Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Nimic nu ne instraineaza atat de mult de iubirea de oameni a lui Dumnezeu,si nimic nu ne da mai mult focului iadului, cat patima tiranica a MANDRIEI si a SLAVEI DESARTE.
Cand acestea exista in noi suntem pangariti, chiar daca am avea alte virtuti, ca neprihanirea, postul, milostenia sau rugaciunea. Caci, cum spune Scriptura: "TOT CEL CE ARE INIMA MANDRA E NECURAT IN FATA LUI DUMNEZEU" (Proverbe 16,5). Pe om nu-l pangaresc doar pacatele trupesti, desfarul, adulterul si cele asemenea, dar si MANDRIA, cu mult mai mult decat altele.Fiindca fiecare cuget de desfrau este desigur, pacat de moarte, are insa ca pricina dorinta. Cand vorbim despre MANDRIE, dimpotriva, nu poti gasi vreo cauza sau faza de inceput, care s-o indreptateasca, fie si catusi de putin. MANDRIA nu e altceva decat PERVERTIREA SUFLETULUI si BOALA GREA care se naste din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume,este cel mandru! (Sf.Ioan Gura de Aur)

[cristiboss56]

E de ajuns rugaciunea de acasa?

- Mulţi, pentru a nu merge la biserică, invocă faptul că slujbele sînt prea lungi, inclusiv Sfînta Liturghie. E de ajuns rugăciunea pe care o facem acasă?

- Rugăciunea pe care o facem acasă este foarte bună. Dar, dacă noi nu iubim biserica, nu ştiu la ce ne foloseşte. Nu ştiu ce ne vom face noi cu rugăciunea aia de acasă. Ce înseamnă asta? Ce-ar fi însemnat: Noe îşi face corabia, şi unii se apucă şi îşi fac butoaie cu care se vor salva pentru că vine potopul. Vino şi urcă în corabie, e mai sigur. Nu faci tu cu o scîndură vapor de mîntuire, corabie dintr-o scîndură nu prea faci. Cel care nu iubeşte biserica, cel care nu iubeşte Liturghia să nu se amăgească că se roagă acasă! Nu ştiu ce duh îl învaţă pe el rugăciunea aia, dacă el nu iubeşte Liturghia. Nu poate fi aşa ceva. Cum poate fi aşa ceva? Ce rugăciune e aia? Rugăciunea, dacă este dreaptă şi făcută către Dumnezeu şi Duhul Lui îl cercetează pe om, primul loc în care îl va duce va fi biserica. „Domnul este în sălaşul Său cel sfînt” (Psalmul 10, 4). Acolo îl va duce, de se va ruga cineva drept. Dar dacă rugăciunea lui nu-l duce acolo, păi, iertaţi-mă, dar sînt atâţia care spun că se roagă, dar nu tot cel ce spune „Doamne, Doamne" va fi primit, ne spune Hristos.

Aşa să ne măsurăm calitatea rugăciunii noastre: dacă ea ne duce în Casa Domnului, acolo unde El sălăşluieşte, acolo unde El însuşi vine, unde Se jertfeşte, acolo unde fraţii noştri se roagă împreună - că unde-s doi sau trei şi El este între noi -, înseamnă că ne rugăm în Duhul lui Dumnezeu. Noi care ne-am osebit de fraţii noştri din îngîmfare, din mîndrie, din dispreţ, cum credem că-L atragem pe Cel care este blînd, smerit şi Care ne-a dat poruncă să ne iubim unii pe alţii? Niciodată n-o să vină la aşa fel de oameni rugăciunea. Dar poate veni cu o cercetare puternică, chiar aşa descoperindu-le că nu fac bine, că nu-i bun gîndul care îl au, şi să ne întoarcem, să ne întoarcem în Biserică. Acolo ne mîntuim, pentru că acum avem biserici, slavă Domnului, şi Dumnezeu în chip desăvîrşit Se dă tuturor celor care-L voiesc pe Dînsul. Să mergem la biserică!

