Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei lui, se roagă, trăiesc duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit. Iar în continuare, dacă îl vor ajuta duhovniceşte, va deveni un om sfinţit şi va ajuta societatea, fie că va sluji în Biserică, fie că va ajunge într-un post de răspundere etc. Cu toţii trebuie să-i ajutăm pe copii să devină oameni cinstiţi, şi astfel să rămână puţin aluat pentru generaţiile viitoare. (Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

- Care este sursa nefericirii românului? Oamenii care vin la dvs. vin să-şi exprime nefericirea. Care sunt motivele nefericirii lor?
- Cauza nefericirii lor e îndepărtarea de Dumnezeu. Şi un om îndepărtat de Dumnezeu este ca un sălbatic. Te întrebi: de ce este aşa de nemernic omul zilelor noastre? Avem aici, în mănăstire, vreo trei familii care nu aveau nicio condiţie să trăiască şi totul din cauza băuturii. Dacă stai de vorbă cu omul, de unde vine el şi unde merge, vezi că sunt ca nişte orbi care nu mai văd păcatele, nu mai văd nimic bun pe lumea asta. Depărtarea de Dumnezeu a dus la toată răutatea din lume.
- E vorba de o criză de ideal, practic… Nu criza bucăţii de pâine contează în România noastră, ci criza de ideal.
- Da, e o criză profundă a omului modern, care nu mai ştie de unde vine şi spre ce merge. Dacă ai merge prin pădure, fără să ai o cărare, fără să vezi stele călăuzitoare, fără să vezi o luminiţă dacă e noapte, nu ai fi disperat? Nu te-ar apuca frica de orice zgomot, de tot ce nu cunoşti şi nu ştii? Îţi trebuie o credinţă mare şi un soi de nebunie ca să sfidezi toate neajunsurile şi stricăciunea lumii de azi şi să le depăşeşti. Oamenii, care încă mai au o scânteie de credinţă în Dumnezeu vin aici şi lasă un pomelnic din puţinul lor, nădăjduind ca astfel să dobândească ajutorul lui Dumnezeu. Raiul se cumpără cu credinţă multă şi nu cu saci de bani.
Acum e vorba de o decadenţă mondială
- Nu credeţi că această criză e întreţinută?
- Ba da! Cum există o criză biologică la om, la individ, aşa există o cecitate în cadrul neamului nostru. Vedeţi dumneavoastră? Omul pare să fie inclus într-un plan diabolic, e vorba de adoraţia aceasta pentru plăcerile duse la extrem. Se cultivă peste tot, e o boală generală, e prezentă pe toate continentele.
- Istoria se repetă. Excesul acesta de plăcere a dus la căderea societăţii greceşti antice, a celei romane. După decadenţa societăţilor a urmat neantul istoric. Se află omenirea de acum în faţa neantului?
- La societăţile greacă sau romană decadenţa se petrecea limitat, în interiorul imperiului respectiv, restul omenirii trăia după nişte reguli. Acum e vorba, însă, de o decadenţă mondială. Forţa unui imperiu a existat atâta timp cât a fost animat de o forţă morală interioară, cât s-a supus regulilor şi legilor. Atunci când poftele şi plăcerile au luat locul respectului şi rostului interior, credinţei şi forţei familiei, imperiile s-au destrămat şi au fost călcate în picioare de barbari. Imperiul Bizantin e alt caz de destrămare datorat exceselor… Şi Imperiul Austro-Ungar, ca să mă refer la unul mai apropiat geografic şi în timp. Toate s-au dus din scăderea credinţei şi decăderea moralei. În Imperiul Roman, cel care a dus cultură şi civilizaţie în toată Europa, la început omul era considerat etalon al universului, omul era respectat, indiferent dacă era învingător sau învins într-un război. Conta condiţia de om. După ce imperiul s-a întins nemăsurat, după ce au început abuzurile şi la Roma au ajuns averi peste averi din teritoriile ocupate, desfrâul a pus stăpânire pe clasa conducătoare care a încălcat prima orice morală, orice lege, orice regulă. Şi dacă clasa conducătoare trăieşte în desfrâu, clasele de jos le iau ca model şi adoptă aceeaşi viaţă desfrânată. Răul nesupravegheat se întinde ca o pecingine, muşcă din mâna care e pregătită să facă fapte bune. Iar răul porneşte întotdeauna de la clasa conducătoare, de la intelectualitate, de la cei responsabili în societate şi care uită prea lesne de menirea şi de responsabilităţile pe care le au.
