi şi la toate puterile cereşti; contemplarea la întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru mântuirea lumii; contemplarea naturală în duh, adică cugetarea la raţiunile lucrurilor create de Dumnezeu, la frumuseţea creaţiei, la scopul pentru care au fost create, la armonia creaţiei, a universului şi ridicarea minţii de la cele văzute la cele nevăzute, de la frumuseţea celor de jos, la frumuseţea dumnezeiască a celor de sus, de la cele trecătoare la cele gânditoare şi veşnice, urcând de la cele pământeşti la cele dumnezeieşti ca pe o scară duhovnicească. A patra lucrare a minţii este cugetarea la moarte; apoi, cugetarea la muncile iadului, unde se chinuiesc cei păcătoşi; cugetarea la fericirea Raiului; cugetarea la Judecata de Apoi; cugetarea la Împărăţia Cerurilor, după judecata viitoare, şi a noua lucrare a minţii: cugetarea la frica de Dumnzeu şi la păcatele noastre, ca niciodată să nu mai greşim.

[cristiboss56]

Nu suntem niciodată singuri când luptăm cu ispitele şi când răbdăm încercările. Iubirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor iradiază spre noi şi în noi, întărindu-ne.
Oare iubirea mamei nu-şi trimite undele ei întăritoare peste fiul aflat în necazuri, chiar dacă el nu o simte? Cu cât e cineva mai desăvârşit, cu atât e mai puţin egoist, mai sensibil la greutăţile altuia, mai milos. Dar Dumnezeu e atotdesăvârşit şi sfinţii sunt părtaşi la desăvârşirea Lui. Iar Dumnezeu e şi mai înduioşat la greutăţile noastre când vede dragostea sfinţilor pentru noi. Dragostea nu mai ţine despărţiţi pe cei ce se iubesc, nici între ei, nici faţă de cel iubit de ei în comun. Aceasta îşi are temeiul în Sfânta Treime.
Dacă e iubire în lume, înseamnă că sunt centre personale superioare de unde iradiază, căci iubirea nu poate sta de sine. Iar dacă suntem însetaţi să ajungem la o iubire desăvârşită, înseamnă că e un Centru personal (mai bine zis Tripersonal) din care curge la nesfârşit iubirea care ne atrage.
(Părintele Dumitru Stăniloae )

[cristiboss56]

Orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune. Pentru Dumnezeu! Există o lume călugărească care se deosebește de cea laică, deși, în mare, călugăr înseamnă creștin bun. Căci Dumnezeu n-a făcut special rugăciuni pentru călugări.
Însă călugăria nu poate fi prinsă în nici un citat, în nici o cuprindere filosofică. E dincolo de înțelegere, pentru că este o luptă continuă cu Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu cu voință liberă, cu rațiune și cu afecte. Deci, dacă mergi la mânăstire și-ți tai voia, ești în luptă cu Creatorul, care te-a lăsat cu voință liberă. Și atunci trebuie să birui cu orice chip, și lui Dumnezeu îi place acest lucru. Cum și Iacob s-a luptat cu Dumnezeu și L-a biruit ‒ în sensul acesta : trebuie să te pierzi ca să te găsești ! Trebuie cu orice preț să te instalezi într-o personalitate îngerească. Vorbesc despre călugări, dar nu e oprit nici unui mirean de a se „subția” cât mai mult.
(Părintele Arsenie Papacioc )

[cristiboss56]

Multi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.

Însă fiii cei mărinimoşi ai lui Dumnezeu I-ar fi răspuns lui Hristos cu evlavie: „Nu Te mâhni pentru noi! Ne este deajuns că Raiul s-a umplut. Aceasta ne pricinuieşte o atât de mare bucurie, ca şi cum noi ne-am afla în Rai!”, şi ar fi continuat ca şi mai înainte nevoinţele lor duhovniceşti, cu mărime de suflet şi bucurie pentru Acela pe Care L-au iubit cu atâta dragoste.

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, deoarece această dragoste este puţină, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la douăsprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntru său (înlăuntrul dragostei sale celei ieftine). Dragostea scumpă (fierbinte), care se jertfeşte, nu mănâncă lumeşte, ci se hrăneşte lăuntric din dragostea lui Dumnezeu. Şi atunci, toată viaţa omului este un post continuu şi toate zilele sale sunt o bucurie continuă de Paşti.

