Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Părinte, este mai bine să ne înfrânăm trupul de la desfătări, sau să ne înfrânăm gândurile?
Şi trupul, şi gândurile! Trupului să i se dea cu măsură, gândurile rele să dispară de tot. Tocmai asta este lupta de gând, adică să se elibereze cu orice chip, să se „dezinfecteze”, să se cureţe mintea, gândurile. Şi cu trupul – să i se dea cu măsură: hrană, somn, pentru că nu trebuie sluţit cu un post exagerat, pentru că este de Dumnezeu „bine făcut”, cum zice: „Bine l-a făcut Marele Meşter!”
Atunci, noi avem obligaţia să nu-l sluţim, să nu-l slăbim. Să-i dăm cu dreaptă judecată, cu postire, cu hrană, care sunt rânduite de Biserică.
(Părintele Arsenie Papacioc)

[CristianR]

Găsesc potrivit să adaug aici un cuvânt al Avvei Dorotei, pe care ar trebui să-l avem în minte mai ales atunci când relațiile dintre noi devin tensionate: „Cel ce se defaimă pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură [...]. Adevărul vă zic, că de se va ispiti (cerceta) cineva cu de-amănuntul și cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat și că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori și cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări, sau poate că a întristat pe alt frate și i se cădea de atunci să se scârbească, sau pentru vreun păcate ce a făcut și nu i s-a întâmplat atunci scârbă se cuvenea a fi gata a primi întristarea. [...] Dar pentru că nu ne defăimăm pe noi înșine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptățiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuțiciune, din care, dând cineva cu o pietricică și spărgându-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este și cel ce se îndreptățește și zice: eu ședeam cu pace și cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. Lui i se pare că era liniștit, dar patimă avea în sufletul său și nu o simțea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricică, care numai făcându-i loc, putoarea a început a ieși din inimă, iar nu ea a pricinuit-o.”

[cristiboss56]

Libertate nu înseamnă Fac orice vreau!, ci Fac orice vreau în anumite limite, în rânduială. Adică să discutăm cu copiii, să nu ne arătăm miraţi sau înspăimântaţi de ceva rău făcut de ei şi, în probleme secundare, să-i lăsăm chiar să lucreze singuri, după voinţa lor. Dacă un copil vrea să meargă la o petrecere, să-i spunem: Roagă-te şi fă cum te luminează Dumnezeu!, şi să adăugăm: Eu nu te voi reţine, dacă mergi la petrecere după rugăciune. Astfel, le dezvoltăm responsabilitatea în legătura lor cu Hristos, îi învăţăm să se roage lui Dumnezeu pentru orice faptă a lor.”
€žLibertatea joacă un mare rol în educaţia copiilor. (...) Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea inspiraţie, însufleţire. Dumnezeu luminează pe toţi oamenii, mai ales pe mame, le dă inspiraţie. Numai aşa putem să-i creştem pe copii, să-i educăm.€ (Părintele Sofronie de la Essex)

[cristiboss56]

Între nevoinţe – metanii, privegheri şi celelalte rele pătimiri – se află şi postul. „Pântecele gras nu naşte minte subţire.” Eu ştiu asta de la Părinţi. Toate cărţile patristice vorbesc despre post. Părinţii stăruie să nu ne hrănim cu mâncăruri greu digerabile sau grase, căci ele fac rău şi trupului, dar şi sufletului. Ei spun că oiţa mănâncă numai ierburile pământului, şi este atât de liniştită. Aţi văzut cum zic, „ca o oaie”. În vreme ce câinele, pisica şi toate celelalte carnivore sunt animale sălbatice. Carnea face rău omului. Fac bine ierburile, fructele şi altele de acest fel. Pentru aceasta Părinţii vorbesc despre post şi osândesc multa mâncare şi plăcerea pe care o simte cineva din mâncărurile cele bogate. Să fie mai simple mâncărurile noastre. Să nu ne îngrijim aşa de mult de ele.
Nu mâncarea, nu traiul bun asigură sănătatea, ci viaţa sfântă, viaţa lui Hristos. Cunosc nevoitori care posteau mult şi nu au avut nici o boală. Nimeni nu s-a îmbolnăvit din pricina postului. Mai mult se îmbolnăvesc cei ce se hrănesc cu cărnuri şi ouă şi lapte, decât cei cu un regim frugal. S-a observat asta. Chiar şi ştiinţa medicală spune asta acum. Postitorii postesc şi nu păţesc nimic; nu numai că nu păţesc, dar se şi vindecă de boli. Însă, ca să le faceţi pe acestea, trebuie să aveţi credinţă. Altfel vă ia ameţeala. Postul ţine şi de credinţă.
Părintele Porfirie

[cristiboss56]