Toate astea sunt valabile şi pentru creştinismul nostru. Atâta vreme cât s-a menţinut în starea lui de puritate, a vieţii ascetice, a pustniciei, a vieţii mănăstirilor, a călugărilor dăruiţi total lui Dumnezeu, a oamenilor cu frică de Dumnezeu, poporul s-a menţinut la înălţime, n-a putut fi înfrânt. Credinţa a fost cea care a însufleţit pe români în orice moment istoric, orice bătălie a fost câştigată pentru că omul a mers cu gândul să se jertfească pentru două valori supreme: Dumnezeu şi Patria. În Dumnezeu şi în Patrie îi erau Familia, valoare instituită după reguli creştine profunde. De fapt şi Dumnezeu şi Patria putem spune că făceau parte din Familie, credinţa făcea un tot din aceste valori supreme. Decăderea a început în momentul în care Patria a fost înjosită de conducătorii ei, când Biserica a fost lovită la rădăcină, când Familia a fost desconsiderată. La asta au contribuit şi clericii noştri, şi intelectualii care nu şi-au înţeles menirea şi politicienii care s-au lăsat cumpăraţi, manevraţi. După ce ai luat unui popor regulile lui interioare, după ce l-ai smintit din tiparul lui, poţi uşor să-l manevrezi, să-l deturnezi. (…)
Dumnezeu ne dă o cale frumoasă: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru cele veşnice
- Lumea este extrem de zbuciumată, de grăbită. Omul vrea să cucerească mai mult şi mai repede pe orizontală şi mai puţin pe verticală; mai mult în afară decât înlăuntru…
- Depărtarea de valorile morale este pedepsită tocmai cu această goană şi această rătăcire. Omul fuge de sine de frică; îi e frică de judecata conştiinţei pentru tot ce s-a întâmplat în lumea noastră, în lume în general, în secolul trecut. Oamenii senini, care nu au pe conştiinţă păcate, care nu sunt datori nimănui, nu se grăbesc niciodată, se opresc şi vorbesc cu fiecare, cu vecini, cu frate, cu mamă. Aceştia au timp şi pentru un bolnav şi pentru un sărman şi pentru un semen care are nevoie de un sfat, de un ajutor. Pe când cei care au ceva pe suflet, care sunt cuprinşi de patima de a aduna continuu averi, fără măsură, aceia sunt bolnavii adevăraţi ai vremurilor noastre. Cu ei nu poţi vorbi normal, ei au ceva pe suflet mereu, ei evaluează continuu, dar nu după măsura lui Dumnezeu ci numai după măsura oamenilor. Omul a venit pe lume curat, sprinten, vesel. Singur îşi împovărează viaţa, singur se bagă în jugul patimilor, singur devine posac şi asta pentru că el nu se mai raportează la Dumnezeu, el se raportează numai la averea vecinului, la luxul nemăsurat pe care l-a văzut undeva. Vechii creştini se întreceau în virtuţi, în fapte bune, în rugăciunea inimii. Creştinii de azi vor să fie şi cu un picior în cer dar şi cu unul bine înfipt pe pământ. Or, Dumnezeu ne dă o cale frumoasă: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru cele veşnice şi trainice.
- De câtă libertate are nevoie omul? Omul s-a născut liber? Uneori îmi apare ca o fiinţă care îşi aruncă jucăriile în cuşcă după care se bagă după ele şi se închide înăuntru. Libertatea pare să fie tocmai ceea ce pierde omul în fiecare zi.
- Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup, dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei. Omul trăieşte în trup, dar trăieşte şi în cer. De aceea, omul are şi chipul îngeresc, dar şi chipul omenesc. El trăieşte două lumi în acelaşi timp. Mintea în cer şi trupul pe pământ. Şi atunci când am ajuns la această stare, într-adevăr, suntem deopotrivă trăitori în prezent, trecut şi viitor. Scopul nevoinţei noastre, pe lumea asta, este această luptă pentru recuperarea duhului care animă lumea de la începuturile ei şi pentru a aduce mai departe această bucurie a vieţii. De asta suntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.
(Acesta este un fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părintele arhimandrit Iustin Pârvu.)

