50 de ani de la infiintarea actualului judet Vaslui

[Florinvs]

– S-a bucurat domnul Tănase de dar.

– Sigur. Era un televizor performant, cel mai mare care exista. Îl mai au şi astăzi. Gheorghe Tănase se uita foarte mult la televizor, în special la sport. Numai la sport şi la ştiri se uita. I-am dus imediat televizorul, dar am constatat că de fapt nu are unde să-l agaţe. Nu aveau nici cablu. Am dat imediat un telefon la un prieten, Bănică, şi l-am rugat să vină în jumătate de oră să monteze cablul. “N-aveţi contract, nu e cerere făcută?” Te-am întrebat eu de asta? Tu vii şi pui, iar mâine facem şi contract, şi tot ceea ce trebuie. Îţi spun eu despre ce este vorba. A venit Bănică, i-a întins cablul, iar când am plecat de acolo, domnul şi doamna Tănase priveau la televizor.

– Vă aminiţi acei paşi pe care i-aţi făcut dincolo de uşa apartamentului lor? Aveaţi inima uşoară pentru că, în sfârşit, aţi putut face şi dumneavoastră ceva pentru cel care vă ajutase atât de mult?

– Da, într-un fel, i-am făcut şi eu puţin din binele pe care mi l-a făcut şi el mie. Făcuse pentru mine două lucruri deosebit de importante, nu e cazul să le amintesc aici, dar, în afară de asta, Gheorghe Tănase merita să fie ajutat chiar dacă nu ar fi făcut nimic pentru mine. Făcuse atâta şi pentru judeţul Vaslui, şi pentru Ialomiţa, aici unde ne aflam, era un om atât de cumsecade… Apoi, un om de valoarea lui nici nu merita să trăiască în condiţii nefavorabile.

– Cum era viaţa de zi cu zi a lui Gheorghe Tănase la Slobozia?

– A început să iasă în oraş, ne întâlneam la piaţă, după care ne întâlneam în familie, la masă, la sărbători. Venea la noi cu soţia, ne duceam şi noi la el. Făceam patru minute de la noi de acasă până la ei. Eram invitaţi la toate evenimentele din familia lor. Gheorghe Tănase avea mulţi invitaţi de ziua lui. Avea mulţi prieteni care veneau în vizită şi stăteau şi la masă. Era o frumuseţe!

– Cine erau aceşti prieteni?

– Trei doctori cu soţiile lor, şeful de la Vinalcool, directorul Direcţiei Agricole, toţi cei care avuseseră funcţii mari înainte, când el fusese prim-secretar. Gheorghe Tănase îşi sărbătorea ziua de naştere pe 25 ianuarie. Era născut cu o zi înaintea lui Ceauşescu. Îmi amintesc că, o dată, a avut atât de mulţi invitaţi, încât nu a putut să-i primească pe toţi într-o zi. Îmi aduc aminte că noi am fost a doua seară invitaţi, alături de alte familii. A fost pentru prima dată în viaţă când l-am văzut atât de binedispus. Atât de mult se pregătise pentru ziua lui, că îşi notase într-un carnet bancuri. Nu-mi imaginam latura asta a domnului Tănase. Avea o sensibilitate ascunsă, pe care nu i-o bănuiam. Nu-şi exterioriza sentimentele, dar simţeai că în interiorul lui e de o blândeţe nemaipomenită şi că trăieşte intens totul. Toţi musafirii care am fost atunci ne-am mirat şi ne-am amuzat. Domnul Tănase nu ştiu unde umblase, ce făcuse, că scrisese în carnet foarte multe bancuri. El, pe care niciodată nu l-am văzut în postura asta, ne-a spus toată seara bancuri. Spunea: “Staţi să vă mai spun un banc”, şi dădea foile. Citea din carnet. Ne-am amuzat atunci! Îi plăcea să iasă de 1 Mai la pădure. Noi avem un crâng acolo, aşa că ieşeam împreună, făceam grătar. Totul era bine. Domnul Tănase avea un obicei ciudat. De Anul Nou şi de Paşte, scria felicitări pe care le trimitea prin poştă în Slobozia, la toţi cunoscuţii. Eram sigur că de sărbători o să găsesc în cutia poştală felicitarea de la domnul Gheorghe Tănase.

– Fiul său, Nicuşor, îl vizita la Slobozia?

– Nu. Ieşise inginer, se căsătorise cu o fată frumoasă şi instruită, locuia în Bucureşti, pe lângă Palatul Victoria. La un moment dat, a trăit o dramă şi a murit. A avut un singur fiu, George, un copil foarte bun, care a făcut polo pe apă şi care a fost foarte apropiat de domnul Gheorghe Tănase. De câte ori venea, când era mic, în Slobozia, venea şi pe la mine. Îl aşezam pe un scăunel în mijlocul camerei şi el se uita ore în şir la desene animate, la video.

– Ce pasiuni avea Gheorghe Tănase?

– A devenit mare iubitor de câini. Şi-a luat un căţeluş pe care îl plimba toată ziua şi era foarte fericit. Se plimba prin parc, ieşea la piaţă. Ne întâlneam destul de des. “Să trăiţi domnu’ Tănase!”, “Să trăiţi domnu” prim-secretar!”, îi spuneau oamenii. Toată lumea îl cunoştea. Unii nu îndrăzneau să i se adreseze, dar absolut toată lumea se uita către el. Oamenii îl recunoşteau şi aveau o tresărire de bucurie. Nimeni nu se uita încruntat sau urât spre el.

[Florinvs]

Mi-am dorit foarte mult să ajung la Gheorghe Tănase, atât timp cât a fost în viaţă, de aceea, poate acum, la plecarea lui de pe pământ, Dumnezeu a rânduit în aşa fel încât să-i întâlnesc pe cei care i-au fost apropiaţi, pentru ca şi noi, vasluienii, pe care Gheorghe Tănase i-a iubit atât de mult, să aflăm despre dorul pe care ni l-a dus.

Au trecut cele 40 de zile de când şi-a dat sufletul, care acum îi este la judecată. Eu, reporterul, îl rog pe Bunul Dumnezeu să îngăduie să strâng mărturiile despre ceea ce a făcut Gheorghe Tănase aici, pe pământ.

“Să trăiţi, domnule prim-secretar” (vă spun şi eu, aşa cum vă spuneau ialomiţenii), în casa aceea frumoasă pe care sigur o aveţi în cer şi pe care o meritaţi. Nu uitaţi ca de acolo să ne vegheaţi şi pe noi!

Vă oferim în continuare a treia şi ultima parte a interviului cu ziaristul George Stoian.

– Ce spunea Gheorghe Tănase despre faptul că Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat?

– Nu discutam despre asta.

– Evita?

– Da, şi chiar dacă eu aş fi vrut să-i aflu părerea, el nu mi-ar fi spus nimic. Nu voia să avem niciun fel de discuţie despre acest subiect. Nu comenta nimic despre revoluţie.

– V-aţi dorit, totuşi, ca ziarist, să vorbiţi despre aceste lucruri cu el?