Aceasta este încoronarea tuturor sforţărilor de a dobândi virtutea răbdării şi a urma lui Hristos:
1. Sufletul lui Hristos, totdeauna atent la Dumnezeu-Cuvântul, se îngrozea când vedea acea nemărginită şi neînţeleasă mărire, faţă de care toate făpturile sunt nimic, cum suferă pe pământ atâta necinste (deşi rămâne nemişcat în slava Sa), de unde n-a primit decât necinste şi ocări, căci câte necinstiri a făcut omul lui Hristos-Omul, Cuvântului lui Dumnezeu, care l-a creat pe pământ, cu care El era unit după ipostas.
2. Dumnezeu-Tatăl a voit și a îndemnat sufletul lui Hristos Iisus, al Fiului Său, să sufere astfel de patimi pentru noi: pălmuiri, hule, bătăi, spini, iar apoi moarte de cruce.
3. Socoteşte că, sufletul lui Iisus, văzând cu luminata Lui minte, cât e de plăcut aceasta lui Dumnezeu, şi iubind cu dragoste perfectă dumnezeiasca Lui mărire, îndată ce a fost chemat la patimă pentru iubirea faţă de noi, şi exemplul nostru, a primit cu bucurie şi S-a supus cu sârguinţă sfintei Lui voinţe.
Cine poate pătrunde cu gândul adâncile dorinţi de-a pătimi? Acolo erau ca un abis, ca un labirint de chinuri, căutând totdeauna (şi neaflând cum dorea) noi chinuri şi noi căi de pătimire. De aceea Şi-a dat în întregime şi carnea Sa cea nevinovată să fie măcelărită.
4. Apoi, vezi pe Iisus al tău, Cel ce cu blânzi şi milostivi ochi se întoarce şi îţi zice: „Iată, fiule, unde am ajuns cu patimile Mele, ca tu să nu te împotriveşti pătimilor tale. Iată la ce suferinţi m-au dus pasiunile tale dezordonate! Iată cât pătimesc! Şi cu câtă bucurie pentru dragostea ta şi pentru a-ţi da pildă de adevărată răbdare! Deci, te rog, fiul Meu, pentru toate ostenelele Mele, ridică şi tu de bunăvoie această cruce şi orice îţi place, lăsându-te complet în mâinile acelor oameni ce te prigonesc cu vrăjmăşie, pe care Îi voi trimite asupra cinstii şi trupului tău. O, şi să ştii ce bucurie Îmi vei face cu această răbdare! Aceasta uşor o poţi pricepe din rănile ce le-am primit cu covârşitoare bucurie, ca pe nişte lucruri de mult preţ şi iubite, pentru a împodobi cu virtuţi de mult preţ sufletul tău cel sărac, sufletul tău cel atât de drag Mie, mai mult poţi înţelege!
„Şi dacă Eu am ajuns la atâta patimă pentru tine, tu de ce, mireasa Mea iubită, să nu voieşti a pătimi orice, ca să vindeci inima Mea; să-Mi îndulceşti rănile produse de nerăbdarea ta, care m-au amărât mai mult decât înseşi rănile Mele.”
5. Ia seama bine cine vorbeşte astfel cu tine şi vei vedea că este Însuşi Împăratul Slavei, Hristos Adevăratul Dumnezeu şi Om deplin! Consideră şi mărimea chinurilor şi ocărilor Lui, nedemne nici de cel mai grozav tâlhar din lume!
Nicodim Aghioritul

[cristiboss56]

Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu.
Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Acelaşi lucru se regăsește şi în rugăciunea pe care o zice preotul în taină: „Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră, şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem…”.
Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face dumnezeu-om.
Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.
Părintele Porfirie

[cristiboss56]

Împlinirea patimilor devine pentru om o cerinţă dăunătoare, care este mai puternică decât cele fireşti. Şi una ca aceasta poate să ne mire. Patima înlocuieşte firea, asemenea cancerului care înlocuieşte celule obişnuite ale corpului omenesc cu altele, modificate. Aceste celule încep să crească mai repede decât cele fireşti, cuprind organele, corup ţesuturile trupului omenesc. Organele şi vasele sanguine se îmbolnăvesc, cuprinse fiind de cancer. Ele îndeplinesc totuşi oarecare funcţii, însă poartă deja în ele moartea. Asemenea schimbare a vieţii normale a firii trupului va conduce, mai devreme sau mai târziu, la moarte.
Tot astfel acţionează fiecare patimă în parte. Ea ocupă locul mişcării fireşti a sufletului şi se preface într-un ţesut patologic nou, pervertit, al acelui suflet care începe să trăiască prin patimi, în loc să vieze întru însuşirile lui legiuite ce i-au fost hărăzite. Sfinţii Părinţi spun că fiecare patimă este o lucrare a demonilor în om, o lucrare a celui rău, omul devenind întotdeauna schimbat după atacul demonilor.