Ieromonah Savatie Baștovoi

Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009

[cristiboss56]

Suntem ceea ce gandim, ceea ce faptuim, ceea ce promitem, ceea ce afisam in exterior tinuta, mers, gesturi, etc , ceea ce simtim, ceea ce daruim.
Un om bun, bland si iubitor de Dumnezeu nu va indrazni sa judece, nu va purta haine provocatoare de sminteli, nu va arunca cuvinte murdare si denigratoare la adresa nimanui.
Asculta-te ce ganduri ai, si vei intelege cine esti de fapt.,,
(Staretul Tadei de la Vitovnita)

[cristiboss56]

,, Nu este nimic pierdut daca copiii pe care i-ai dus la biserica de mici, la majorat o iau pe alte cai. Atunci, tu ca parinte, ai datoria sa te rogi de doua ori mai mult.,,

,, Nu se mantuieste parintele care nu si-a invatat copiii cuvantul lui Dumnezeu de mici.,,
,, Ca sa se mantuiasca, trebuie toata viata sa staruie prin manastiri, sa-si spele perna in lacrimi si sa ceara mila lui Dumnezeu, ca copilul sa nu plece la osanda,,

Sfantul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Religia înseamnă...În momentul în care ai om rău în faţa ta, tu să ai posibilitatea să-l îmblânzeşti cu o vorbă bună, după proverbul popular românesc: "Vorba dulce mult aduce!"; sau vorba Sfântului
Chiril al Alexandriei: "Cu vorba buna faci bun şi pe cel rău, iar cu vorba rea faci rău şi pe cel bun!"

IAR MODUL DE A-L ADUCE PE OM LA DUMNEZEU, ESTE AL BLÂNDEŢII

"..stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura."(2 Timotei 2,4) "Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul."(Matei 5,5)

Blândeţea este o virtute morală care constă într-o atitudine calmă, domoală, paşnică, prietenoasă, caldă, înţelegătoare, omenoasă faţă de cei din jur. Ea este o roadă a Duhului, o îmbrăcăminte a inimii care trebuie căutată. Ea domoleşte mânia şi înţelepciunea adevărată este însoţită întotdeauna de blândeţe. Creştinii vor învăţa şi îndrepta pe alţii cu blândeţe, iar necredincioşii trebuie să fie blânzi cu cei care-i învaţă. Psalmistul ne încredinţează că cei blânzi vor avea belşug de pace iar Mântuitorul arată că cei blânzi vor moşteni pământul la sfârşitul acestui veac. Modelul suprem este Iisus, cel care este blând şi smerit cu inima, păstorul care călăuzeşte blând oile sale.

Modelul suprem de blândeţe este Domnul Iisus, Cel care este ,,blând şi smerit cu inima”, păstorul care călăuzeşte blând oile sale (Matei 11,29; 21,5; II Corinteni 10,1). Drept aceea, Mântuitorul spune: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară."(Matei 11,27-30).
https://www.youtube.com/watch?v=WjtcbEI_Bqg

[cristiboss56]

"Sa-i iubesti si sa patimesti impreuna cu cei saraci, ca si tu sa fii miluit de DUMNEZEU.
Sa nu-i mustri pe cei care au intristare in inima, ca sa nu fii pedepsit cu acelasi toiag si cautand pe cineva care sa te mangaie, sa nu afli pe nimeni!
Mai bine sa fii dispretuit, decat sa dispretuiesti pe altul. Mai bine sa fii nedreptatit, decat sa nedreptatesti.
Cel care fuge de slava cea desarta a lumii, unul ca acesta simte in sufletul sau slava veacului ce va sa fie.
Fereste-te de intalnirile cele multe si ingrijeste-te de sufletul tau, ca sa-ti pastrezi linistea sufleteasa.
Pazeste-te de pacatele cele mici, ca sa nu cazi in cele mari.
Iti este mai de folos sa inviezi sufletul tau din patimi, cugetand la cele dumnezeiesti, decat sa inviezi morti.
Mai bine sa fii prigonit, decat sa prigonesti; sa fii rastignit, decat sa rastignesti; sa fii nedreptatit, decat sa nedreptatesti; sa fii clevetit, decat sa clevetesti...
Daca iubesti blandetea, vei avea pace in sufletul tau. Iar daca te vei invrednici sa dobandesti pacea, te vei bucura in orice incercare...
Dumnezeu rabda toate neputintele noastre, insa nu-l sufera pe cel care tot timpul carteste, ci il pedepseste ca sa-l indrepte...
Gura si inima, care in fiecare incercare ii multumesc lui DUMNEZEU, primesc binecuvantarea Lui si harul dumnezeiesc.
Atunci cand viata ta este dupa DUMNEZEU, sa nu te intristezi pentru necazurile si relele tale patimiri, caci DUMNEZEU ti le va ridica intr-o buna zi. Sa nu te temi nici de moarte, pentru ca DUMNEZEU a pregatit bunatatile cele viitoare ca sa te faca mai presus de moarte."
(Sfantul Parinte Iustin Parvu)