– Nu, nu mi-am dorit o astfel de discuţie pentru că îl cunoaşteam foarte bine pe Gheorghe Tănase şi ştiam că nu mi-ar fi răspuns nimic. O să-ţi povestesc însă o ciudăţenie, dacă tot ai adus vorba de Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu făcea dese vizite la Ialomiţa. Chiar ultima vizită în ţară, înainte de a muri, a fost tot la Ialomiţa, pe 1 octombrie 1989. Şi prima lui vizită ca secretar general al partidului a fost tot în Ialomiţa, la un IAS care se numea Gheorghe Doja, cred că în 1965. Cum s-a putut închide cercul vizitelor lui Ceauşescu, tocmai aici, în Ialomiţa! Eu eram prezent la aceste vizite pentru că răspundeam de partea artistică. Pregăteam lăutarii care să-l întâmpine, fetele în costume naţionale care-i ofereau colaci şi sare, flăcăii frumoşi din spatele lor.

La această ultimă vizită a lui Ceauşescu la Slobozia, am avut şi incidente. M-am trezit că aceia care cântau nu aveau pantofii făcuţi şi a trebuit să luăm măsuri, să le facem pantofii; unul era nebărbierit şi a trebuit să îl trimitem să se bărbierească rapid. Am fost atunci la Ţăndărei, la fabrica de zahăr. Locul în care trebuia să ajungă Ceauşescu să întâlnească oamenii de la fabrică era sub un măr mare. Tocmai acolo se încrucişau nişte alei. Era vremea fructelor, dar mărul avea puţine mere, aşa că am adus mere din altă parte şi le-am agăţat acolo, pe ramuri. Pentru că pomul era puţin cam trecut, s-a suflat vopsea verde cu o pompă peste crengi.

– Să ne întoarcem la Gheorghe Tănase. A devenit la un moment dat bolnav?

– Nu părea a fi bolnav. Era demn, nu se plângea, dar se simţea că are o mare suferinţă la genunchi. Ajunsesem să nu-l mai pot lua cu maşina, pentru că nu mai putea urca. Am vrut să îl aduc iarăşi la Vaslui, la Festivalul Umorului din 2012, dar n-a mai vrut să vină. A spus că nu mai poate sta mult timp nemişcat pe locul din maşină.

– Povestiţi ultimele întâlniri pe care le-aţi avut cu Gheorghe Tănase.

– Ultima dată l-am văzut cu mult timp înainte de a muri. Întrerupsesem orice legătură în ultima vreme pentru că Tănase voia aşa. Cred că a început să simtă că boala îl doboară şi că nu mai era stăpân pe el din această cauză. Cred că avea o reţinere să fie văzut în situaţia neplăcută de a fi bolnav şi, încetul cu încetul, i-a îndepărtat pe toţi oamenii care îl frecventau. Eu rămăsesem ultimul. Dar odată, când m-am dus să o ajut pe doamna să cumpere un frigider, să o duc la supermarket şi să-i aduc frigiderul, atunci, în acea zi, l-am văzut cum a privit către mine într-un mod foarte neprietenos. L-am întrebat ceva şi nu mi-a răspuns. Atunci mi-am spus că se întâmplă ceva. Era jos, stătea pe o canapea, cu mâinile în faţă şi privea către mine. Eu meşteream ceva la un video, o ajutam pe doamna să înveţe să lucreze la el, şi când am întors capul, am simţit că mă înţeapă cu privirea. M-am mirat şi m-am întrebat ce se întâmplă. Am plecat şi, după un timp, m-am dus cu împărţitul la el. Eu şi soţia mea obişnuiam ca, la pomenirea morţilor, de moşi, să ducem la familia Tănase două dintre cele două farfurii, cele pentru tatăl şi mama mea. Eu aprindeam lumânările, iar el venea imediat în bucătărie din sufragerie şi era foarte atent cu mine. “Ce mai faci, domnu’ Stoian?”, spunea, apoi, după ce terminam cu împărţitul, mă invita să bem o ţuică sau să jucăm o tablă. De data asta, l-a strigat doamna ca de obicei, că el trebuia să-l primească: ŤTănase, vino, că a venit domnul Stoian cu împărţitul!” L-a luat, nu m-a privit deloc, l-a pus pe masă şi mi-a întors spatele fără să-mi spună nimic. Nu mi-a zis nici să bem ţuică, nimic… Nu ştiu ce s-a întâmplat. De fapt, cam aşa făcuse cu toţi, ca să fie lăsat în pace, ca să nu fie văzut în situaţia de neputinţă în care se afla. Mi-am dat seama că nu doreşte să mă mai vadă. Deşi doamna Tănase îmi spunea, atunci când ne întâlneam pe stradă: “Dar mai veniţi şi pe la soţul, că este singur”. Aş mai veni eu, dar cred că nu mai are chef de mine, îi spuneam.

ŤEra dur, dar cu măsură şi cu grija de a nu umili oameniiť

– Ce a reprezentat Gheorghe Tănase pentru dumneavoastră?

– Nu pot să spun că a însemnat al doilea tată şi nici o persoană oficială, pentru că au fost foarte multe momente şi foarte mulţi ani în care el faţă de mine nu a fost un oficial. Gheorghe Tănase a fost omul de la care am învăţat foarte multe, mi-a arătat ce trebuie să facă cineva în viaţă, cum trebuie să se comporte pentru a-şi atrage admiraţia celor din jur şi respectul lor. Am învăţat că trebuie să fii harnic şi dăruit muncii tale, aşa cum a fost el. Este foarte interesant că, în întâlnirile noastre, el nu prea era interesat să discute politică, aşa că vorbeam numai despre sport şi despre Vaslui. Ne aminteam de toţi oamenii pe care îi cunoşteam şi eu şi el, despre CAP-urile, fabricile din Bârlad şi Vaslui, care crescuseră sub atenţia lui. Era mai puţin interesat de viaţa din Slobozia, unde trăia acum, decât de Vaslui. Îi plăcea să rememoreze episoade ale vieţii sale în Vaslui. Mi-am dat seama că Vasluiul a însemnat atât de mult pentru mine în momentul în care am ajuns în Ialomiţa, şi am spus-o şi o spun mereu: oameni mai cumsecade decât moldovenii nu există, iar Gheorghe Tănase a fost foarte ataşat de oraşul Vaslui, chiar mai mult decât mine. Şi vreau să vă mai spun că erau foarte mulţi oameni de la Vaslui care îi făceau vizite la Ialomiţa.

– Probabil că aceştia erau foşti subalterni. Cum se purta Gheorghe Tănase cu oamenii atunci când era prim-secretar.