Protoiereu Vladimir Vorobiev

[cristiboss56]

Cât de des ne este permis să ne împărtășim?
În primul rând, luați legătura cu duhovnicul vostru, care va stabili ritmul de împărtășire potrivit pentru voi. După spusa Sfântului Nicodim Aghioritul, să știți că există două soiuri de împărtășanie: unul aflat în altarul inimii noastre în fiecare clipă a vieții noastre și unul, o dată în zi și numai o dată în zi, cu Trupul și Sângele lui Hristos. Nu vă puteți împărtăși cu Hristos la prânz, dimineața și seara. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Împărtășania nu trebuie să fie nici rară, nici deasă, ci cu vrednicie. No, acea vrednicie o stabiliți împreună cu părintele duhovnic. El vă poate spune cum, când, de câte ori, în ce clipă vă puteți împărtăși.
Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

[cristiboss56]

Păcatul este nimic pentru că el se iartă, pentru că toate păcatele noastre au fost iertate mai înainte de a le săvârşi noi. Dar şi lucrul acesta înfricoşător şi duios nu este destul. Iertarea de păcate nu ne-ar folosi la nimic, dacă noi înşine nu ne schimbăm gândul în bine şi, prin gândul acesta bun, toată fiinţa noastră să o schimbăm, până când vom ajunge la „măsura vârstei bărbatului desăvârşit”, întru Hristos Iisus. Păcatul este nimic, dar acest nimic este armă în mâinile diavolului, tocmai că este nimic. Singurul scop cu care diavolul abate păcatele asupra noastră este acela de a ne arunca, în cele din urmă, în deznădejde, de a ne aduce în starea să hulim iubirea lui Dumnezeu. Dar dacă cineva se va întoarce de la păcatul său, el risipeşte toată lucrarea întunericului şi a neiubirii şi căderea lui se preface în izvor de lumină şi de înţelepciune, că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo va prisosi harul” (Romani 5, 20).
Ieromonah Savatie Baştovoi

[cristiboss56]

Rugăciunea, chiar dacă este una în firea ei, se manifestă în diferite chipuri şi forme, aşa cum se vede în istoria mântuirii. Această atotvirtute este descrisă prin diferite numiri, care totdeauna au aceeaşi semnificaţie. Numirea generală este aceea de rugăciune. Potrivit cu scopul şi cu modul în care se manifestă se numeşte rugă, mijlocire, implorare, chemare în ajutor (Paraclis), rugăciune, chiar şi strigare dacă nevoia care o impune este urgentă.
Însă, în prezentul nostru exil, rugăciunea nu este doar necesară, ci şi impusă, întrucât Domnul nostru ne asigură că „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Împreună-lucrarea cu El doar rugăciunea o poate izbândi prin „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7).
Modurile rugăciunii ni le predau Sfinţii noştri Părinţi, întrucât ei au fost lucrători adevăraţi şi cuceritori ai darurilor şi ai harismelor ei. Orice întoarcere şi înălţare a minţii către Dumnezeu este rugăciune. Cu cât mai liniştit (isihast) şi mai cu atenţie este făcută, cu atât mai mult rodeşte.
Cel mai practic mod al rugăciunii, care domină în plinătatea Bisericii creştine, este psalmodierea din sfintele biserici cu ajutorul cărţilor speciale de slujbă. Un alt mod este rugăciunea „particulară” sau împreună cu doi sau trei, cu diferite rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi sau din psalmii lui David. Alt mod foarte practic de rugăciune este rugăciunea „particulară”, cu concentrare (adunare) şi luare aminte. În care rugătorul se mărturiseşte cu zdrobire şi sileşte, prin implorarea sa stăruitoare, împreună-pătimirea cea iubitoare de oameni a Domnului nostru. Un alt mod al rugăciunii este metoda întoarcerii spre cele dinăuntru, pe care au aplicat-o şi au învăţat-o Părinţii noştri monahi. Cu alte cuvinte, să se ţină mintea nerăspândită în inimă prin aşa-numita rugăciune de un singur gând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Mai întâi Apostolul Pavel ne-a adus la cunoştinţă că nu este cu putinţă mântuirea fără credinţă şi fără chemarea numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Prin rugăciunea de un singur gând căutăm ajutorul dumnezeiesc şi ne predăm pe noi înşine lui Hristos. Mărturisim, precum Petru, că Domnul este Fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea este cuprinzătoare a Sfântului Duh, căci „nimeni nu poate să zică Domn: este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12, 3).
Abordarea rugăciunii este ostenitoare din pricina robiei minţii faţă de multe şi rele obişnuinţe, care nu dau lesne înapoi; este astfel nevoie de stăruinţă şi silinţă. De aceea Apostolul Pavel îndeamnă: „Stăruiţi în rugăciune”. Stăruinţa înseamnă insistenţă şi prelungire a rugăciunii. În cursul acestei stăruinţe se întâmplă de multe ori să apară mici piedici, fie de la osteneala fizică, fie din pricina lipsei de obişnuinţă, fie de la diavol. Nu trebuie să le acordăm atenţie, de vreme ce scopul şi lucrul căutat este în mod direct Hristos, viaţa noastră.
În chemarea cu stăruinţă a preasfântului nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, cineva poate să simtă că îl dor umerii sau capul. Acest lucru se datorează invidiei diavolului, care are ca scop să întrerupă strădania noastră, şi de aceea nu le vom da atenţie. Acel „neîncetat vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5, 17) este o poruncă şi cunoaştem că „poruncile Domnului nu sunt grele” (I Ioan 5, 3). Cum vom cunoaşte altfel în chip făptuitor cuvântul Domnului nostru: „căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), şi acel: „Mă cheamă pe Mine in ziua necazului şi te voi izbăvi” (Psalmi 49, 16).
Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos