Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Duhovnicul meu îmi spunea altă dată tot aşa, că piedicile pentru rugăciunea inimii ne vin din două laturi: din dreapta şi din stânga. Dacă vrăjmaşul nu reuşeşte să ne abată de la rugăciune prin gânduri deşarte sau prin dorinţe vinovate, el ne aduce în minte amintiri plăcute şi ne insuflă cugetări frumoase, pentru ca măcar cu atât să ne împiedice de la rugăciunea care-i este nesuferită. Aceasta se cheamă „furare din partea dreaptă”, când sufletul uită convorbirea cu Dumnezeu, pentru ca să se dădea la convorbiri plăcute cu sine sau cu alte creaturi. Fă ceva pentru Dumnezeu de valoarea unui ban, El te va răsplăti cu un galben. Dacă tu nu vei face nimic altceva decât să-ţi pui în gând să mergi la Tatăl, El de îndată îţi iese în întâmpinare. Tu vei rosti un cuvânt scurt si uscat zicând: „Primeşte-mă! Miluieşte-mă” în timp ce El te va îmbrăţişa şi te va săruta. Iată câtă dragoste are Tatăl ceresc pentru noi, nevrednicii!
(Pelerinul rus, Ed. Bunavestire, Bacău, 2008, p. 62)

[cristiboss56]

Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învățătură. Prin ispite se dobândește virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduința lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toți avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care și-a făcut locaș înlăuntrul nostru și nu vrem în nici un fel să-l dăm afară și atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smerești și Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci și mai rău și atunci se ajunge la sinucideri, ieșiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite. (Părintele Efrem Anthonitul, Credintă și mântuire, Editura Bunavestire, p. 18)

[cristiboss56]

sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro

Trebuie să ne folosim de libertatea oferită de Dumnezeu părăsind păcatul şi mulţumindu-i în fiecare zi lui Dumnezeu şi pentru cele bune dar şi pentru cele rele.


„Scopul libertăţii umane nu este în libertatea însăşi, nici în om, ci în Dumnezeu. Dându-i libertate omului Dumnezeu i-a lăsat o parte din puterea Sa dumnezeiască, dar cu scopul ca omul însuşi să o folosească cum trebuie şi să o aducă Lui ca pe cea mai bună jertfă”. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
Deseori ne gândim la libertate doar din punct de vedere politic, libertatea politică, sau la libertatea de a face tot ce ne dorim. Libertatea politică este bună doar dacă ne încurajează să-l căutăm pe Dumnezeu. Propriul ego bazat pe libertate nu este bun niciodată. Noi trebuie să căutăm mereu să arătăm celor din jur dragoste şi să îndeplinim poruncile lui Dumnezeu, dar să fie o alegere liberă. Când îl avem pe Dumnezeu în viaţa noastră şi când devenim membri participanţi ai Bisericii Sale atunci găsim adevărata libertate, când acţionăm conform voinţei lui Dumnezeu.
Atunci nu ne mai apasă nimic. Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.
Ei însă i-au răspuns: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi? Iisus le-a răspuns : Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului”. (Ioan 8, 31-34)
Asemenea spune și Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: „Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică”. (6, 20-22)
Arhiepiscopul Dimitrie scria: „Înţelesul cel mai profund şi esenţial pe care îl dă Biserica libertăţii este simplu-eliberarea faţă de păcat şi de consecinţele lui. Hristos i-a dat omului o libertate care nu-i poate fi luată de nimeni, indiferent de circumstanţele vieţii, chiar dacă Biserica a avut de suferit în perioadele de prigoană a creştinătăţii. Au fost 3 secole întregi de persecuţie a Bisericii de către Imperiul Roman şi majoritatea martirilor au fost martori şi totodată avocaţi ai libertăţii lor în Hristos.
În secolul al XXI-lea restricţiile şi persecuţiile asupra creştinilor sunt mai grele şi mai severe decât în alte timpuri; perioada comunistă oricât a încercat nu a reuşit să stingă lumina adevărului creştin, nu a reuşit să distrugă libertatea creştină”.
Trebuie să ne folosim de libertatea oferită de Dumnezeu părăsind păcatul şi mulţumindu-i în fiecare zi lui Dumnezeu şi pentru cele bune dar şi pentru cele rele.

[cristiboss56]

Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia dincolo de vorbe, Dumnezeu Milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare, chemarea care ustură, necazurile.
Necazurile vieţii însă iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră.

(Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 120-121)

[cristiboss56]

Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele și murdările din mare sunt aruncate afară; marea se curățește și devine liniștită. Prin ispite se face curățirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhovnicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduința Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de ață.
Harul experienței de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine și se face din mulțumire și fericire; căci acest har pleacă peste puțin timp, pe când harul experienței rămâne toată viața omului.
Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învățătură.
Prin ispite se dobândește virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduința lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre.
Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toți avem egoism, dar aici este vorba de egoismul care și-a făcut locaș înlăuntrul nostru și nu vrem în nici un fel să-l dăm afară și atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre.
Atunci două lucruri se pot întâmpla:
- ori te smerești și Dumnezeu te iartă, ori,
- datorită marelui păcat al egosimului, te faci și mai rău și atunci se ajunge la sinucideri, ieșiri din monahism etc.
De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.
Judecarea este egoism; nu vezi greșelile tale, ci pe ale celuilalt.
Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah.
Un avva s-a mântuit și numele i-a fost scris în cartea vieții întrucât nu i-a judecat pe frații ce se purtau necuvincios.
Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea apropelui.
Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.
Mi-a spus părintele meu:
,,Din ispitele mari am primit har mare, am simțit harul, l-am atins.
De aceea trebuie să avem răbdare și să îndurăm cu nădejde ispitele”.

,,Despre credință și mântuire”- Efrem Athonitul – Ed. Egumenița

[cristiboss56]

sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro



Divertismentul, în special cel de calitate, crește starea de depresie de care suferim, deoarece deși el nu este păcătos în sine, totuși nu poate mulțumi pe deplin inima.

De multe ori, când ne simțim deprimați, încercăm să depășim această stare prin orice mijloc posibil, mai cu seamă încercând să căutăm orice formă de divertisment. O asemenea acțiune va fi sortită eșecului, de cele mai multe ori. Asta nu înseamnă nicidecum că este greșit a căuta să ne amuzăm prin intermediul oricărui fel de divertisment disponibil, televizat sau nu, doar că nu vom putea depăși în acest fel sentimentele de depresie și supărare care ne încearcă.
Sfântul Teofan explică: Divertismentul, în special cel de calitate, crește starea de depresie de care suferim, deoarece deși el nu este păcătos în sine, totuși nu poate mulțumi pe deplin inima. În mod general vorbind, inconsecvența sentimentelor ne este specifică. Este foarte important ca noi să renunțăm la acest neajuns și să-l depășim, conștienți fiind de faptul că un singur lucru rămâne mereu același: cea mai importantă decizie pe care trebuie să o luăm în toată viața noastră, adică scopul vieții noastre trebuie să fie unirea cu Dumnezeu în Împărăția Sa, adică mântuirea sufletului.
În zilele noastre cel mai mult din timpul nostru liber îl ocupăm cu divertismentul de orice fel, ca de exemplu jocurile pe calculator, navigarea pe internet, filme și emisiuni T.V. Important este să privim aceste distracții doar ca o opțiune de a ne petrece timpul liber, fiind mereu în deplin control asupra lor, adică asupra duratei pe care o dedicăm acestor activități, evitând să ajungem dependenți de ele.
Adevărata satisfacție o obținem doar printr-o relație sinceră și adevărată cu Dumnezeu. Sfântul Teofan zice așa: Dumnezeu caută la inima omului și îl cheamă pe el totdeauna, iar inima răspunde chemării lui Dumnezeu și dorește ca El să vină și să se sălășluiască în ea. Căci fără Dumnezeu ea nu este niciodată împlinită, este plictisită... Uită-te în inima ta și vezi în ce stare este ea. Poate așa vei găsi ușa care duce la pacea lui Dumnezeu.
Deci cum găsim oare această ușă din inima noastră, de care vorbește Sfântul Teofan și care duce la pacea lui Dumnezeu? Pentru cei ce cred în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, una din aceste căi, care a fost verificată de-a lungul secolelor este rugăciunea. În fiecare zi, fixează-ți un program strict de rugăciune, dimineața și seara. Asigură-te că pe langă acest program de rugăciune vei practica și rugăciunea inimii, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Rugăciunea zilnică este esențială pentru a stabili o legătură sinceră și adevărată cu Dumnezeu; ea îți va aduce, cu siguranță, pacea interioară pe care o cauți, și îți va umpe golul din inima ta. Odată ce vom fi în legătură cu Dumnezeu, nu vom experimenta decât bucuria cea adevărată, care izvorăște din dragostea Lui necondiționată pentru noi. Când vom vedea deschisă acea ușă din inima noastră, vom putea primi și noi Harul Său în mod liber și vom putea urma poruncilor Lui, așa cum El ne îndeamnă, devenind și noi ca Hristos, adică ascultători față de voia Tatălui Ceresc.

