Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

- Fii optimist, încrede-te fară rezervă în Pronia Dumnezeiască.
- Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu, mulţumeşte pentru toate.
- Bucură-te dacă Domnul te-a găsit vrednic de încercare. Suferinţa este de trebuinţă şi pentru cel ce suferă şi pentru mai binele lumii întregi.
- Nu te lega de nimic din cele vremelnice.
- Slujeşte cu toată dragostea şi dăruirea pe aproapele; nu numai cât cere, ci mai mult; fii pildă de viaţă creştină.
- Viaţa să-ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii, limpede.
- Crezul tău să fie viu: viaţă, nu teorie.
- Eşti gata să mori pentru el?
- Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi. Să nu ne înecăm în marea vieţii.
(Pr. Dumitru Stăniloae)

[cristiboss56]

R ăzboinicii de gând pradă pe cel ce primeşte închipuirile cele rele, amestecându-şi împreună cu acestea voia sa. Închipuirile acestor furi sunt fără rânduială şi nepotrivite cu lucrul, precum zice cuvântul Evangheliei: „Acela ce nu intră prin uşi în staulul oilor, ci sare pre aiurea, acela fur este şi tâlhar... Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie, şi să piarză” (Ioan 10, 1).
Sfântul Avvă Dorotei, explicând uneltirile diavoleşti, scrie: „el nu este nicicum neiscusit în făptuirea răului şi ştie că omul nu vrea să păcătuiască, pentru aceasta nici nu-i insuflă vreun păcat vădit şi nu-i spune: du-te şi curveşte sau du-te şi fură, ci găseşte în noi o părută dorinţă de bine sau o dezvinovăţire şi, prin acestea, sub aspectul binelui, ne vatămă. Astfel, vrăjmaşul, prin insuflări bine intenţionate, a scos pe N. din mănăstire, pe tine te tulbură prin aceleaşi şi, în general, te încurcă prin dorinţele voinţei tale” ( Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina )

[cristiboss56]

Când ești bolnav, înainte de toate, pune-ți nădejdea în Dumnezeu și în dese rânduri amintește-ți și cugetă la patimile și moartea lui Iisus Hristos, spre a te întări cu duhul înaintea suferințelor bolii tale. Ridică-te la miezul nopții și roagă-te cât îți îngăduie puterile. Roagă-te neîncetat, cum știi și cum poți. Cere de la Domnul iertare pentru păcate și răbdare în vreme de boală. Să te înfrânezi în tot chipul de la cârtire și năduf, atât de obișnuite în timp de boală. Domnul Iisus Hristos a îndurat cele mai grele chinuri și suferințe pentru mântuirea noastră, și noi ce am făcut sau am îndurat pentru mântuirea noastră?
(Arhimandrit Serafim Alexiev )

[cristiboss56]

Noi avem un vrăjmaș neîmpăcat - diavolul. Nu ne este el îndeajuns, încât ne mai facem vrăjmași și din frații de credință și sânge? Când ne câștigă spre vrajbă, diavolul ne face parcă mai răi chiar decât el. Niciodată un diavol nu va vrăjmăși alt diavol. Iar aici - sub apăsarea urii diavolești - om cu om se vrăjmășesc, Creștin cu Creștin, frate cu frate. Tâlharii, de îndată ce s-au aliat, ajung tovarăși. Țelurile și interesele lor comune îi leagă. Împart aceeași masă, de aceea se respectă unii pe alții ca frații. Iar noi, Creștinii, chipurile, urmărim cel mai înalt țel comun - mântuirea sufletelor noastre - și părelnic ne așezăm la una și aceeași masă duhovnicească - ne împărtășim din același potir cu Trupul și Sângele Domnului, chipurile suntem frați întru Hristos, când de fapt ne mâncăm unii pe alții precum fiarele sălbatice și suntem mult mai răi decât tâlharii. Lucrurile stau astfel deoarece ne-am întovărășit cu diavolul. Când diavolul ni se face prieten, începem să ne certăm cu oamenii. Dacă vrem însă să ne împăcăm cu vrăjmașii noștri, trebuie să ne certăm cu diavolul.
În viață, așa complicată cum este ea, nu putem, bineînțeles, să avem pace deplină și trainică. Din pricina păcătoșeniei noastre este firesc să se ivească neînțelegeri și certuri între oameni. Dar aceasta nu înseamnă ca o dată ce ne-am certat cu cineva să rămânem dușmani pentru totdeauna. Am greșit! Ne-am certat. Acum, să ne împăcăm!
Din păcate, puțini oameni se mai împacă după ce s-au certat, puțini trăiesc mai departe, ca frații. Și mai puțini sunt aceia care îi iartă, în inima lor, pe dușmanii lor neîmpăcați și îi rabdă. Cel mai adesea, vrăjmășia rămâne între oameni, ca să crească și să se întăreească spre veșnica lor pierzanie. De aici putem vedea că între oameni sunt cu putință trei feluri de relații: 1. vrăjmășia, 2. împăcarea și 3. răbdarea și iertarea vrăjmașului, în situația în care el este neîmpăcat.
(Arhimandritul Serafim Alexiev )

