Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

Acest om sfant a lui Dumnezeu a avut,printre multe altele,un mare dar,dupa cum se arata si in articol.Indiferent de piedici, de esecuri,de dureri fizice sau spirituale, a suferit totul in tacere dar nu a abandonat niciodata lupta cea buna, calcand pe urmele Mantuitorului.Este un dar al lui Dumnezeu, lucrat prin smerenie,cu care sfintii sai se invesmanteaza in fata unei lumi care, de foarte multe ori, i-a urat profund tocmai pentru aceasta atitudine a lor. Ca un gand in memoria sa, cand ma gandesc, cand mi-l imaginez pe Apostolul Ioan la dansul ma gandesc.Cred ca viata sa poate fi foarte bine caracterizata si prin cuvintele de final ale Apostolului Pavel din II Timotei 4.7-8. Sincere felicitari pentru determinarea pe care o pui in acest topic,este un frumos omagiu la adresa Parintelui Galeriu.

[CristianR]

Redau versetele la care te-ai referit, ca să fie la îndemâna tuturor:
7. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. 8. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.
Fără îndoială că i se potrivesc. Ca și altele. Eu îl asociam îndeosebi cu acesta: „Căutați întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă”. Împărăția lui Dumnezeu a fost, în mod evident, cea dintâi preocupare a sfinției sale, iar celelalte i s-au adăugat în urma acestei preocupări.

Întrebat fiind de cineva cum au dus-o – el și familia – în vremea foametei de după război, a răspuns că oamenii te țin în palmă dacă ești preot vrednic. Își rupeau mai curând de la gură ei, ca să nu fie lipsită familia preotului.

Un alt cuvânt, pe care îl repeta adesea, transpunându-l mereu în viață, era acesta: „Pe acestea să le facem și pe celelalte să nu le lăsăm”. În evidentă legătură cu cel de mai înainte, se îngrijea întâi de cele duhovnicești, dar fără a le ignora pe cele omenești. Avea o excepțională capacitate de a fi mereu cu gândul la Dumnezeu, în rugăciune neîncetată, și foarte prezent între oameni, pricepându-le cu multă agerime durerea sau nevoia pentru care îl căutau.

[CristianR]

Și aș mai adăuga ceva: Faptul că oameni de confesiuni diferite l-au iubit, unii considerându-l, iată, chiar sfânt, arată felul în care ar putea și ar trebui să se refacă unitatea Bisericii. Căci, fără a înceta să mărturisească Ortodoxia în cel mai curat mod, cunoscând foarte bine teologia și patristica, avea, în același timp, o dragoste și o bucurie a întâlnirii față de toți, indiferent de confesiune și chiar de religie.

[CristianR]

Revenind la predica de ieri, este interesant felul în care tâlcuiește Părintele bulversantul cuvânt din Evanghelie „ca văzând să nu vadă și auzind să nu înțeleagă”. Părintele consideră că traducerea corectă ar fi: „că văzând nu văd și auzind nu înțeleg”:

Pentru că şi vederea, şi auzul nostru sunt tulburate, căci purtăm povara păcatului şi a bolii; şi se îmbolnăvesc şi ochii noştri, şi urechile, şi nu vedem totdeauna aşa limpede, de clar. Mai adânc, înţelepţii Părinţi ai Bisericii ne grăiesc, vorbind despre simţuri, că au deschiderea lor, prin har. Căci harul curge de-a pururea, iar noi creştem în el. Şi creştem şi în privinţa simţurilor: de la simţiri trupeşti la simţiri duhovniceşti. Şi începem să pricepem duhovniceşte; să vedem duhovniceşte, să auzim duhovniceşte.

Și, mai departe, că tot a vorbit Theo astăzi de focul mistuitor:

Amintim iar momentul în care Moise, la Horeb, a văzut rugul care ardea şi nu se mistuia, şi a auzit glas ca din rug: “Moise! Moise!”. Dar rugul, un mărăcine, vorbeşte? Nu s-au deschis atunci urechile lui Moise auzului duhovnicesc?! Şi chiar ochii lui văzului duhovnicesc, căci, privind rugul care ardea şi nu se mistuia, căutând să înţeleagă, se minuna. Deci şi văzul, şi auzul lui se deschid altfel, la văz şi auz cu duhul.

[CristianR]

A venit, iată, și ziua acestei prăznuiri, a cărei predică am atașat-o săptămâna trecută.