[cristiboss56]

La baza melancoliei stă închipuirea incorectă a omului despre păcatele sale, despre posibilităţi şi realizări, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta te poate duce la căderea cu duhul, manifestându-se fie prin plâns amar şi oftat, fie prin răutate şi lipsa voinţei...


Întristarea este înrudită genetic cu patima melancoliei. Simptomele întristării, în cazul melancoliei, se acutizează şi iau o formă cronică. Atunci sunt răpuse toate puterile sufletului şi, în parte, cele ale trupului. La baza melancoliei stă închipuirea incorectă a omului despre păcatele sale, despre posibilităţi şi realizări, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta te poate duce la căderea cu duhul, manifestându-se fie prin plâns amar şi oftat, fie prin răutate şi lipsa voinţei, indiferent de ce se întâmplă. De aici şi golul lăuntric, lipsa de îndrăzneală pentru lucrurile bune, lenevia, profanarea, zădărnicia, insensibilitatea duhovnicească, cruzimea, deznădejdea. Sfântul Ioan Scărarul numeşte întristarea „slăbire a sufletului”, „neputinţă a minţii”, „melancolie a inimii”, lucruri ce se petrec din voia diavolului.
Demonul tristeţii este cel mai puternic. El îl împinge pe monah să-şi părăsească ascultarea, rugăciunea, viaţa duhovnicească, adică îi schimbă atitudinea, târându-l spre lume. Acest duh mişel se năpusteşte asupra călugărilor pe la miezul zilei. De aceea psalmistul îl numeşte molima ce bântuie întru amiază (Psalmi 90, 6). Străduindu-se să îi inducă omului starea de deznădejde, ispititorul îi şopteşte: „Eşti un mare păcătos şi Dumnezeu nu te va ierta. Nu nădăjdui, căci nu te vei mântui! Iar dacă tot vei ajunge în iad, atunci de ce îţi mai porţi crucea? Nu e mai bine să întrerupi chinul?”.
Părintele Paisie Aghioritul avertizează că întristarea şi greutatea sufletească vin la omul sensibil şi uşor de rănit din mustrările conştiinţei şi din hula celui viclean. În rând cu acest fel demonic de întristare, Sfinţii Părinţi aşază şi întristarea firească. Pentru noi aceasta este foarte interesantă, deoarece este condiţionată doar de procesele fiziologice ale organismului.
După părerea Cuvioşilor Varsanufie cel Mare şi Ioan, „întristarea firească se formează din cauza neputinţei trupeşti”, din cauza prea multei munci şi a oboselii. Episcopul Bamaba (Beleaev), citându-l pe Sfântul Isaac Sirul, spune că întristarea firească apare din cauza muncii prea grele şi a ascultărilor foarte mari. Oboseala fizică, emoţională şi mentală reprezintă „urzeala cu care demonul împleteşte modelele sale blestemate”. Cauza acestui fapt este oboseala cronică. Aceasta se adună în om cu trecerea anilor şi datorită ritmului nebunesc al vieţii, stresului îndelungat, grijilor permanente şi lipsei odihnei complete.
Cercetând oameni în vârstă, psihiatrii stabilesc adesea următorul diagnostic: melancolie involutivă. Simptomele acesteia sunt: tristeţea, neliniştea, dezamăgirea, autoflagelarea, supărarea pe propria persoană, supărarea pe soartă. Din punct de vedere psihologic este de înţeles: mulţi cetăţeni au muncit cinstit pentru binele statului, dar nu au primit ca recompensă respectul cuvenit. Funcţiile lor, economiile şi meritele sunt toate în trecut. Nu-i de mirare că stingerea tuturor idealurilor şi a speranţelor lor, cât şi nedreptatea îi duc la disperare. Atunci când nu se bucură de viață, unii mormăie, alţii fac scandal, iar alţii se resemnează...
Starea de spirit bolnăvicioasă, scăderea dispoziţiei şi melancolia sunt numite de psihiatri „hipotimie”. Registrul acestei disfuncţionalităţi este larg: de la o simplă supărare şi pesimism până la sentimentul neputinţei, al inutilităţii şi al unei existenţe fără sens. De aici până la sinucidere mai este doar un pas.
(Konstantin V. Zorin, Genele și cele șapte păcate capitale, Editura Sophia, p. 155-157)

[cristiboss56]

Când mă apuca foamea la timp nepotrivit mai degrabă din trândăvie, îmi îndreptam cugetul spre rugăciune, spunând «Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Părintelui Porfirie, miluiește-mă!» și, fără să-mi dau seama, foamea îmi și trecuse, până la ora stabilită pentru masă.
Eram de față odată când a sunat o doamnă care l-a rugat pe Părintele să se roage ca să o ajute să scape de mâncatul prea mult, fiind deja foarte grasă. Auzind răspunsul Părintelui am rămas surprins de sfatul pe care i l-a dat:
«- Nu L-ai iubit mult pe Hristos. Dăruiește-ți inima lui Hristos. Spune cu iubire fierbinte Doamne, Iisuse Hristoase, și vei da uitării toate mâncărurile, și va dispărea lăcomia».
Acest sfat mi l-am scris în inimă și l-am aplicat ori de cîte ori mi s-a ivit ocazia.
Când mă apuca foamea la timp nepotrivit mai degrabă din trândăvie, îmi îndreptam cugetul spre rugăciune, spunând «Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Părintelui Porfirie, miluiește-mă!» și, fără să-mi dau seama, foamea îmi și trecuse, până la ora stabilită pentru masă.
(Agapie Monahul, Flacăra dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea PărintelePorfirie, Editura Bunavestire Bacău – 2005, pp. 66)

[cristiboss56]

Noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm; că aşa, întreaga rană a sufletului nostru trebuie vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela, care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său.
Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine însuţi. Mânia ta este pentru tine însuţi o unealtă de schingiuire şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit decât un om, care de-a pururea este mânios? Îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă dacă vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adâncă rană peste rană. Dar pentru ce ne necăjim şi ne chinuim? Chiar dacă n-ar ameninţa iadul pe cei neîmpăcaţi, singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne îndemne a ierta pe cei ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă, încă şi pedepsele cele veşnice aşteaptă pe cei neîmpăcaţi, apoi ce este mai fără de judecată decât a-şi găti cineva chinul şi aici şi în cealaltă viaţă, a se nenoroci şi aici şi dincolo, numai să se răzbune asupra vrăjmaşului său?
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău)

[cristiboss56]

Dacă deci nu suferi pătimirile, nu poţi ajunge la cruce. Iar de rabzi mai întâi pătimirile, vei intra la limanul odihnei Lui. Şi te vei linişti apoi intru toată negrija, având sufletul întărit şi lipit de Domnul pentru totdeauna, străjuit în credinţă, bucurându-se întru nădejde, veselindu-se în dragoste, păzit în sfânta şi cea de o fiinţă Treime.
Întăreşte-ţi inima ca pe-o piatră tare. Iar piatră numesc tăria sufletului, ca să poţi auzi cele ce-ţi voi spune.
Ia deci seama la tine însuţi (...) te pregăteşte spre mulţumire în toate, auzind pe Apostolul care zice: «întru toate mulţumiţi» (I Tes. 5, 18), «fie în necazuri, fie în nevoi, fie în strâmtorări» (II Cor. 6, 4), fie în neputinţe şi osteneli trupeşti.
Mulţumeşte lui Dumnezeu în toate cele ce vin asupra ta. Căci nădăjduiesc că şi tu vei «intra în odihna Lui» (Evr. 1, 4). «Pentru că prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu» (Fap. 14, 22). Nu te îndoi deci în sufletul tău şi să nu slăbească inima ta în ceva. Şi adu-ţi aminte de cuvântul Apostolului «că chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi» (II Cor. 4 ,1 6 ).
Dacă deci nu suferi pătimirile, nu poţi ajunge la cruce. Iar de rabzi mai întâi pătimirile, vei intra la limanul odihnei Lui. Şi te vei linişti apoi întru toată negrija, având sufletul întărit şi lipit de Domnul pentru totdeauna, străjuit în credinţă, bucurându-se întru nădejde, veselindu-se în dragoste, păzit în sfânta şi cea de o fiinţă Treime. Şi atunci se va împlini cu tine ceea ce s-a spus: «Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul» (Ps. 95, 11).
(Sfântul Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 2, în Filocalia, vol. XI, p. 28-29)