[cristiboss56]

Una dintre cele mai de seamă pricini ale rugăciunii împrăștiate este marea noastră legătură cu lucrurile pământești. Domnul Iisus Hristos a spus: „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21). Dacă este în Cer comoara noastră, la Dumnezeu, noi ne vom gândi în timpul rugăciunii la Cer. Dacă însă comoara noastră este pe pământ, inima noastră întru totul se va apleca spre aceasta.
În legătură cu aceasta, părintele Pavel ne-a povestit următoarele: „Pe când eram copil, aveam un câine mare și frumos ‒ Karamancio. Mama îi arunca în curte resturi de mâncare și oase. Eu îl iubeam și aveam grijă de el. Acesta mânca toată mâncarea și, săturându-se, lua un os mare și îl îngropa în grădină. Stătea aproape de el ca să se încălzească la soare. Închidea ochii și se prefăcea că doarme. Eu am văzut însă că tot privea cu un ochi spre osul îngropat. Acolo îi era comoara, acolo îi era inima! Găinile care se plimbau prin curte și căutau ceva să ciugulească au ajuns până în locul în care se afla ascuns osul. De cum au început să scurme acolo, Karamancio a sărit ca ars și lătrând a început să le pună pe fugă. Mama s-a mirat de ce Karamancio lătra la găini. Nu mai făcuse așa altădată. Eu știam însă pricina ‒ Karamancio își păzea osul ascuns! Astfel se întâmplă și cu mine: dacă încep să îngrămădesc lucruri de prisos, inima mea va fi atrasă de ele și se va îndepărta de Dumnezeu”.
Aici trebuie să aducem o lămurire importantă. Grăind împotriva patimilor pământești, noi nu vrem să spunem că ocupațiile pământești și interesele noastre sunt un păcat. Nu ele sunt păcat, ci împătimirea către acestea. Omul poate să nu posede nimic, însă dacă este împătimit către cele pământești, e ca și cum ar păcătui prin posedarea lor. Pe de altă parte, omul poate să aibă multe averi, dar inima lui să nu fie legată de acestea, ci neîncetat să bată pentru Dumnezeu.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 39-40)

[cristiboss56]