Înainte de orice comentariu, părintele ne cheamă către starea duhovnicească potrivită înțelegerii unei relatări dumnezeiești:

Iubiţilor, să ne ridicăm şi noi acum, cu ochii duhului, şi să vedem acel moment sfânt. Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul spune că fără lucrarea, atingerea Duhului Sfânt, a harului, sufletul nu se înalţă. Adică din el însuşi, din sinea lui. Deci cu acest gând, în clipa aceasta, să ne ridicăm ca nişte înviaţi, ca acel tânăr pe care Hristos l-a înviat. Aşa să auzim acum cuvântul şi să ne îndreptăm privirea ochilor duhului acolo, căci ne-a dăruit Dumnezeu gândirea, să se arunce peste timp şi spaţiu, după chipul lui Său.

Atunci, acolo, și acum, aici, îndeosebi în biserică, Hristos este de față. El, care este Viața și cară dă viață, și niciodată moarte, care nu este creația lui Dumnezeu:

Trebuie spus limpede şi răspicat: Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El e trist pentru stricăciune şi moarte. Şi El este Izvorul vieţii. Şi aşa ne-a plănuit şi ne-a şi zidit în sfatul Lui (al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh) şi pe noi: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26) – după chipul Dumnezeului celui viu. Deci, dintru început, El este izvorul vieţii: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1). Iar Evanghelia după Ioan spune: “La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Deci El este începutul: Dumnezeu-Cuvântul. Tatăl, în Fiul Lui, după al Cărui chip suntem zidiţi, şi în Duhul Sfânt, ne-a zidit. Şi în El e viaţa.

Acest moment al învierii tânărului nu poate fi înțeles decât ca o rezidire, având în vedere că cel care o săvârșește este Însuși Cel care L-a zidit pe Adam.

Urmează un fragment deosebit de relevant cu privire la modul în care a fost creat omul, și care, fără a nega știința, pătrunde dincolo de marginile ei, la Dumnezeu:

Grăiam cuvântul acesta al Sfântului Grigorie Palama, atât de puternic, bogat şi răscolitor: “pământul era gravid”, adică avea viaţa tuturor vieţuitoarelor. Ce cuvânt plastic, intuitiv! Şi atunci, în acest pământ, îngreunat cu sarcina vieţii, a suflat Dumnezeu suflare de viaţă. Suflarea de la El, de la Dumnezeu, nu din pământul gravid. Şi de ce spun? Fac apel către savanţi, să nu mai explice pe om prin zoologie! Antropologia prin zoologie. Zoologia era de faţă, într-adevăr, când l-a făcut Dumnezeu pe om. Căci a luat ţărână din pământul îngreunat, gravid, dar a suflat suflare de viaţă de la El. Şi dumnezeieştii Părinţi ne învaţă: a făcut Dumnezeu întâi sufletul, l-a creat ca vas ales, potrivit să poarte odată cu suflarea de viaţă harul divin, lumina divină, dumnezeiescul. În acest vas zidit al lui Adam, în suflet, a dat chipul Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, iubiţilor. Şi chipul, precis, e Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt, suflarea lui Dumnezeu în ființa lui Adam, se face suflet al sufletului său, organ capabil să intre în comuniune cu Creatorul său, după cum arată Sfinții Petru Damaschin, Grigorie Palama și Calist Patriarhul.

[CristianR]

Deosebit de interesantă îmi pare abordarea problemei mort››ii, a cărei sursă nu este Dumnezeu, dar nici omul, ci diavolul. Însă Dumnezeu o îngăduie, cu scop mântuitor:

Dumnezeu a îngăduit moartea pentru că în ea moare păcatul. Care-i propriu-zis, în demon, originea păcatului: eul lui, orgoliul, mândria. Unde se sfârşeşte mândria, orgoliul? Care-i capătul celui mai trufaş, al celui care se crede stăpânul lumii? În cele din urmă, moartea. Înţelegeţi de ce a îngăduit Dumnezeu moartea? Oricât de uluitor te-ai socoti, oricine ai fi, vine şi-ţi spune moartea ce eşti. Când am înţeles aceasta, m-am uimit. Ori de câte ori înţeleg, în lumină divină, un adevăr, eu mă uimesc. Am înţeles că în moarte, într-adevăr, e sfârşitul orgoliului. Când aud cuvântul orgoliu, mă îngrozesc.

