Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[Ioan_Cezar]

Ei, bine.... No problem.
Acuma, legat de tâlcul poveştilor, şmecheria e că sunt în aşa fel construite încât fiecare să îşi ia porţia de interpretare după cum îi sunt nevoile şi puterile. În general, pentru a fi terapeutice, povestirile de acest gen (şi întreaga literatură motivaţională de calitate) nu au o "morală" univocă. Rolul lor este euristic (nu algoritmic), constituie un stimul care să mişte, cumva, potenţialul blocat al omului. Nu arată formula de rezolvare, ci incită la descoperire personală şi creare de sensuri noi, conform psihologiei individuale. De aceea, dacă lansezi o astfel de poveste într-un grup, vei auzi variante şi variante de interpretare. Aşa e sanogen, da. Pe aceeaşi linie, dar la un nivel absolut, care aduce învierea inimii, merg şi pildele - acelea pe care le ştim din Scriptură. Hristos nu explică, nu oferă "morala" decât atunci când e rugat în mod expres (de exemplu Pilda Semănătorului).
Lasă pilda să lucreze în fiecare, prin însăşi puterea (energia) formulării ei....

[cristiboss56]

O dată, pe când mă aflam unde mă aflam [în India, n. ed.], un misionar străin a venit la mine și mi-a spus:
‒ Sunteți un om bun, dar nu sunteți o bună creștină.
I-am zis:
‒ De ce?
‒ Fiindcă sunteți aici de atâta vreme și vorbiți doar în engleză. Ce limbi ale băștinașilor ați învățat?
I-am răspus:
‒ N-am izbutit să învăț nici o limbă a locului, deoarece călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăț un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învățat să spun doar Bună dimineața și Bună seara . Nimic altceva.
‒ Aaa, păi nu sunteți creștină... Cum puteți evangheliza? Toți catolicii și protestanții învață dialectele locale ca să poate face asta...
Atunci mi-am zis: „Doamne, dă-mi un răspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toată inima, și apoi i-am spus:
‒ Ah, am uitat! Știu cinci limbi.
‒ Cu adevărat? Care sunt acestea?
‒ Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea.
Atunci el s-a oprit și mi-a zis:
‒ O clipă. Puteți să repetați, ca să notez ce ați spus?
Cu aceste cinci limbi poți călători în tot pământul și toată lumea va fi a ta. Iubește-i pe toți ca pe tine însuți ‒ fără să-ți pese de religie sau rasă, fără să-ți pese de nimic. Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu). Nu poți ști niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.
(Maica Gavrilia Papaiannis)

[cristiboss56]

În anul 2007, împreună cu alţi nouă rezidenţi din Italia, am fost la hramul Sfântului Nectarie în Grecia (9 Noiembrie). Noi aparţinem de parohia din Udine. Acolo s-au întâmplat mai multe minuni, drept pentru care vă povestesc.
Cu noi era şi un catolic. Acesta se pregătea pentru botezul ortodox. După participarea la hram, s-a botezat, având în vedere că a primit şi încredinţarea dreptei credinţe. Cu o zi înainte să se boteze, diavolul a încercat să-l tulbure, povestea el, zicându-i: „Mâine te botezi, Nectarie, ha?… ”. Printre cei care au venit cu noi era şi o doamnă, care a avut cancer la sân şi la gât. Ea a aflat de la o altă enoriaşă de minunile pe care le face Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, mai ales cu cei bolnavi de cancer. Femeia a hotărât să meargă şi să se roage pentru vindecare. A fost la Sfântul şi cu uleiul pe care l-a adus acasă l-a vindecat pe tatăl ei, care avea şi el metastază. Această femeie bolnavă de cancer a decis să ceară ajutor și mijlocire la Domnul, prin Sfântul Nectarie, înainte de operaţie… şi s-a vindecat! Total! Pe locul unde erau cele două tumori au rămas doar două cicatrici.
Apropiindu-se hramul Sfântului în noiembrie, am făcut acest grup de zece persoane şi ne-am dus să îi mulţumim pentru ajutor. Eu însă nu îl cunoşteam încă pe Sfântul Nectarie. Dar s-a făcut el cunoscut, şi încă cum! Ceea ce ştiam despre el citisem în cele două acatiste ale sale şi toate cele scrise acolo le-am crezut, din toată fiinţa mea. Odată ajunsă acolo, mi-am dat seama de adevărul celor scrise şi pot să mărturisesc că am simţit şi miros de mir pe străzile Eghinei, la fel ca şi lângă racla cu moaştele Sfântului.
Eu, fiind începătoare în ale Ortodoxiei, m-am gândit la înşelare, dar starea de lacrimi şi de zdrobire erau cu siguranţă daruri de la cei din înălţime. Mărturisesc că e adevărat că rugându-te cu capul sprijinit de patul sfântului, primeşti vindecare, după credinţă, în dar, chiar şi dacă nu ceri. Eu avem două chisturi pe ovar şi au dispărut efectiv, deşi eu nu cerusem vindecare trupească, ci sufletească, căci asta era durerea mea cea mai mare. Dar ştie Domnul ce avem nevoie şi fără să cerem...
(Sfântul Nectarie - minuni în România , ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 211-213)