(Cuviosul Paisie Aghioritul )

[cristiboss56]

Ortodoxia ne învaţă că Dumnezeu nu a creat omul cu plăceri . De vreme ce nu exista în omul primordial plăcere şi durere, exista totuşi o oarecare putere mentală către plăcere prin care omul putea să se desfete de Dumnezeu, dar a făcut abuz de această firească plăcere. Dorul minţii cel firesc către Dumnezeu, omul l-a întors către simţuri.
- Iată deci, de ce este corect ceea ce mi-aţi zis mai devreme. Ce frază emoţionantă a Scripturii: Nu iubiţi lumea, nici cele ale lumii.
- Această poruncă se referă, copile, la multe lucruri. Prima pe care vrea să o rezolve este să-l întoarcă pe om de la aşa-zisa dragoste pe care o are faţă de lume, căci omul, precum am amintit, zice că iubeşte lumea. Iubirea lui este boală, este mincinoasă. Iată de ce spune Sfânta Scriptură Nu iubiţi lumea, căci aceasta pe care voi, oamenii cei lumeşti, o numiţi dragoste e orice altceva, numai dragoste nu e. În dicţionarul omenesc, cuvântul „dragoste” înseamnă „vreau să am”, „vreau să dobândesc”, „vreau să mă mulţumesc cu”, „vreau să mă desfăt”, „vreau să îmi ofer plăceri”, „să mă asigur”, „să mă satisfac”. Nu iubiţi lumea
înseamnă nu dobândiţi lumea, nu faceţi abuz de lume, nu întoarceţi lumea de-a-ndoaselea. Nu aveţi o dragoste mincinoasă, pătimaşă, urâcioasă şi o legătură asemănătoare cu lumea. Nu aveţi dragoste egoistă faţă de lume, nestăpânită şi păcătoasă în legătură cu frumuseţea şi plăcerea lumii. Nu aveţi o dragoste mincinoasă şi împătimită faţă de lume, căci această dragoste falsă coboară valoarea lumii, chinuieşte lumea şi o distruge.
(Arhim. Spiridonos Logothetis )

[cristiboss56]

"Pocaiti - va" este cuvântul ce începe propovăduirea Domnului şi, prin acest cuvânt, Domnul cere nu numai ispăşirea nedreptăţilor făcute faţă de semenii noştri, ci şi o schimbare din temelie a vieţii noastre, o înnoire a duhului nostru. „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15) este glasul dumnezeiesc ce răsună peste veacuri, chemând la mântuire sufletele noastre. Fără pocăinţă adevărată, cuvântul sfânt nu rodeşte în sufletele noastre.

De ce oare se trâmbiţează aşa mult această poruncă aspră a pocăinţei? Şi care este folosul pocăinţei? Ne îndeamnă cuvântul sfânt la pocăinţă, fiindcă ea este doctoria ce vindecă rănile sufletului şi numai prin ea ne facem vrednici de darul lui Dumnezeu. A te pocăi înseamnă a-ţi cunoaşte păcatele tale, a le spăla în lacrimile părerii de rău şi a lua hotărâre pentru o viaţă nouă. E lupta de o viaţă întreagă, dusă împotriva morţii şi a păcatului şi pentru viaţa adevărată. Cu viaţa adevărată, duhovnicească, nu poţi zice niciodată că eşti gata, căci aceasta ar însemna mare cădere. De aceea nu putem sta pe loc, odihnindu-ne pe aşternutul slavei deşarte, ci totdeauna să tindem mai sus. Sfinţii s-au nevoit neîncetat întru păzirea poruncilor dumnezeieşti şi totuşi nu s-au socotit vrednici de darul lui Dumnezeu. Sfântul Sisoe ne dă o minunată pildă. Fiind întrebat pe patul morţii de ucenicii săi ce dorinţă are, a răspuns: „Cer de la Dumnezeu să-mi dea vreme de pocăinţă”. Căci „mai de folos este omului să-şi vadă păcatele sale şi să se pocăiască, decât să vadă îngeri”, a spus alt părinte.

Dumnezeu ne trimite darul Său întru cunoştinţa voii sfinte. Noi avem datoria să primim mâna ocrotitoare a Tatălui Ceresc şi să ne ţinem de ea, luptându-ne cu valul păcatului ce ameninţă viaţa noastră. Zice poetul: „Sunt candelă sub bolţile divine/ În haos spânzur, dar atârn de Tine”.