– E o întrebare bună. Eu sunt adeptul ideii că un şef îşi devoalează cel mai convingător caracterul, felul de a fi, atitudinea sa faţă de maniera în care pot fi rezolvate sarcinile de serviciu şi, până la urmă, educaţia sa, prin modul – sau, şi prin modul – în care se poziţionează faţă de subalterni. Ei bine, un prim-secretar de pe vremuri era, desigur, şeful suprem al judeţului şi, astfel, putea să se îmbete cu credinţa că trei-patru sute de mii de oameni îi sunt subalterni, ca să nu zic supuşi. Să ştiţi că în unele judeţe lucrurile erau chiar aşa înţelese. Cu Gheorghe Tănase era altceva. El era foarte sever, dar drept. Era dur, dar cu măsură şi cu grija de a nu umili oamenii. Era extrem de serios în muncă şi, din această perspectivă, era un foarte bun exemplu şi, în mod nerostit, pretindea ca exemplul său să fie urmat. Pot să afirm că oamenii din subordinea sa directă, colaboratorii săi, munceau şi îi îndeplineau dispoziţiile nu de frica lui, ci din convingerea că aşa trebuie făcut, că aşa e bine. El nu glumea cu oamenii, nu se întindea la vorbă multă, la comentarea unor nesfârşite variante de a rezolva ceva. Nu, dispoziţiile lui erau precise, rostite tăios şi cu vorbe puţine. Oamenii se obişnuiseră cu el şi, chiar dacă se simţeau prea mult ţinuţi din scurt, lucrau din convingere.

[Florinvs]

Cea mai mare „pedeapsă” pe care o aplica unui subaltern era aceea de a-l critica de faţă cu alţii, cât mai mulţi. Era un fel al lui de a „globaliza” critica, de a prinde în plasa acelei critici cât mai mulţi oameni, care se simţeau, cum se spune, cu musca pe căciulă. Interesant este faptul că, deşi se purta atât de dur, nimeni nu zicea despre el că este un om rău. Asta este o afirmaţie pe care o susţin cu tărie, dar recunosc că nu-mi explic de ce lucrurile se petreceau astfel.

Era de o corectitudine fără cusur. Nu s-a putut afirma niciodată că l-ar fi văzut cineva că vine de pe teren, din judeţ, cu ceva cadouri în portbagajul maşinii, adică alimente, vin, fructe, mă rog, ştiţi cum era pe vremea aceea, dar, desigur, nici acum nu s-a schimbat mare lucru, de pe teren se vine cu de toate. Nu, el nu admitea aşa ceva şi nostim este faptul că şoferului pe care-l avea îi atrăsese atenţia să nu profite şi să nu ia ceva de pe la CAP-uri şi IAS-uri. Şoferului bineînţeles că nu-i convenea prea tare chestia asta, ceilalţi şoferi ai şefilor făceau şi haz pe seama lui. Plus că trebuia să vină la serviciu zilnic cu costum şi cravată, proaspăt bărbierit şi bine dispus, dar asta numai aşa, fiindcă nu-şi putea permite să facă glume cu „şeful”.

– Aţi participat şi la petreceri împreună. Cum se comporta?

– Nu era, cum s-ar spune, un petrecăreţ. Avea însă grijă să nu adopte o atitudine care să le taie pofta de distracţie celorlalţi. Bineînţeles că nu toată lumea se simţea relaxată cu dumnealui de faţă. El nu era un consumator „serios” de alcool şi se abţineau de la băutură în exces toţi bărbaţii prezenţi. Cea mai mare ”nenorocire” era însă faptul că, în sala de petrecere, fumatul era cu desăvârşire interzis şi, în special pe la revelioane, fumătorii stăteau pe afară, în frig, ca să tragă o ţigară. El nu mai fuma, dar fusese un fumător convins. Fuma ţigări Aroma, fuma chiar mult, până a reuşit să renunţe la viciu şi să se transforme într-un mare duşman al ţigărilor. În sfârşit, la petreceri dansa, şi nu dansa chiar rău, deşi se înţelege că nu prea avea prilejul să exerseze. Rămânea în dans numai când erau melodii mai lente, îi era teamă de ridicol şi nu se lansa în bâţâieli de astea mai tinereşti. Nu scăpa niciun revelion, participa în fiecare an la acest gen de petrecere şi se retrăgea destul de repede, cel mai târziu pe la două dimineaţa, conştient fiind că abia după plecarea lui oamenii se eliberau de inhibiţii şi se distrau în voie. Avea obiceiul să nu rateze niciodată ziua de 8 Martie, când se îngrijea să organizeze petreceri cât mai frumoase pentru „tovarăşele femei”. De regulă, „maestrul de ceremonii” eram eu şi îi învăţasem dorinţele şi obiceiurile, astfel încât să fie bine organizate aducerea felurilor de mâncare, repertoriul orchestrei, jocurile distractive, mersul tombolei şi altele. Nu mă simţeam umilit că mă ocup de astea, aveam timp să mă distrez şi eu cu soţia în voie, de fapt îmi plăcea să conduc chestiile alea, adică „să mă dau mare”. Ştiţi, eu sunt oltean şi oltenilor le place să iasă în evidenţă.

– Era un om credincios?

– Nu am pătruns niciodată în această intimitate de conştiinţă. Cred mai degrabă că era detaşat de postura practicantului religios ori, poate, credea într-un Judecător Suprem, la care voia să ajungă fără intermediari – preoţi şi biserică. Niciodată nu l-am văzut făcându-şi cruce, dar înţelegeam că nu se împotrivea ca oamenii din jurul său să fie credincioşi. De altfel, soţia lui, doamna Flori, era foarte credincioasă şi ştiu că îşi putea manifesta în voie toate câte le presupuneau obiceiurile şi practicile religioase.

„Refuza să comenteze ştirile proaste, derapajele de orice fel, inspirate şi alimentate de aşa-zisa noastră democraţie”

– După revoluţie, când s-a stabilit la Slobozia, şi-a manifestat cumva intenţia de a reveni, într-un fel sau altul, în politică?

– Doamne fereşte! L-au căutat unii şi i-au propus să fie consilier judeţean sau local, să-l pună pe tot felul de liste, dar s-a împotrivit cu mare hotărâre. Nici nu voia să audă. Nu l-am putut face să participe la niciun fel de adunare. Odată, m-am şi supărat pe el. Era în anul 2011. Scrisesem o carte despre istoricul unui oraş din Ialomiţa, Ţăndărei, şi primăria de acolo a vrut să organizeze o lansare mai deosebită. Ar fi vrut toată lumea să participe şi domnul Tănase. Ştiau că sunt în relaţii bune cu el şi au insistat să-l conving să vină. Primarul chiar lansase zvonul că va veni şi Tănase la lansare, astfel că a avut o participare de excepţie la eveniment. Dar el nu a vrut să vină şi mie nu mi-a căzut tocmai bine chestia asta. Citea însă ziarele locale, îi plăcea să ştie ce se întâmplă în judeţ, dar refuza să comenteze ştirile proaste, derapajele de orice fel, inspirate şi alimentate de aşa-zisa noastră democraţie. Am vrut să-l mai scot, să-l mai plimb prin judeţ, dar s-a împotrivit fără explicaţii. Cât a fost mai sănătos, în primii ani de când a venit la Slobozia, îi plăcea să iasă la piaţă, piaţa fiind foarte aproape de noi, apoi s-a ataşat foarte tare de căţeluşul său, Tomiţă, pe care îl plimba în fiecare dimineaţă într-un parc din apropiere. Dar cel mai mult timp petrecea acasă, în apartament, privind la televizor numai la emisiunile de ştiri şi cele sportive.