[cristiboss56]

Astăzi, în viaţa de zi cu zi, există mulţi oameni care pătimesc sufleteşte. În întreaga lume ei sunt foarte mulţi. Cu deosebire la noi; sunt o mulţime şi în Biserică. Unde să meargă omul bolnav sufleteşte, dacă nu în acest loc? Este ultimul lui adăpost. Aici poate el să creadă că va afla milă. Biserica este destul de încăpătoare, aşa că poate să-şi afle colţişorul său. În orice altă parte este respins; nimeni nu are nevoie de el. Însă aici nădăjduieşte că Dumnezeu are nevoie de toţi; că are nevoie şi de el. Vine şi caută aici milostivire, o aşteaptă. Astfel de oameni pot să afle în Biserică un oarecare echilibru şi să se nevoiască cu mult folos. Însă, totodată, ei devin o foarte mare povară şi creează o atmosferă de boală, care atârnă pe umerii preotului. Cu simţăminte bolnave, cu suflete bolnave, aceşti oameni îl împovărează pe preot; nu însă în calitatea lui de duhovnic. În zilele noastre, preotul trebuie să fie şi psihiatru. Foarte mulţi psihiatri vin acum la biserică şi le cer ajutor preoţilor, spunând:
‒ Noi putem să prescriem medicamente, să îl scoatem pe om din stările lui de criză. Însă cum am putea să-l ţinem mereu în spital? Ce se va întâmpla cu el mai departe? Să vină la biserică! Dumneavoastră trebuie să-l menţineţi aici.
Şi, într-adevăr, se dovedeşte că asemenea oameni rămân în Biserică şi află un mod de viaţă. Însă, faţă de ei se cere din partea preotului o foarte mare atenţie, delicateţe, silinţă. Pe de altă parte, printre aceştia se află unii care nu voiesc să-şi recunoască boala, dorind să fie socotiţi sănătoşi. Acestea sunt cele mai grele cazuri. Preotul trebuie să-i explice unui astfel de om că boala sufletească nu este o ruşine. Însă nu este o situație care poate fi trecută cu vederea. Este o cruce. Un şchiop, să spunem, vine la biserică. Oare se poate preface cineva într-atât, încât să-l socotească sănătos? Oare îi va spune: „Aleargă şi ţopăie precum oamenii sănătoşi!”? Toţi îi recunosc neputinţa şi nu i se dă o ascultare pe care acesta nu ar putea să o împlinească.
Tot astfel se întâmplă şi cu bolnavii sufleteşte, bolnavii psihic ‒ şi ei sunt o cruce. Aceşti oameni nu ar putea să facă lucruri pe care oamenii sănătoşi le fac. Totuşi ei pot să se smerească şi trebuie să se smerească. Ei nu pot înţelege multe lucruri, dar trebuie să le asculte. Și dacă reuşeşti să-l convingi pe un astfel de bolnav că trebuie să se smerească, atunci totul este în ordine. El se va linişti cu siguranţă şi va putea să ducă o viaţă normală în Biserică. Nici Împărăţia lui Dumnezeu, nici viaţa veşnică nu sunt închise pentru unul ca acesta. Însă dacă un astfel de om nu doreşte să se smerească, dacă în vremea crizelor lui psihice otrăveşte prin nesănătatea sa atmosfera bisericii şi pe preot, atunci cu el lucrurile nu sunt în regulă. Astfel de oameni trebuie, în mod obligatoriu, să se tămăduiască.
Protoiereu Vladimir Vorobiev

[cristiboss56]

– Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?


– Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama lor nu-i împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au fost miruiți? Nu sunt născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru aceşti oameni ce au bunătate, vei vedea că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală (...) şi, în cele din urmă, îi va duce în Rai. De multe ori îi poate apărea chiar şi un sfânt sau un înger unui astfel de om, cu toate că nu este vrednic de o astfel de mare binecuvântare. Dar Hristos poate face şi aceas*ta, după ce mai întâi foloseşte toate celelalte. Dar, de obicei, ce păţesc unii ca aceştia? Merge diavolul şi-i înşală pe mulţi, sărmanii, spunându-le: „A, ţie Dumnezeu ţi-a arătat o minune aşa de mare, pen*tru că poţi mântui lumea”. Şi nenorocitul nu spune: „Dumnezeul meu, cum să-Ți mulţumesc? Eu n-am fost vrednic de un astfel de har”. Adică, în loc să sim*tă zdrobire, primeşte gândurile ce i le aduce diavo*lul şi se mândreşte. După aceea se duce din nou dia*volul şi-i deschide „televizorul”, arătându-i îngeri, sfinţi şi-i spune: „Tu vei mântui lumea”. Dar dacă omul acesta îşi va reveni, atunci Bunul Dumnezeu iarăşi îl va ajuta.
În tot cazul, să nu uităm că toţi avem o moşteni*re de la Dumnezeu, de aceea toți oamenii au bunătate în profunzimea lor. Dar diavolul pe toate le mur*dăreşte. Unii au păstrat această bunătate, deşi nu trăiesc aproape de Biserică. Ei bine, pentru unii ca aceştia va rândui Dumnezeu. De aceea,atunci când vedeţi un om că a alunecat şi are o viaţă păcătoasă, dar totuşi îl doare sufletul pentru alţii – vede, de pil*dă, un bolnav şi inima i se sfâşie, un sărac şi-l ajută – din aceasta să înţelegeţi că pe unul ca acesta nu îl va lăsa Dumnezeu, ci îl va ajuta. Iar când vedeţi un om depărtat de Dumnezeu că este aspru, nemilostiv etc., atunci trebuie să faceţi rugăciune zi şi noapte ca Dumnezeu să „debarce” în inima lui, pentru ca el să ia demaraj.
Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Un singur lucru ştiu: că aceia care trăiesc o viaţă lumească pentru că nu au fost ajutaţi, ci au fost atraşi sau îmbrân*ciţi spre rău, deşi au avut intenţie bună, unii ca aceş*tia Îl înduioşează pe Dumnezeu, iar El îi va ajuta. Va folosi diferite metode ca şi ei să-şi afle drumul, nu-i va lăsa. Chiar şi în ceasul morţii va iconomisi ca ei să se afle într-o stare bună.
Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Cum să te mustri pe tine însuţi? Foarte simplu. Conştiinţa va lua dintr-odată cuvântul, te va mustra, iar ţie îţi va rămâne numai să fii de acord cu faptul că ai făcut rău şi să alergi cu smerenie la Dumnezeu, rugându-L să te ierte. Măcar un minut, măcar jumătate de minut, dar trebuie neapărat să te mustri aşa. Datoria ta este să te mustri pe tine însuţi, chiar dacă pentru un timp foarte scurt, iar restul să-l laşi în seama lui Dumnezeu. Când ne mustrăm pe noi înşine, ne umplem de putere, devenim mai puternici - duhovniceşte, desigur. De ce se întâmplă aşa, nu ştim. Aceasta este legea vieţii duhovniceşti. Aşa cum în viaţa noastră trupească ne întărim forţele cu hrană, aşa şi în viaţa noastră duhovnicească forţele duhovniceşti se întăresc prin mustrarea de sine. (Sfântul Varsanufie de la Optina)

[cristiboss56]

Cei ce-și dau seama de viața ticăloasă ce o duc și voiesc s-o schimbe (deseori sunt biruiţi şi amăgiţi de vrăjmaşi cu această armă: „După aceasta, după aceasta”, „Mâine, mâine”, „Întâi să fac aceasta şi apoi mă voi apleca cu mai multă sârguinţă la darul lui Dumnezeu şi la viaţa spirituală; să fac azi aceasta şi mâine mă voi îndrepta”. Frate, aceasta este cursa vrăjmaşului care a prins pe mulţi şi totdeauna prinde pe toată lumea. Cauza ei este lenevirea şi ignoranţa noastră, pentru că faţă de o astfel de cauză, de care depinde toată mântuirea sufletului nostru şi toată cinstirea lui Dumnezeu, nu luăm toată energia şi tăria noastră să zicem: „Acum, acum să duc viaţă duhovnicească, să mă pocăiesc, iar nu mâine”. „Acum” şi „azi” sunt în mâna mea, iar „după aceasta” şi „mâine” sunt în mâinile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi în puterea mea „după aceasta” şi „mâine”, ce cale de biruinţă și de mântuire ar fi aceasta ca întâi să doresc a fi rănit şi apoi tămăduit, a face neorânduială şi apoi a mă înţelepţi?
De aceea, frate, de vrei să fugi de această amăgire şi să învingi pe vrăjmaş, leacul cel mai bun este să te supui gândurilor bune şi dumnezeieştii inspiraţii, care te cheamă la pocăinţă şi să nu zici: „Am pus un termen şi nu mă pot pocăi înainte”. Nu, fiindcă astfel de hotărâri deseori sunt greşite şi mulţi din cei ce s-au încrezut într-însele au rămas amăgiţi şi nepocăiţi din diferite pricini.
Nicodim Aghioritul