(Părintele Arsenie Boca )

[cristiboss56]

In loc să paralizezi de deznădejde, mai bine să îţi pregăteşti inima pentru nevoinţe ascetice, învăţând din căderea de faţă o lecţie de smerenie şi avertismentul de a nu păşi prin locuri lunecoase, unde inevitabil vei cădea. Dacă nu striveşti păcatul prin pocăinţă sinceră, atunci prinzând cât de cât putere înăuntrul tău te va târî fără putinţă de scăpare în adâncul mării păcatului. Păcatul te va stăpâni şi vei fi nevoit să o iei iar de la capăt, de la prima luptă. Însă Dumnezeu ştie dacă acest lucru va mai fi posibil. Poate că, încredinţându-te păcatului, vei trece dincolo de hotarul convertirii tale şi nu vei mai găsi nici măcar un adevăr care să-ţi zguduie şi să-ţi străpungă inima. Poate nu ţi se va mai da harul. Atunci vei fi socotit deja printre cei osândiţi la chinurile veşnice.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul )

[cristiboss56]

Sa avem curaj, ca să fim noi înşine... Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre. Unii nu au curajul să fie între ceilalţi, pentru că nu sunt la fel ca ceilalţi. Astea sunt obsesii: să fii în rând cu lumea, să nu fii marginalizat, să nu fii altfel... Alţii, însă, care se revoltă, vor să fie speciali: îşi fac, de exemplu, o creastă verde, tocmai pentru a-şi împlini nevoia de a fi cineva, de a fi altfel.

Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine, când nu facem rău celorlalţi cu felul de a fi. Aveţi nevoie să vă faceţi curaj să fiţi ca dumneavoastră, să vă cercetaţi în faţa oglinzii, să fiţi cum sunteţi. Să aveţi grijă să nu fie din mândrie sau slavă deşartă. Aici aveţi nevoie de discernământ şi sfat de la duhovnic. Dacă părintele duhovnic spune că felul în care vă îmbrăcaţi nu este smintitor pentru cei din jur, atunci să aveţi curajul acesta şi să nu fiţi ca ceilalţi.

Să aveţi curajul să vă exprimaţi ca persoană şi prin îmbrăcăminte. E importantă îmbrăcămintea pentru omul de după căderea din Rai. Prin cădere, ne-am pierdut expresivitatea trupească personală, n-am mai rămas decât la mâini şi la faţă. Nimeni nu ne recunoaşte după omoplat, nu? De aceea îl şi ţinem învelit. Dar învelişul pe care-l facem, haina pe care o facem, ne exprimă ca persoană, ne arată personalitatea.

Dar, să nu judecaţi pe nimeni. Dacă majoritatea se îmbracă în negru, slavă Ţie, Doamne, că avem de ce jeli în această lume, avem de ce ţine post. Poate că vor să acopere o frumuseţe care îi poate tulbura pe cei din jur...

Fiecare are motivele sale să facă asta. Noi, călugării, ne îmbrăcăm în negru pentru că aşa sunt miresele lui Hristos, mai negre... Dar, dacă dumneavoastră sunteţi elegantă şi frumos îmbrăcată, daţi slavă lui Dumnezeu. Sigur că s-ar putea ca cineva să vă invidieze, dar acela e păcatul celui care vă invidiază. Dar numai dacă vă veţi ruga, veţi avea pace în suflet, veţi cădea de acord cu dumneavoastră şi veţi avea binecuvântare de la duhovnic, care este ochiul lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu Se uită la noi, ne cercetează, prin toţi ochii din jur, dar mustrarea şi învăţătura adevărată ne-o dă prin părintele nostru duhovnic - dacă ne ducem la el ca la un părinte, ca la cel ce are ultimul cuvânt.

S-ar putea să vă prindă bine o băsmăluţă mai modestă aşa, pentru smerenie, dar asta numai părintele ştie. Dar altfel cred că mai elegantă fiind, dacă vă veţi pune o basma aruncată strâmb sau o batistă pe creştet, crezând că deveniţi ascultătoare, mai degrabă smintiţi şi faceţi lumea să râdă...

Deci, uniţi curajul cu smerenia de a asculta de duhovnic şi va fi bine.

(Monahia Siluana Vlad )