– Care credeţi că a fost cea mai mare bucurie sau realizare pe care a avut-o Gheorghe Tănase în viaţă?

– Nu cred că pot răspunde la întrebarea aceasta. Era un om care se exterioriza foarte rar, avea intimităţi care nu se devoalau complet niciodată. Îl ghiceai numai când era supărat, am spus supărat, nu nervos, fiindcă părea că nu se enervează. Era foarte stăpân pe el. Bucurie? Ce bucurie? Nu ştiu să fi avut, nu ne lăsa să vedem asta la el. Şi totuşi, să nu credeţi că vreau să spun vorbe mari, dar cele mai mari bucurii ale lui erau numai cele legate de munca sa, de succesele sale, de asigurarea binelui pentru cei din jurul său. Era omul care se ataşa de locul unde muncea. M-am convins de asta fiindcă l-am putut descifra în două judeţe. La fel se ataşase şi de Vaslui, şi de Ialomiţa. Avea obiective în munca sa, nu se lăsa antrenat de fleacuri. La Ialomiţa, în ultimii ani, l-am văzut de câteva ori trăind mici bucurii. Asta s-a întâmplat când a intrat prima dată în apartamentul pe care i-l pregătisem la Slobozia. Aa, să nu uit, a fost în cea mai bună dispoziţie când şi-a sărbătorit împlinirea a 80 de ani, de care am mai povestit. Eram în vizită mai multe familii şi pentru prima dată l-am văzut şi l-am auzit spunând glume. Ni le citea făcând mare haz. Ne-am mirat toţi fiindcă nu-l credeam în stare de asemenea efuziuni. Da, atunci cred că l-am văzut cu adevărat fericit.

[Florinvs]

– Ce părere avea despre industria şi agricultura distruse după revoluţie?

– Să ştiţi că nu vorbea despre asta niciodată. El nu critica starea României de după 1989. Sigur că avea părerile lui, dar se abţinea să ni le spună. Cu atât mai mult, nu vorbea sau nu critica viaţa politică, nu-i blama pe politicieni. Nu fiindcă n-ar fi avut motive sau păreri despre asta, dar era un om echilibrat şi complet, dar absolut complet lipsit de pornirea de a bârfi, de a critica aşa, în genul mahala. Avea însă o părere foarte proastă despre Parlament, despre alcătuirea lui şi era total împotriva modului în care erau selecţionaţi oamenii din Parlament. Era intrigat că erau acolo prea mulţi intelectuali şi că ţăranii sau muncitorii erau foarte slab reprezentaţi. Mă rog, asta era un fel de reminiscenţă a gândirii vechiului activist de partid.

– Ce îşi amintea despre Vaslui, cum s-a comportat când a venit din nou la Vaslui?

– Vedeţi, convingerea mea este că, revenit la Slobozia după revoluţie, în tihna şi confortul noii sale locuinţe, în starea aceea pe care el nu o cunoscuse niciodată în viaţă, anume aceea de a nu avea treabă, de a nu fi stresat de răspunderile pe care le presupunea munca lui de-o viaţă, ajunsese să-şi revadă, să-şi retrăiască şi să-şi evalueze tot ce făcuse până atunci. Şi, desigur, aşezând în aceste gânduri perioada petrecută la Vaslui, avea cu siguranţă motive de satisfacţie intimă. Se vedea asta în discuţiile pe care deseori le purtam, ocazii cu care amintea mereu despre Vaslui şi despre oamenii de aici. Probabil că şi asta ne apropia foarte mult, faptul că eu eram singurul cu care putea să vorbească despre toate acestea. Rememora figuri de oameni şi întâmplări cu diverse persoane, nu ştiu, nu mi-i mai amintesc pe toţi, dar vorbea despre Ciocoiu, Ciobanu, Aniţei, Strungaru, despre Pârvu de la sindicate, despre doctorii Sepeniuc, Bârlădeanu, Nichifor, despre Neamţu de la Huşi, profesorii Clisu şi Gruia Novac de la Bârlad, despre arbitrul Rainea, despre directorii Manu, Buculeasa şi Mihalache, cu care lucrase la Direcţia Agricolă, despre Adrian Porumboiu ori dirijorul Nicu Bălan şi încă despre mulţi. Vorbeam despre Teatrul din Bârlad, despre Festivalul Umorului, despre Valentin Silvestru şi doamna lui, Brânduşa-Zaiţa, ca şi despre scriitorii pe care-i aducea la Vaslui. Cel mai puţin discuta despre activiştii cu funcţii mari, secretarii, cu care lucrase la comitetul judeţean de partid. Îl amintea doar pe cel care fusese director la Rulmenţi şi devenise secretar cu probleme economic, am uitat cum îl chema, şi despre un alt activist, pe care îl chema Bran. Rămăsese cu multă simpatie pentru cineva care mi se pare că a fost prim-secretar la UTC, îl chema Horobeţ. Legat de toate astea, să vă spun o nostimadă. Mi-a zis odată: „Măi, domnu’ Stoian, ştii că mie îmi plăcea mult să joc table şi apucam să mai joc cu ai mei, cu unii activişti, pe la sfârşituri de-astea de petreceri pe care le mai făceam împreună cu diverse ocazii. Ei, şi ca să vezi, câştigam numai eu! Ei discutau, nu ştiu cine inventase că mie nu-mi place să pierd la table şi ei se lăsau bătuţi ca să-mi facă mie pe plac. Eu îmi dădeam seama, dar ce să le fac? Vedeţi, domnule, ce servilism era la domnii-tovarăşi aceia?”.

Îmi amintesc o chestie foarte frumoasă legată de Valeriu Penişoară, la care ţinea ca la copilul lui. A venit Valerică pe la mine, la Slobozia, şi eu bineînţeles că l-am dus la Tănase, de altfel şi Valerică îmi ceruse asta. Am avut noroc că l-am găsit în sediu, nu era atunci pe teren şi am vrut să-i facem o surpriză. Am mers amândoi la secretariat, acolo, la el, Vali era şi cu chitara. I-am zis secretarei să-i spună că vrea să intre la el tovarăşul Stoian pentru o problemă urgentă. Ne-a poftit secretara înăuntru, primul am intrat eu şi am zis: „Tovarăşu’ prim-secretar, vă rog să-mi permiteţi să vă fac cunoştinţă cu cineva”. El a fost cam descumpănit un moment, apoi eu am zis: ”Să intre Vasluiul!” Şi a intrat Penişoară – săracul de el, ce băiat excepţional era! – şi Tănase a izbucnit într-o veselie nemaipomenită: ”Băăi, Penişoară!” Şi l-a îmbrăţişat, sincer să fiu, nu-l credeam pe Tănase capabil de un asemenea gest, fiindcă el era mai sobru, mai reţinut. Şi ne-a poftit pe scaune, ne-a tratat cu cafea şi a vorbit cu Penişoară despre Vaslui şi Huşi, l-a pus să povestească de toate. Am stat vreo oră împreună şi ce credeţi? La un moment dat, i-a zis lui Valerică să-i cânte „aia cu Cuza domn”. Să-i cânte adică acolo, în biroul acela de prim-secretar, unde nu se pomenise niciodată să fie muzică. Şi i-a cântat şi l-a impresionat extraordinar. Apoi, ne-a poftit la cantina de partid să servim masa împreună. Vă daţi seama ce bine ne-am simţit, în special eu, că eram de acolo şi îmi creştea importanţa locală că mă vedea lumea la masă cu primul-secretar.