[cristiboss56]

Căsătoria cinstită este temeiul armoniei, al păcii, al fericirii după putinţă, însă cel mai important dintre toate este temeiul creării oamenilor, cea mai înaltă demnitate care există în lumile zidite de Dumnezeu, de vreme ce Domnul nostru descoperă că nu este vrednică întreaga lume pentru un singur om. Această foarte înaltă demnitate, pe care dumnezeiasca atotbunătate a dăruit-o celor doi soţi – ca să nască oameni, care au posibilitatea de a dobândi înrudirea cu Dumnezeu şi să se facă moştenitori ai lui Dumnezeu-Tatăl şi împreună moştenitori ai Fiului Aceluia – nu poate fi descrisă! Această măreaţă demnitate care produce nu sori, stele sau galaxii/sisteme solare, ci o formă după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, o produc buna-cuviinţă şi armonia căsătoriei; şi astfel, omul devine împreună-lucrător al vieţii veşnice, mulţumită lui Dumnezeu. Mijlocul necesar al acestei biruinţe este dragostea curată şi adevărată a soţilor, în principal în greutăţile vieţii, atâta timp cât neadormitul nostru vrăjmaş ne războieşte. Întrucât însă capul femeii este bărbatul, el trebuie să aibă grijă pentru neîntrerupta iubire care îi va lega împreună. Apostolul Pavel sfătuieşte: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului” (I Corinteni 7, 3). Făcând apoi tâlcuirea acestei taine foarte adânci, spune: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci băr*batul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (1 Corinteni 7, 4). Şi adaugă cuvintele iconomiei ca să nu pătrundă în viaţa lor lipsurile sau exagerările. Spune, aşadar, soţilor: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana” (1 Corinteni 7, 5). Acest „cu bună învoială”, pe care îl accentuează Apostolul Pavel, are o adâncă însemnătate pentru că „fără bună învoială” se naşte suspiciunea răutăţii diavoleşti, dar este avut în vedere şi mediul comunitar, care întotdeauna naşte ispite.
Pentru stabilitatea şi statornicia căsătoriei, Apostolul Pavel scrie: „Poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! [...] Tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” (1 Corinteni 7, 10-11). În alt loc, adresându-se bărbatului, spune: „Te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie” (1 Corinteni 7, 27).
Gheronda Iosif Vatopedinul

[cristiboss56]

Iubirea cea adevărată şi neschimbătoare, care ne este poruncită de Dumnezeu, poate să fie pusă în lucrare şi să aducă roade. Toate cele din jurul nostru sunt curgătoare, nestatornice şi se mişcă continuu. Ce anume rămâne neschimbat în societate, în înrudirile şi în colaborările dintre oameni? Numai în căsătoria legiuită stăpâneşte dragostea curată şi dezinteresată, deoarece, potrivit poruncii dumnezeieşti, „ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu trebuie să despartă”. Unitatea celor doi soţi a fost consacrată de la începutul zidirii. Nu există greşeli în creaţie, de vreme ce Sfânta Scriptură mărturiseşte că „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte”. Dumnezeu a prevăzut căderea omului şi modul înmulţirii lui şi de aceea a impus unitatea celor doi întru unul, pentru ca să fie ţinut ipostasul vieţii prin iubire. Acel „iar femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19, 14) se referă la credincioşi, în care este pusă în lucrare voia Lui. În Vechiul Testament Dumnezeu i-a condus pe credincioşii Săi slujitori la unitatea adevăratei căsătorii şi le-a prezentat-o ca model, în cea mai de jos lipsă de învăţătură şi neştiinţă care domnea în vremurile de atunci.
Oriunde există iubire înlăuntrul căsătoriei, nici un fel de pericol (zguduitură) nu va putea să o influenţeze, nici chiar socrii! Am silit, dacă ni se permite expresia, pe unii soţi ideali la o vârstă matură să ne lămurească din propria lor experienţă care este elementul necesar al căsătoriei, şi nu ne-au ascuns ce este dragostea. Doamne de neam bun ne-au descoperit, de asemenea, că: „Pe noi, ca femei, nimic altceva nu ne linişteşte şi nu ne aduce pacea, decât simţirea că soţul nostru ne iubeşte cu adevărat, numai pe noi. Din păcate, ca femei, suntem suspicioase, influenţate fiind de mediu”.
Este nevoie de atenţie în faţa înrâuririi, ca să nu spun impunerii, părinţilor şi a mediului, de unde şi socrii au primit un nume rău. După căsătorie, îi sfătuim pe bărbaţi şi pe femei să înlăture amestecurile părinţilor sau influenţa oricăror altora, care este pornită spre distrugere.
Gheronda Iosif Vatopedinul