[cristiboss56]

Se duc oamenii, aleargă, se suie în câte 60 de autocare şi toate-o iau la părintele Arsenie Boca la mormânt şi spun: "Uite ia! Am fost la părintele Arsenie Boca!"

Da! Ai sărutat crucea, te-ai închinat, ţi-ai dat pomelnic… dar ţi-ai schimbat viaţa? Ai fost la Sihăstria, la mormântul părintelui Cleopa. Ţi-ai schimbat cu ceva viaţa? Ai fost la mormântul lui Arsenie Papacioc. Ţi-ai schimbat viaţa? Ai fost la mormântul Sfânt, la Ierusalim! Ţi-ai schimbat viaţa? Fă-ţi pravila! Fă-ţi canonul! Fii credincios! Fii evlavios! Fii demn! Fii om! Fii bun! Fii blând! Nu urî! Nu duşmăni! Nu pârî! Nu face rău! Nu scârbi! Nu jigni! Şi-atunci, sfântul din tine va da lumina de care tu ai nevoie şi omul lăuntric din tine te va scoate la lumină. Noi suntem exact, ştiţi cum? Ca un măr frumos şi roşu pe deasupra şi viermănos înăuntru. Putregaiul stă in noi! Şi Iisus Hristos a demonstrat acest lucru: "O fariseilor şi cărturarilor făţarnici! Pe deasupra păreţi morminte văruite, dar înlăuntrul vostru este numai putoare şi păcat!" Ei, aşa şi noi oamenii: noi vrem să ne credem credinciosi, vrem să ne credem deştepţi, ne dăm cu părerea, osândim, judecăm, catalogăm, noi cunoaştem tot...

Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=Y9Le1KoGhcE

[cristiboss56]

Când ești într‑o țară străină, cum păstrezi legătura cu familia ta, cu copiii tăi? Cum păstrează legătura un om cu copiii lui, cu nevasta lui, cu părinții lui? Prin dor . Moare de dorul lor. Așa este? Prin dor. Moare de dorul țării lui, moare de dorul pruncilor lui, moare de dorul nevestei lui, moare de dorul părinților lui.
Este o legătură? Este adevărată legătura? Tot la fel trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu , dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu.
( Înaltpreasfințitul Justinian Chira)

[cristiboss56]

În câmpii, în ţarini, în grădini, păduri şi prin munţi, muncitorii rezemaţi de uneltele lor de lucru îşi înalţă ochii spre cer şi, printr-o simplă mişcare, ca şi-n inimile lor, arată pe Dumnezeu copiilor lor. Săracii Îl cheamă pe Dumnezeu pentru a-i salva din lipsurile lor. Muribunzii, luptându-se cu moartea, Îl strigă pe El, Viaţa şi
Învierea tuturor credincioşilor buni. Nelegiuiţii de El se tem, iar binefăcătorii Îl laudă. Regii şi împăraţii pământului îşi depun coroanele şi sceptrele lor înaintea Lui, iar oştirile Îl pun în fruntea lor.
Pentru biruință Lui I se aduce laudă, iar cei încovoiaţi, robiţi, înfrânţi şi zdrobiţi în El caută ajutor. În orice timp, loc şi împrejurare, Dumnezeu este chemat de oameni şi de întreaga natură în ajutor. Şi pentru ce toate acestea...? Pentru că în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa (Faptele Apostolilor 17, 28). „Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui fie mărirea în veci. Amin!” (Romani 11, 36).
( Protosinghel Nicodim Măndiță)

[cristiboss56]

Fantomele din ceaţă

Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă. Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate. Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpustit sau insultat pe careva; parcă, temeinic încrustată în ţesuturile adânci ale şinei, o balanţă cu talerul dreptăţii neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca şi acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convigerea că tot ce facem este bun şi infailibil. Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără şovăială şi din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni. Vremea aceea a şi venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale. Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor fără greş: de la cele mai importante până la cele mai mărunte. Nu mănâncă, nu bea, nu se spală, nu umblă, nu cugetă, nu crede, nu se exprimă întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace şi încolo; e nebun furios şi vrednic de gheenă. Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut de-a lungul mileniilor prin felurite faze: s-au succedat pe rând geocentrismul, heliocentrismul până ce, acum, începem a înţelege că pământul nu-i decât o planetă de mărime mijlocie într-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcătuiesc milioanele (pare-se) de roiuri aparţinând porţiunii de cosmos ce ne este deocamdată dat a cunoaşte. Firea omenească e predispusă a fi mai mărginită chiar decât heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a cărui tălmăcire în limbaj ver-nacular ne-o dă expresia vulgară dar şi exactă: a te crede buricul pământului. Consecinţele concepţiei acesteia sunt simple şi logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligaţie faţă de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimănui. Scurt spus: eu am numai drepturi, iar ceilalţi au faţă de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine stătător al trufiei deşănţate e ritmat pe un singur şi foarte scurt refren: eu, eu, eu…Sfatul stăruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a ieşi din sine înseamnă a ne putea privi cu ochi străini, din afară, obiectiv, la rece; înseamnă capacitatea de a ne putea vedea şi considera (fizic şi axiologic) ca pe unul dintre cei foarte mulţi care ne înconjoară. Nu ne putem socoti „ieşiţi din noi” decât în momentul când fiecare „eu” îşi va fi dat seama că nu-i decât o biată oarecare vietate (asemănătoare celor vreo cinci miliarde de altele care şi ele roiesc pe această modestă planetă) şi va fi renunţat cu desăvârşire a se socoti singur Stăpânitor şi Domn al ei.

Şi ei o sumă de individualităţi, de persoane (cum, pe bună şi sfântă dreptate, nu încetează filosofia personalistă a ne denumi), înzestraţi şi ei ca şi noi cu însuşiri proprii, cu suflet şi libertate, cu drepturi, cerinţe, speranţe, aspiraţii, pretenţii, aidoma nouă şi care ne privesc pe noi, din afară şi necruţător, închipuindu-şi, întocmai ca noi, că au numai drepturi şi deloc datorii, aşteptându-se din partea noastră la o totală conformare cu optica lor, cu mentalitatea şi coordonatele lor psihice şi simţitoare. Pericopa evanghelică de la Matei 18, 23-35 chiar aşa ne învaţă: a nu crede că numai noi suntem vrednici de iertare, că numai noi avem drepturi, iar ceilalţi numai datorii, veşnicii datornici ai noştri cum se află, ţintuiţi în această stare mai abitir decât şerbul de pământul pe care de-a pururi va fi silit să lucreze.

Ceaţa trebuie risipită, e de datoria noastră morală şi creştinească să ne obişnuim a ne privi, judeca şi cunoaşte fără indulgenţă şi părtinire, recunoscând şi celorlalţi statutul de fiinţe slobode şi egale în drepturi cu noi. Ceilalţi (cum îi place lui J.-P. Sartre a spune) nu sunt nişte vagi concentrări ectoplasmice, nişte fantome, nişte numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii şi numerelor mari: sunt la fel de reali ca şi noi, şi le suntem datori nu mai puţin decât ne sunt ei nouă. Greu ne vine a cugeta şi proceda astfel, dar nimic temeinic, curat şi cinstit nu putem realiza câtă vreme nu ne convingem că nu numai eu sunt, ci şi ei sunt, că toţi deopotrivă ne bucurăm de drepturi şi suntem grevaţi de îndatoriri.

În mult citita carte a doctorului Moody, Viaţă după viaţă, sufletul omului în stare de moarte clinică e înfăţişat ca ieşind din trup şi uitându-se din afară, de la oarecare înălţime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancardă în sala de reanimare a spitalului. Iată pilda pe care – fără a mai aştepta moartea clinică – ar fi cum nu se poate mai bine să o urmăm, iată acţiunea profund creştină de care se cade să ne arătăm capabili. În viaţă fiind, să facem şi noi ca pacienţii doctorului Moody: să ieşim din noi şi să ne privim cu atenţie, neamăgire şi asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de straşnic, de nepărtinitor şi de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce şi înşelător al autocompătimirii şi mulţumirii de sine, demonicele impulsuri ale voinţei de putere, neitzscheenele, adlerienele şi lorentzienele noastre instincte de supremaţie, imperialism şi agresiune. Se vor ridica de pe ochii noştri vălurile egocentrismului care ne împiedică să acordăm realitate deplină şi regim de egalitate celor care sunt dintr-aceeaşi plămadă cu noi. Ne vom aduce aminte de înţeleaptă enunţare indiană tat tvam asi: şi tu eşti aceasta, ceilalţi nu-s dintr-o altă specie, sunt în cel mai strict, mai biologic, mai ştiinţific înţeles al termenilor fraţii tăi, congenerii tăi… Cercetându-ne, ispitindu-ne din afară, cu ochii nemitarnici (pe cât se poate, desigur, dar în orice caz nu cu îngăduinţă ori şi culpabilă complezenţă), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecător de Apoi, pregătindu-ne astfel în modul cel mai nimerit pentru adevărata şi obşteasca Judecată din urmă. Numai cântărindu-ne nepărtinitor şi necruţător, efectuând zilnic ori la intervale regulate o Judecată de Apoi personală, particulară, ne vom putea îndrepta şi îmbunătăţi şi ne vom înfăţişa Judecătorului celui drept cu oarecare sorţi buni, cu sorţi de a fi iertaţi şi miluiţi. Câtă vreme însă ne vom socoti centrul cercului ce ne înconjoară egalitar pe toţi şi nu vom înţelege că acel cerc pascalian îşi are centrul în fiecare fiinţă sălăşluitoare într-nsul, riscăm să auzim şi noi: daţi-l pe mâna chinuitorilor până ce-şi va plăti toată datoria. („Până” semnificând veşnicia).

Dacă ne închidem şi ne ferecăm în noi şi ne acordăm numai nouă drepturi şi ne scutim de orice datorii suntem pierduţi şi vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută. Căci în zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu, eu… Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde. Întru totul degeaba cere milă şi ajutor însinguratul de bună voie, nemilosul împrumutător, straşnicul ştiutor numai de lege şi neîndurare când îi iese în cale datornicul său. Va păţi ca Shylock, neguţătorul din Veneţia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amăgise cu încrederea oarbă în lege până ce aceasta se întoarce împotrivă-i, învăţîndu-l că tot omul are nevoie de înţelegere şi îndurare. (Din partea lui Dumnezeu şi din partea oamenilor). Va primi replica de care se învrednicesc, după ce şi-au ucis, spre a-l jefui, fiul şi fratele (pe care nu-l recunosc după o despărţire de mai bine de treizeci de ani), mama şi fiica în Neînţelegerea lui Albert Camus, din partea bătrânului cu barba albă de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor (bătrânul care de fapt simbolizează divinitatea): Nu! un nu la fel de îngheţat, distant definitiv şi îndârjit ca şi flăcările reci ale iadului.

Pilda celui care datora zece mii de talanti să o primim ca pe o minunată povaţă divină şi ca pe o stringentă lecţie practică de purtare existenţială. Odată mai mult, prin textul de la Matei 18, 23-35 se adevereşte că Hristos ne-a propovăduit nu atât o nouă religie cât un nou mod de a trăi, a way of life zic anglo-saxonii, convinşi că de o mai utilă şi mai pragmatică învăţătură decât a lui Hristos nu dăm pe acest pământ. Să ieşim din noi, să ne privim nepărtinitor şi necruţător din afară, să risipim ceaţa din jur, să ne privim nediscriminatoriu, să părăsim lumea fantomatică a egocentrismului spre a intra în realitate şi în atât de elogiatul realism. Nu-i nevoie să învăţăm realismul. El stă la baza propovăduirii lui Hristos.

Ortodoxia, iată realismul!

Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi
Editura Mănăstirii Rohia, 2006