„A fost un om care şi-a făcut datoria”

– Vă mai întrebasem cum s-a comportat când a revenit la Vaslui.

– A, da. Se sărbătoreau nu ştiu câţi ani de la înfiinţarea Festivalului de umor şi eu am fost invitat de organizatori în calitate de membru fondator. M-am simţit onorat, mă lăudam la Slobozia, le ziceam la cunoscuţi: vedeţi ce oameni sunt la Vaslui? L-am invitat şi pe dumnealui şi am venit amândoi cu maşina mea. Am stat aici câteva zile, el a fost cazat de Adi Porumboiu în apartamentul de lux de la ultimul etaj al hotelului Racova şi a fost tratat regeşte. Eu mi-am văzut de festival, dumnealui a făcut tot felul de vizite. În ultima seară, Porumboiu, băiat simţit şi civilizat, a organizat în cinstea lui o recepţie deosebită, au fost invitaţi directori şi activişti cu care el lucrase, a fost foarte frumos. Oamenii erau relaxaţi şi povesteau întâmplări mai hazoase de pe vremea când Tănase era şef la Vaslui. A doua zi, am fost invitaţi la prânz la masă, în familie, la domnul Pârvu, care a fost preşedinte la sindicat. Ei erau buni prieteni, iar după ce am servit masa, am plecat la Slobozia. Când venisem, m-a rugat să-l port cu maşina pe străzi; l-am dus până la spital, apoi către fabrica de mobilă, pe la Copou, peste tot. Se minuna de cât de multe se făcuseră în oraş… Apoi, la plecare, l-am simţit că trăia un mare regret când am ieşit din oraş. Mi-a zis: „Măi, domnu’ Stoian, uite, aici, la Vaslui, să-mi fi făcut rost de casă, nu la Slobozia”.

– Trăia şi anumite dureri, regrete?

– Eu cred că nu regreta nimic din ce făcuse în viaţă. Sunt convins că era împăcat cu faptul că îşi făcuse datoria, aşa cum se cerea în vremea lui. Avea o satisfacţie foarte mare când vedea că toată lumea îl apreciază, îl respectă. L-am întrebat odată: „Domnu’ Tănase, aţi trecut prin funcţii, prin revoluţie, prin schimbări. Totuşi, cum aţi fi dorit să fie viaţa dumneavoastră?” Mi-a răspuns scurt şi hotărât: ”Aş fi vrut să nu fie revoluţie, să nu mă ia nimeni de la Vaslui şi să fi muncit numai acolo până la pensie”. Durere aţi zis? Da, ştiu că trăia durerea că toată viaţa lui nu a avut pe nimeni din familie, din rudele apropiate. Era singur, singur. A trăit şi durerea de a nu-l vedea pe băiatul lui, Nicuşor, la care ţinea foarte mult, de a nu-l vedea împlinit, aşa cum şi-ar fi dorit. Îi dăruise o casă în Bucureşti, l-a făcut inginer, l-a văzut şi însurat, dar Nicuşor nu i-a oferit satisfacţii. Din păcate, a şi murit de tânăr, l-a îndurerat foarte tare pe Gheorghe Tănase. Îi rămăsese nepoţelul, George, băiatul lui Nicuşor, copil bun, dar paşii l-au purtat pe acesta prin străinătăţi şi n-a putut veni nici măcar să-l petreacă pe ultimul drum. Se ataşase însă de soţie, de doamna Flori, şi de rudele ei, îşi făcuse un fel de a doua familie. Doamna Flori a fost foarte bună cu el. L-a respectat şi l-a îngrijit, deşi are şi ea probleme de sănătate. Gheorghe Tănase a murit alături de ea, a murit creştineşte, s-a stins pur şi simplu în somn. Pe la şase dimineaţa. Doamna Flori povesteşte că stătea lângă el şi îl urmărea necontenit. Când, deodată, zice ea, a avut o tresărire, un spasm uşor şi apoi şi-a dat ultima suflare. Senin, împăcat.

– Şi apoi, înmormântarea?

– A fost deosebită. A fost depus la capela unei biserici din oraş, a venit acolo să-i spună adio lume multă, au fost aduse numeroase coroane de flori. L-au privegheat şi mulţi oameni simpli din oraş. Doamna Flori a organizat o ceremonie demnă, sinceră. L-am condus la cimitir, la locul de veci pe care şi-l pregătise dinainte, un loc foarte bine plasat, pe o alee centrală a memorialului, loc pe care refuzase să-l vadă cât a fost în viaţă. Când groparii au început să coboare sicriul în mormântul acela rece şi indiferent, s-a pornit o ploaie cuminte şi măruntă, care ne-a sporit şi mai mult tristeţea.

– Domnule George Stoian, interviul nostru se încheie şi vreau să vă mulţumesc cu multă recunoştinţă pentru această sinceră şi impresionantă evocare a omului Gheorghe Tănase. Vă mulţumesc şi în numele vasluienilor, cărora le-aţi dăruit amintirile dumneavoastră despre omul pe care ei şi-l amintesc cu gândul cel mai bun. Cum vreţi acum să ne despărţim de Gheorghe Tănase?

– Să ne despărţim cu un ultim cuvânt, un cuvânt de adio. Să exprim credinţa mea că Gheorghe Tănase a fost un activist de frunte al partidului comunist, dar un activist căruia i-am putea reproşa doar apartenenţa la acest partid şi în zona acestei ideologii falimentare. Altfel, el a fost un om al oamenilor, pe care nu i-a trimis la închisoare, ci la muncă, în şcoli, în săli de spectacole şi în locuri de odihnă. A fost un om care a construit. A fost un om care şi-a făcut datoria.

[Florinvs]

Si un articol din accelasi ziar "Obiectivul de Vaslui" din 30 septembrie 2014, articol intitulat "A murit Gheorghe Tanase"

A plecat de pe pământ cel care a fost prim-secretar al Vasluiului în perioada decembrie 1968 – iunie 1978, Gheorghe Tănase. Excela prin exigenţă, punctualitate şi modestie. A fost un exemplu de putere de muncă. A sprijinit foarte mult activitatea culturală, impunând Vasluiul la nivel naţional prin acţiuni distincte, care au dat personalitate judeţului, cum ar fi Festivalul Umorului ŤConstantin Tănaseť, iniţiat sub directa lui coordonare.