Păcatul primordial pune un alt început firii create, produce o mutat››ie:

Dar tot dumnezeiescul Maxim spune un cuvânt uimitor: Protopărintele (Adam), zice el, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi. Ne cutremurăm. Puneţi la inimă acest cuvânt! Păcatul, moartea, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi. Şi anume, obârşia constătătoare din plăcere, sfârşind în moartea prin durere. A dat firii altă obârşie! S-a produs, dacă vreţi, o mutaţie. Va spune şi sf Pavel: €ž€œVăd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele€€ (Romani 7, 23). Lege supusă mort››››ii.(Romani 7, 23).

[CristianR]

Diferența între cei doi nu ține în primul rând de starea lor materială, ci de cea a sufletului, întrucât bogatul - care nu are nume, sau al cărui nume ar putea fi dat de îndeletnicirea lui principală, constând în îmbuibare și desfătare - nu avea milă, nebăgând de seamă că la poarta lui zace un om sărac, în timp ce Lazăr (al cărui nume se traduce prin Dumnezeu ajută), deși aflat într-o suferință îndelungată, rămâne smerit și încrezător în mila Domnului.

Pentru că bogăţiile lumii te hrănesc şi au rostul lor, dar nu-ţi dau veşnicia. Tu le poţi însă transforma. Aici este taina: poţi transforma bunătăţile lumii în căi spre veşnicie. Tot ce este zidit, creat, nu e veşnic, e trecător. Au sesizat înţelepţii: o bucată de pâine este materie; dacă mă îndop cu ea, şi văd în ea viaţa mea, totul, atunci eu trăiesc în materie, în ce este muritor. Dar când bucata de pâine o dau celui flămând, atunci calea pâinii mele spre cel flămând este calea spre împărăţia lui Dumnezeu. Ea devine atunci cale a veşniciei. Lazăr, cu certitudine, prin încrederea pe care o avea în Dumnezeu purta în el arvuna veşniciei. Scriptura este simplă, dar de o simplitate dumnezeiască. Numele lui descoperea viaţa lui.

Textul predicii în anexă, iar audio aici.

[CristianR]

După o explicație privind sensul expresiei „sânul lui Avraam” și după o lămurire a sensului bogăției, părintele extrage un înțeles cu privire la viața de după moarte:

Vedeţi, Mântuitorul ne spune despre fostul bogat, că el vedea. Era în văpaie, dar vedea departe pe Avraam, pe Lazăr. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: adâncul din noi, sufletul nostru, fiinţa noastră lăuntrică, ea nu-şi pierde simţurile, înţelegerea; dimpotrivă, graniţele, hotarele minţii, ale cunoaşterii şi ale inimii, ale iubirii, se deschid mereu, se deplasează în nemărginire. Pentru că aşa a fost creat omul, după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El. Atunci – zice Ioan Gură de Aur – deodată, tu, cu sufletul tău, şi vezi, şi auzi, iar picioarele tale se mişcă, şi în toate părţile ţi se deschid căile vieţii şi-ţi aduci aminte, mai ales, de tot trecutul tău.

După care se referă la ceea ce face subiectul unui topic recent deschis, respectiv experiențe ale celor care au trecut prin moartea clinică. Este vorba despre Elisabeth Kübler Ross, care afirmă:

“în această lumină trăită, trăieşte omul pentru prima oară ceea ce ar fi putut anume să fie”. Adică îţi vezi taina sufletului, fiinţa ta cea mai adâncă, proiectul tău, structura.

[CristianR]

Un tâlc profund a ceea ce înseamnă prăpastia „dintre noi și voi”:

Iubiţilor, atunci a mai adăugat Avraam: “Fiule, prăpastie adâncă e între noi şi voi, încât dacă ar dori cineva să treacă dintr-o parte în alta, nu poate”. Care-i prăpastia aceasta? O tâlcuiesc dumnezeieştii Părinţi, îndeosebi Sfântul Maxim Mărturisitorul: este prăpastia săpată adânc de egoismul meu, de adorarea mea de sine şi de adorarea bunătăţilor trecătoare, pământeşti, care devin mormântul meu dacă nu fac din ele cale spre veşnicie. Căci nu era atât prăpastia între nefericitul bogat şi Lazăr din sânul lui Avraam, cât prăpastia între noi şi Dumnezeu; prin neiubire, prin închiderea în sine ca într-un mormânt. O mărturisesc Părinţii şi o repetăm mereu: păcătosul nu cade din braţele lui Dumnezeu, dar se închide în sine ca într-o groapă. Aceasta este prăpastia, pe care numai iubirea şi lumina divină o pot surpa. Acestea două pot surpa prăpăstiile.

[CristianR]

Predica poate fi și ascultată, aici.