[cristiboss56]

Cel mai des, noi gândim castitatea din perspectiva relaţiilor trupeşti. Castitatea vine însă mult mai devreme decât începutul oricăror relaţii trupeşti dintre soţ şi soţie. Castitatea stă în a vedea în omul pe care îl priveşti frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în el, a vedea chipul lui Dumnezeu, pe care nu este îngăduit să îl întinăm, să-l vedem pe om în frumuseţea aceasta şi să slujim creşterii ei necurmate şi nepătate de nimic. Castitatea stă în a păzi cu înţelepciune integritatea propriului suflet şi a sufletului celuilalt. În acest sens, castitatea stă la temelia căsătoriei - nu numai a relaţiilor sufleteşti, ci şi a celor trupeşti, fiindcă ea exclude grosolănia, foamea şi setea de relaţie trupească şi o transformă pe aceasta în unire evlavioasă a doi oameni, când însoţirea trupurilor reprezintă, se poate spune, o încununare a iubirii, a unităţii care trăieşte şi arde în inimile lor şi în viaţa lor.
Castitatea nu numai că este compatibilă cu căsnicia: castitatea reprezintă baza căsătoriei, când doi oameni se pot privi unul pe celălalt şi îşi pot vedea frumuseţea unul altuia ca pe un lucru sfânt, care le-a fost încredinţat şi pe care trebuie nu numai să-l păzească, ci şi să-l ducă la desăvârşirea deplină. (Mitropolitul Antonie al Surojului)

[cristiboss56]

Stim aceasta, „cuvântul Crucii pentru cei ce pier e nebunie; pentru noi, însă, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. De bună seamă: pentru cei ce pier în păcatele lumii e o nebunie ca Atotputernicul Creator să moară răstignit între doi tâlhari; e o nebunie ca cel ce a fost lovit peste obrazul drept să întoarcă şi pe cel stâng; e o nebunie să ierţi şi să iubeşti pe vrăjmaşii tăi. Dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este cea mai mare putere din lume. Însă unde îşi găseşte explicaţia această nemaipomenită forţă de răsturnare a răului din lume? Credem că numai în faptul simplu ca lumina zilei ce ni se descoperă în scrierile sfinte. Şi anume: „Lupta noastră nu e împotriva sângelui şi a trupului”, deci nu împotriva oamenilor care sunt fraţii noştri, ci „împotriva uneltirilor diavolului, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri”. Din Sfânta Scriptură, din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor se vede lămurit că oamenii lumii cu care ne războim nu sunt decât nişte sărmane marionete, mai mult sau mai puţin conştiente, mânuite de nevăzutul dumnezeu al întunericului şi al minciunii. Luptându-ne cu omul rău, noi nu facem decât să intensificăm răul, molipsindu-ne şi noi de răul vrăjmaşului sau duşmanului nostru. Dar prin Cruce şi prin armele lui Dumnezeu noi ţintim, ca şi David, nu în gloata de filisteni, ci în uriaşul Goliat, iar după prăbuşirea acestuia din urmă se prăbuşesc, implicit, armate întregi de vrăjmaşi văzuţi.
Arhimandrit Paulin Lecca