Avea 86 de ani şi, deşi locuia la Slobozia, nu a uitat niciodată Vasluiul, nici oamenii lui. Mărturii despre viaţa sa – în interviul pe care ni l-a acordat Mircea Ciobanu, cel care a ridicat şi condus Combinatul de Fire Sintetice Vaslui.

– Dumneavoastră sunteţi cel care ne-aţi adus trista veste că fostul prim secretar al Vasluiului, Gheorghe Tănase, nu mai este.

– A fost şi este un moment greu, un moment dificil pentru mine. Gheorghe Tănase a reprezentat pentru mine un model, un reper din punct de vedere al ordinei şi disciplinei. Respecta timpul lui, dar şi timpul celor din jurului lui, astfel încât şi eu am căutat să-l copiez. A fost un om deosebit, poate pentru mulţi dur, dar în acea perioadă nu se putea altfel. M-a ajutat în primii ani de investiţii la combinat, a fost un sprijin consistent cu acţiunile sale. Primele alei betonate de la CFS au fost realizate datorită lui. Ca un detaliu, fiind într-o vizită în şantier, şi-a pierdut un pantof în mocirla care era acolo, în clisa aceea. Atunci a chemat constructorii şi le-a dat ordin ca, într-o săptămână, aleile principale să fie betonate. Acele alei au rămas şi astăzi, aşa cum au fost atunci realizate datorită lui Gheorghe Tănase. De fapt, nu numai aleile au rămas la Moldosin, ci tot ce s-a construit acolo, cu sprijinul său. La alegerea amplasamentului, am fost împreună cu dumnealui şi cu regretatul ministru de atunci, Florescu. Am ajuns împreună în câmp. Un sfert era teren cât de cât uscat, restul era mlaştină. A avut un comportament excelent, ştiind că această investiţie va dezvolta oraşul. Aşa a şi fost. Poate că şi Vasluiul s-a dezvoltat ca urmare a combinatului nostru. Din fondurile asigurate de Ministerul industriei chimice s-a realizat un cartier întreg, unde stau şi astăzi sute şi mii de foşti angajaţi ai Combinatului de Fire şi Fibre Sintetice.

– În ce zonă se află aceste apartamente construite de şi pentru salariaţii de la Moldosin?

– În cartierul de lângă stadion. Toate blocurile din preajma stadionului au fost realizate cu fondurile Moldosinului.

– Ce ne mai puteţi spune despre Gheorghe Tănase?

– După revoluţie, -a mutat la Slobozia. Soţia mea a făcut liceul la Slobozia şi a locuit în imediata apropiere a oraşului. Are şi pământ acolo. De câte ori ajungeam la Slobozia, mergeam şi pe la el pe acasă. Gheorghe Tănase a murit ca un om simplu. Nu pot să spun sărac, poate doar obişnuit. Făcând o comparaţie cu se întâmplă acum cu cei la putere, care ajung să aibă bogăţii care nu pot fi justificate. Mai mult decât atât, pot să vă spun că apartamentul în care a locuit a fost cumpărat de cei care l-au iubit datorită faptului că în perioada în care a fost prim-secretar la Ialomiţa a avut merite incontestabile. Salariaţii de la fostul IAS Slobozia i-au cumpărat acel apartament cu două camere în care Gheorghe Tănase şi-a trăit ultimele zile. Când am fost ultima dată la el, în urmă cu două luni, se putea vedea pe faţa lui o mare tristeţe. Nu arăta tocmai bine, dar era destul de coerent. Am discutat şi ne-am adus aminte de toate cele petrecute împreună pe şantierul de la Moldosin. Soţia lui, doamna Tănase, m-a sigurat că, atunci când va trece în nefiinţă, mă va anunţa, astfel încât, la două ore după ce domnul Tănase a decedat, ea m-a sunat şi mi-a spus că soţul ei nu mai este. Am sunat imediat la Vaslui, la cei care l-au cunoscut: domnul Strungaru Vasile şi fostul director de la ITA, Aniţei. Ne-am dus şi noi la catafalcul lui cu coroane de flori, aşa cum se impunea. Am prezentat condoleanţe toţi cei care l-am cunoscut.

ŤPrimarul pe care îl aveţi este un om de ispravăť

– Cum a ajuns Gheorghe Tănase să aibă un apartament cumpărat de alţii, când el, cu funcţia şi salariul pe care le-a avut, ar fi putut să-şi cumpere câteva case?

– Excela prin modestie şi nu a fost omul care să acapareze sau să-şi facă avere din ceea ce nu era munca lui. Nu a profitat niciodată de pe urma faptului că era prim-secretar al judeţului. A fost un om deosebit, iar eu pot afirma că toţi prim-secretarii care au fost la Vaslui au fost oameni de excepţie. Mă refer la Frăţilă, la Pavel, cu care eu în continuare ţin legătura, le telefonez de ziua lor, de Anul Nou. Au fost oameni deosebiţi. Datorită lor, Vasluiul, care atunci când am venit eu, în 1976, era ca un sat mare, şi-a schimbat faţa. Lucrasem zece ani la Iaşi. De acolo m-au trimis director general aici, în orăşelul acesta mai mult decât modest, cu infrastructură jalnică, fără apă. Eu apă caldă am avut pentru prima dată după trei ani de la venirea în Vaslui. Şi apă rece era numai cu program, aducţiunea era numai din Puşcaşi, iar vara nivelul era scăzut şi bineînţeles că se raţionaliza apa şi se dădea cam patru ore pe zi. Erai obligat să îţi păstrezi apă pentru grupul sanitar în cadă, dar toate au fost învinse. Mie îmi place cum arată Vasluiul astăzi. Este un model pentru toată ţara. Am fost curios să bat cu piciorul oraşul zilele acestea şi pot spune că primarul pe care îl aveţi este un om de ispravă, dăruit pentru acest oraş. El continuă ceea ce au făcut înaintea lui Gheorghe Tănase şi ceilalţi prim-secretari şi primari care i-au urmat. Nu trebuie să te afişezi la televizor ca să faci lucruri deosebite. Chiar l-am sunat pe primarul Pavăl ca să îl felicit în primul rând pentru piaţa asta care este un model pentru toată ţara. Este unică în România.

– Cine face parte astăzi din familia domnului Gheorghe Tănase?

– Din păcate, băiatul lui, Nicuşor, a murit în urmă cu doi ani şi ceva, dar lui Gheorghe Tănase îi rămăseseră doi nepoţi de la el. Unul dintre ei este în Germania. Aveau relaţii destul de apropiate. Ştim cu toţii: prima lui soţie, Maria Tănase, a decedat după ce Gheorghe Tănase a plecat de la Vaslui. Eu i-am cunoscut bine şi pe el şi pe ea. Erau oameni de mare calitate şi rafinament. Doamna Tănase îşi iubea mult copilul, pe Nicuşor.

– Se pare că acest unic fiu, Nicu, a fost înfiat.