Noi avem un vrăjmaș neîmpăcat - diavolul. Nu ne este el îndeajuns, încât ne mai facem vrăjmași și din frații de credință și sânge? Când ne câștigă spre vrajbă, diavolul ne face parcă mai răi chiar decât el. Niciodată un diavol nu va vrăjmăși alt diavol. Iar aici - sub apăsarea urii diavolești - om cu om se vrăjmășesc, Creștin cu Creștin, frate cu frate.
Tâlharii, de îndată ce s-au aliat, ajung tovarăși. Țelurile și interesele lor comune îi leagă. Împart aceeași masă, de aceea se respectă unii pe alții ca frații. Iar noi, Creștinii, chipurile, urmărim cel mai înalt țel comun - mântuirea sufletelor noastre - și părelnic ne așezăm la una și aceeași masă duhovnicească - ne împărtășim din același potir cu Trupul și Sângele Domnului, chipurile suntem frați întru Hristos, când de fapt ne mâncăm unii pe alții precum fiarele sălbatice și suntem mult mai răi decât tâlharii. Lucrurile stau astfel deoarece ne-am întovărășit cu diavolul. Când diavolul ni se face prieten, începem să ne certăm cu oamenii. Dacă vrem însă să ne împăcăm cu vrăjmașii noștri, trebuie să ne certăm cu diavolul.
În viață, așa complicată cum este ea, nu putem, bineînțeles, să avem pace deplină și trainică. Din pricina păcătoșeniei noastre este firesc să se ivească neînțelegeri și certuri între oameni. Dar aceasta nu înseamnă ca o dată ce ne-am certat cu cineva să rămânem dușmani pentru totdeauna. Am greșit! Ne-am certat. Acum, să ne împăcăm!
Din păcate, puțini oameni se mai împacă după ce s-au certat, puțini trăiesc mai departe, ca frații. Și mai puțini sunt aceia care îi iartă, în inima lor, pe dușmanii lor neîmpăcați și îi rabdă. Cel mai adesea, vrăjmășia rămâne între oameni, ca să crească și să se întăreească spre veșnica lor pierzanie. De aici putem vedea că între oameni sunt cu putință trei feluri de relații: 1. vrăjmășia, 2. împăcarea și 3. răbdarea și iertarea vrăjmașului, în situația în care el este neîmpăcat.
(Arhimandritul Serafim Alexiev )

[cristiboss56]

R og şi poftesc stăruitor pe fiecare creştin în parte, să ne mărturisim scăderile, neputinţele şi păcatele zilnic, adeseori înaintea lui Dumnezeu. Eu nu silesc, nici aduc pe cineva în priveliştea celor împreună robi ai păcatului, nici nu silesc pe cineva să-şi descopere oamenilor păcatele sale; ci îndemn conştiinţa fiecăruia să şi-o desfacă şi să şi-o descopere înaintea lui Dumnezeu. Arată-i Lui, omule, rănile tale şi-I cere să-ţi dea doctoriile tămăduitoare.
Arată-ţi, creştine, rănile tale Celui ce nu te ocărăşte, ci te tămăduieşte. Nu uita că, deşi îţi vei tăinui tu păcatele tale, dar El le ştie pe toate: unde, când şi cum le-ai făcut. Deci, spune-i Lui păcatele tale, ca să câştigi iertare, spune-i, ca lepădând păcatele, să te duci acolo curat de greşeli.
(Protosinghel Nicodim Măndiță )

[cristiboss56]

Impotrivirea adolescenţilor, coroborată cu ignoranţa şi cu particularităţile de caracter ale părinţilor, are drept consecinţă tulburarea, cu rezultatul că un individ se poate afla în două situaţii extreme: unii părinţi devin foarte autoritari faţă de adolescenţii care sunt „prost crescuţi şi le au pe toate, contrar situaţiei pe care am avut-o noi”, în timp ce alţi părinţi spun „da” la orice care-i va face plăcuţi în ochii copiilor şi-i va scoate din conul de umbră. Adică unii cred că copiii de astăzi îşi permit luxul să sufere, iar alţii îşi amintesc de propria lor stare apăsătoare din adolescenţă şi de aceea refuză să-i apese cu ceva pe copiii lor. Cu siguranţă, adevărul se află la mijloc, între aceste două extreme. În general, adevărul despre lucrurile omeneşti este cu mult mai complex decât frazele pilduitoare pe care le putem emite în saloane, la întruniri şi în cafenele. Pentru a ne apropia de adevărul acesta este nevoie de un studiu şi de o cunoaştere sistematică, de o adâncire serioasă a experienţei, de progres şi de autocunoaştere. De obicei, nu-l putem înţelege pe altul mai bine decât ne putem înţelege pe noi înşine.
Dincolo de toate acestea, este nevoie ca cititorul să aibă neîncetat în vedere faptul că fiecare adolescent este unic, aşa cum fiecare om este unic, şi că abordarea lui nu va fi eficientă prin stereotipuri şi reţete.Precum subliniază şi psihiatrul Philip Graham: „Căutaţi ceva tipic adolescenţilor? Uitaţi de asta!”.
(Pr. Vasilios Thermos, Primăvară înnegurată: pentru o înţelegere a adolescenţei )