– Da, pot confirma asta. Nicuşor a fost înfiat de la o rudă a lor din judeţul Bacău. Domnul Gheorghe Tănase a fost vecin cu mama mea, în satul care pe atunci se numea Ruptura, iar acum se numeşte Izvoare, din judeţul Bacău, lângă oraşul Buhuşi. Mama mea l-a şi ţinut în braţe pe domnul Tănase. Când el a ajuns secretar al Comitetului Central şi răspundea de cadrele de pe cuprinsul ţării, eu m-am dus la el ca să salvez un om de la Moldosin, care era inginer-şef la acea vreme. Nu mai aveam investiţii şi trebuia să desfiinţez postul. Şi alte unităţi din cadrul Centralei de fire şi fibre sintetice au fost atunci desfiinţate, dar eu am avut curajul să mă duc la dumnealui şi, dintr-un inginer-şef desfiinţat, am primit aprobarea să înfiinţez o fabrică în cadrul combinatului, astfel încât persoana respectivă a ajuns director de fabrică. M-am întors la Vaslui, unde am mai făcut o fabrică, mecano-energetică, în cadrul combinatului, unde acel inginer a fost director. Şi acesta a fost meritul 100% al domnului Tănase.

[Florinvs]

– Vă amintiţi când l-aţI cunoscut prima dată?

– Da, am fost prima dată la el în birou cu ministrul Mihail Florescu şi directorul general al Centralei de la Săvineşti, Valeriu Momanu. Aşa ne-am cunoscut. Ne-a invitat apoi pe toţi trei la UCA sau hotelul partidului, cum i se spunea la acea vreme localului de lângă parcul Copou. Eu aveam o faţă de morgă, dură, şi îmi aduc aminte că a punctat asta. A vrut să mă înveselească. S-au adus mai multe feluri de vin şi, parcă îl văd, în momentul în care a deschis o sticlă de busuioacă de bohotin, ne-a spus celor care eram acolo: “Şi acum vă rog să vă ridicaţi în picioare pentru că se serveşte din regele vinului”. În 1978, trebuiau să vină americanii de la firma din SUA cu care am încheiat contract, ca să vadă amplasamentul fabricii. Eu eram foarte tânăr, aveam 33 de ani. Fiind în dificultate, nu am avut încotro, m-am dus la prim-secretar şi l-am rugat să mă ajute cu cazare şi cu masă pentru ei. Atunci, domnul Gheorghe Tănase m-a îndrumat la directorul general al trustului IAS de la vremea aceea, Vasile Strungaru, care m-a ajutat să aranjez totul în aşa fel încât americanii, atunci când au venit, s-au simţit foarte bine şi au avut numai cuvinte de laudă despre toţi cei din Vaslui cu care au intrat în contact.

– Ce a făcut Gheorghe Tănase pentru Vaslui?

– Gheorghe Tănase a ridicat Vasluiul. A fost un motor. Şi la Moldosin, a fost cel care a capacitat şi constructorul şi montajistul ca să se încadreze în termenele stabilite, ba chiar să le devanseze. De fapt, din cadrul Centralei pornisem cu decrete de înfiinţare a unităţilor odată, şi noi, şi fabrica de fire poliamidice de la Roman. Cei de la Roman au pornit investiţia mai devreme, dar noi, prin impulsul dat de prim-secretar şi pentru că proiectantul lucra pe anumite zone, astfel încât nu aşteptam să ne dea tot proiectul, ci pe părţi, am reuşit să pornim fabrica înaintea lor. Un factor determinant în această acţiune a fost domnul Gheorghe Tănase. Am colaborat cu el din 1976 până când a plecat din Vaslui şi chiar şi după aceea. El s-a perindat prin mai multe locuri. A fost secretar al Comitetului Central în două etape, apoi prim-secretar la Ialomiţa şi Bacău.

ŤGheorghe Tănase era întreprinzător şi muncitorť

– Unde l-a găsit revoluţia?

– Eu îi spun lovitură de stat. Era la Bacău. Nu a avut probleme pentru că el şi-a făcut mereu numai datoria. Nu prea a avut nimeni ce-i reproşa şi nu a avut acţiuni care să-i fie potrivnice. A fost un om de excepţie.

– Ce s-a întâmplat cu el?

– S-a mutat într-o localitate aflată la nouă kilometri de Râmnicu Sărat, în satul Livada, unde s-a născut cea de-a doua soţie a lui, doamna Floarea, o femeie extraordinară, care i-a fost alături până în ultima clipă. Au cumpărat împreună o casă, cu vie. Era foarte frumos acolo. Decembrie 1989 l-a găsit pe Gheorghe Tănase fără o casă a lui. Ca prim-secretar, a avut mereu locuinţe de serviciu. Eu l-am vizitat, atunci, în primul an după ’89, acolo. L-am găsit culegând struguri. Era exact în perioada de acum, sfârşitul lui septembrie, începutul lui octombrie. Eram cu soţia mea. Ne-a primit foarte frumos, chiar dacă, de la poziţia pe care o avea el, era pus atunci să facă munci din acestea brute. I-am făcut o mare surpriză. A fost un moment emoţionant şi pentru mine, dar şi pentru el. Şi-a amintit şi în urmă cu două luni, când l-am văzut ultima dată, de acea revedere a noastră, în perioada aceea fierbinte, când un avânt de neînţeles al unora a făcut mult rău. Gheorghe Tănase a depăşit cu bărbăţie momentul şi era foarte lucid.

– Ce situaţie grea este în ţară şi ce datorii avem acum!

– A fost mâna ruşilor, în primul rând. Nu le convenea poziţia lui Ceauşescu faţă de lagărul socialist în cadrul CAER. El avea o poziţie autoritară şi fermă în ceea ce priveşte independenţa ţării noastre, dar a plătit pentru asta, cu ajutorul altora, nu numai al ruşilor. Din păcate, se vede acum realitatea. Nu mai avem agricultură, nu mai avem industrie, iar pentru nişte aprobări trebuie să te duci la nu ştiu câte ministere şi servicii. Acum, parcă mai mult ca oricând, ne dăm seama că toţi cei care au venit la conducere din ’89 până în zilele noastre n-au vizat decât interesele lor personale. Sunt oameni care au fost bugetari o viaţă întreagă, iar acum au case peste case şi averi. De unde sunt aceste averi?

– Iată, comuniştii au fost atât de blamaţi, dar Gheorghe Tănase a fost atât de corect!

– Da, a ajuns să moară într-un apartament cumpărat drept recompensă pentru activitatea şi dăruirea lui, care s-a manifestat în perioada în care a fost prim-secretar în judeţul Ialomiţa. Cei care lucrau în agricultură, pe când era el prim-secretar, ajunseseră să aibă nişte producţii extraordinare. Ialomiţa ajunsese să fie primul judeţ din ţară la producţia de lapte pentru că Gheorghe Tănase era întreprinzător şi muncitor. Călca fiecare loc, nu mergea numai acolo unde mergeau lucrurile bine, ci unde erau mai şubrede şi avea o mare influenţă, îi ajuta pe cei de acolo să iasă din dificultate.

– Aşadar, de la Râmnicu Sărat s-a mutat la Slobozia, în judeţul Ialomiţa.

– Da, l-am vizitat şi acolo de nenumărate ori. Îmi spunea cât de mult îi este dor de Vaslui. Viaţa lui afost legată de Vaslui. Mă întreba de mulţi dintre cei cu care a lucrat la Vaslui. El a ţinut la cei în mijlocul cărora s-a aflat şi a promovat oameni de mare calibru. Lângă el nu prea aveau loc impostorii sau oamenii care nu munceau. Eu ştiu bine că la şedinţele care erau organizate de el venea cu cinci minute înainte. Nimeni nu îndrăznea să vină după ora stabilită. Asta pentru că trebuia respectat şi cel care a convocat, dar era important şi timpul celor care fuseseră convocaţi. Lucrul acesta l-am făcut şi eu. Nu permiteam nimănui să vină după ce eu intram în sală. Aş putea spune că Gheorghe Tănase a fost, alături de ministrul Mihail Caranfil, care a fost cu adevărat mentorul meu din punct de vedere tehnic, profesional, un model pentru mine. Domnul Tănase a avut un rol important în formarea mea ca om, nu ca specialist. La Slobozia locuia într-un bloc turn, la etajul trei, într-un apartament cu două camere, cu trecere dintr-o cameră în alta. Deci a trăit modest, foarte modest. Toţi oamenii îl preţuiau, iar el, la rândul lui, întreţinea raporturi normale cu vecinii lui şi nu numai, ci cu toţi oamenii din oraş, aşa cum a făcut şi la Vaslui, şi la Bacău, şi peste tot unde a fost.

[Florinvs]

– Vecinii ştiau că a fost o personalitate?

– Sigur că ştiau şi îi purtau un respect deosebit. Am remarcat asta în multele rânduri în care l-am găsit în diferite ipostaze sau locuri. Mă uitam şi mă întrebam: cum a ajuns domnul Tănase să trăiască în condiţiile acelea, el care a fost un prim-secretar, nu un prefect de acum, care poate este o piesă neînsemnată. La acea vreme, un prim-secretar era o autoritate de necontestat. Dacă el spunea nu, nu rămânea. Puteai să te duci oriunde te-ai fi dus. Cu noi, conducătorii de unităţi, făcea analize. Fiecare dintre noi trebuia să gândească economic, nu politic, chiar dacă eram membri de partid, pentru că nu putea să fie nimeni măcar şef de birou altfel. Eu am fost făcut membru de partid când eram student. Trebuia să ai rezultate şi probitate morală şi profesională pentru asta. Gheorghe Tănase era un tip apropiat, plăcut, căruia îi plăcea să îşi aducă aminte de locurile prin care a fost, de timpul petrecut în Vaslui, unde a avut, fără discuţie, o contribuţie importantă.

ŤA fost un luptătorť

– Aţi reuşit să-i faceţi vreo bucurie în aceşti ultimi ani de viaţă?

– Cred că orice vizită pe care i-o făceam îl bucura. Stăteam la un pahar de vorbă. Vorbeam deschis şi apropiat. Nu a fost un om care să aibă complexe că a fost în CPEx. Cred eu că şi-a făcut şi acolo datoria. Îi aduceam aminte cum mama mea l-a ţinut în braţe pe când era copil. Gheorghe Tănase a rămas de mic fără mamă. Avea doi-trei ani atunci când peste mama lui s-a prăvălit pământul la lutăria satului. Mama lui a murit, iar el a fost crescut un timp de bunici. Tatăl lui lucra la Galaţi, în port. Ştiu că, pe când avea zece ani, tatăl său l-a luat la Galaţi. Au locuit împreună, dar peste ani, când Gheorghe Tănase a împlinit 14 ani, i-a murit şi tatăl. Vedeţi? Nu a avut deloc o viaţă uşoară. Poate de aceea voia să răzbată mereu peste greutăţi. A fost un luptător.

– Cum a fost la înmormântare?

– Au fost multe personalităţi. Mulţi dintre cei care i-au fost colaboratori au venit să îşi ia rămas bun de la el. Sunt mulţumit de ceea ce am văzut la înmormântare. Se simţea că a plecat dintre noi un om de seamă. Duminică dimineaţă, 21 septembrie, şi-a dat sufletul şi a fost înmormântat marţi, 23 septembrie. Gheorghe Tănase ar fi împlinit 86 de ani pe 25 ianuarie 2015.

– Vă amintiţi de ultima întâlnire cu Gheorghe Tănase?

– Sigur. Avea dureri de picioare, dar am vorbit foarte mult. Simţea că nu mai are mult de trăit. Era în ziua de 27 iulie. Ştiu data pentru că atunci soţia mea a avut întâlnirea de la terminarea liceului, la Slobozia. Ştiind că soţia mea este medic, domnul Tănase a ţinut să o aduc şi pe ea în vizită. Ea s-a uitat în dosarul lui cu analize, l-a consultat. Ce era să-i spună? Avea tratament foarte bun, dar probabil organismul lui era într-o oarecare uzură şi nu se mai putea face mare lucru. Ne-am luat rămas bun, m-am pupat şi eu cu el, s-a pupat şi soţia, i-am dorit sănătate, ne-a zâmbit.

– N-aţi simţit că ar putea fi ultima dată când îl vedeţi?

– Ba da. Am simţit că mult nu mai trăieşte. Acesta a fost şi motivul pentru care i-am spus doamnei ca, atunci când trece în nefiinţă, să mă anunţe şi pe mine. A murit acasă, la ora şase dimineaţă. Avea picioarele inflamate, nu se putea ridica. S-a chinuit în ultimele zile. Gheorghe Tănase a fost un model pentru noi toţi. A transformat Vasluiul dintr-un sat care ţinea de la moară până la gară într-un oraş frumos. Toate construcţiile importante din Vaslui au fost ridicate pe timpul lui: spitalul, policlinica, şcolile, Casa de Cultură, Palatul Administrativ, fabricile din Zona industrială şi din zona Textila. Sunt convins că foarte mulţi vasluieni îl regretă, aşa cum îl regretă şi pe Ioan Frăţilă, care a fost un bun continuator al operei lui şi care şi el este acum pe ultima sută. Mai vorbesc din când în când cu el. Are o voce schimbată, are şi el mari probleme de sănătate. Vasluiul este inima mea, viaţa mea şi asta a fost şi pentru Gheorghe Tănase. Vă garantez. Perioada cea mai prolifică a unui om este până în cincizeci de ani. Eu am fost de la 33 de ani până la 50 de ani în Vaslui. Eu am crescut odată cu Vasluiul. Sunt îndrăgostit de Vaslui şi le urez vasluienilor să aibă încredere în ei, să lupte, să muncească mai mult pentru că numai prin muncă se poate face mai mult. Şi să nu îl uite prea repede pe Gheorghe Tănase pentru că el i-a iubit. Cred că pot astăzi să vă spun asta în numele lui. O bucată din inima lui a rămas la Vaslui atunci când a plecat!