[cristiboss56]

Copiii noştri sunt viitorul nostru. Să formăm copiii, să postim împreună cu copiii noştri; dacă murim acum, copiii noştri să aibă un exemplu de la noi, oameni tineri: tatăl meu postea, mama mea postea, mama mea făcea mâncare aşa, bunica mea aşa prepara mâncare în post, aşa făceau ei. Şi atunci, chiar dacă în timp copilul mai alunecă, într-o parte sau în alta, îşi aduce aminte, are exemplu. Copiii noştri sunt ramuri din rădăcină, din tulpină. Copiii noştri vor fi ceea ce suntem noi, de aceea noi nu ne permitem să facem nedreptate, să facem desfrânare, să facem înşelătorie.
De ce? Pentru că acestea toate le trag din noi şi copiii noştri. Adică rădăcina întotdeauna dă sevă şi la ramuri.
(Preot Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos )

[cristiboss56]

- Având un prieten sau o prietenă pentru care Biserica şi tot ce ţine de viaţa duhovnicească nu-l interesează, cum ar fi de dorit să lucrezi cu el?
- Eu cred că prin „teatru”, faci teatru cu el. Îl atragi în diverse conjuncturi şi faci ca un scenariu cu el. Nu ştiu ce exemplu să dau, dar cred că este un aspect prea particular. De exemplu, poţi să-i spui că ai visat noaptea trecută că mâncai varză. La următoarea întâlnire îi spui că mâncai varză-salată verde şi tot aşa. „Dar ce-i cu atâtea vise?” „Nu ştiu ce-i cu atâtea vise, dar mă duc să mă spovedesc să-mi spună părintele ce-i cu visele astea.” Şi apoi te duci la spovedit ca să nu minţi de data aceasta şi-i spui că ai fost la spovedit. „Ei, ce ţi-a spus duhovnicul?” „Mi-a spus că aceste vise le am pentru că tu nu posteşti.” În momentul acela se creează o discuţie despre post, la care se răspunde că dacă posteşti, o să slăbeşti şi nu mai arăţi bine. „Mai bine să nu posteşti.” „Dar ce fac cu visele?” şi aşa mai departe. Deci, totul este să se creeze discuţie, pentru că nu poţi să-i spui: „Posteşte!” Dacă îi spui aşa, îi porunceşti şi apoi n-o să postească niciodată.
Îi spui: „Uite, am auzit că Mihai Eminescu postea”. Aşa scria duhovnicul lui în ziua de 8 noiembrie într-un Minei care se află la mănăstirea Neamţ, că după ce a postit s-a spovedit şi şi-a exprimat dorinţa să-i cânte maicile de la Văratec Lumină lină şi să fie îngropat pe malul mării”. Când el te aude aşa, îşi pune problema; încet, încet îşi pune problema. Este o modalitate, însă dacă te iubeşte, cedează imediat şi posteşte. Cum să nu postească, că altfel te duci la pizza, tu pizza de post, el cu carne, te duci la cofetărie, tu ceri prăjitură de post, el de dulce. Încet, încet se lucrează. Este o lucrare foarte puternică de schimbare a omului, nu este aşa simplu. Oamenii nu se schimbă imediat, sunt crescuţi într-o anumită mentalitate, cine ştie ce a fost în familia lor şi aşa mai departe.
(Părintele Nicolae Tănase )