[cristiboss56]

Sfântul Apostol Andrei a făcut multe minuni la Peştera din Dobrogea. Ridicarea bisericii mari, construirea întregului complex monahal de lângă satul Ion Corvin sunt şi ele minuni. Iar minunile continuă să se întâmple şi azi pe aceste meleaguri, fiind un îndemn pentru credincioşii din întreaga ţară să vină să se roage la „Bethleemul românesc“ - peştera Sfântului Apostol Andrei, primul aşezământ creştin din România.
Prin anii 1940-1943, doi buni prieteni pasionaţi de arheologie biblică - preotul Constantin Lemnaru, de la parohia Adamclisi, şi avocatul Jan Dinu, obişnuiau să cutreiere meleagurile dobrogene şi siturile arheologice din această parte a ţării, în căutare de mărturii ale creştinării dacilor de către Sf. Apostol Andrei. Se spune că juristul Jan Dinu ar fi avut, într-una din nopţi, o viziune despre existenţa peşterii, fapt ce l-ar fi determinat să nu înceteze căutările până ce nu va găsi lăcaşul.
Şi cercetările lor nu au rămas fără rezultate. În primăvara lui 1943, soarta le-a surâs: în pădurea de lângă satul Ion Corvin cei doi au descoperit grota ce avea să fie atestată ca fiind peştera Sf. Apostol Andrei. Cei doi au început amenajarea peşterii şi a unui platou în faţa acesteia, în care să reînceapă oficierea slujbelor religioase. La 30 iulie 1944, când episcopul Chesarie Păunescu, înconjurat de un sobor de preoţi, şi în prezenţa unui mare număr de credincioşi veniţi din toată ţara, a sfinţit peştera Sf. Andrei. Din păcate, declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, urmată de instalarea la putere a regimului comunist şi de desfiinţarea Episcopiei de Constanţa, au făcut ca peştera Sf. Andrei să ajungă o simplă grotă, profanarea acesteia finalizându-se cu amenajarea, în interiorul ei, a unui staul de oi. Mărăcinii, ferigile şi arbuştii au astupat intrarea, totul căzând în paragină şi uitare.
Cu toate acestea, localnicii cu care am stat de vorbă pe timpul documentării noastre ne povesteau că în satul Ion Corvin s-a păstrat vie tradiţia cu privire la existenţa peşterii de la marginea satului lor şi că oamenii mergeau frecvent să se roage în pădure ştiind că acolo este şi peştera. Există mărturii certe că, în anii 1986-1989, peştera a fost vizitată în repetate rânduri, că aici oamenii aprindeau lumânări şi tămâie şi se rugau pentru că „aşa era obiceiul din moşi strămoşi“. Mai mult decât atât, însuşi IPS Lucian al Tomisului a întreprins câteva vizite în zonă şi a dispus măsuri pentru curăţirea şi amenajarea zonei, dar mai ales pentru ridicarea unei turle acoperite, deasupra grotei, pentru a împiedica pătrunderea apelor pluviale în interiorul acesteia. A trebuit să vină însă evenimentele din 1989 pentru ca peştera Sf. Apostol Andrei să iasă la lumină. Acest lucru s-a întâmplat efectiv în vara anului 1990.
Primii monahi de după 1990
Readucerea peşterii în actualitatea religioasă este strâns legată de faptul că, la 12 februarie 1990, s-a reînfiinţat Arhiepiscopia Tomisului, cu reşedinţa la Constanţa. La îndemnul IPS Lucian, în vara aceluiaşi an, au sosit la Peşteră ieromonahul Victor Ghindăreanul şi monahul Nicodim Dincă, ultimul provenind dintr-un sat dobrogean, Zorile. Oficial, aşa cum rezultă din documentele păstrate la Arhiepiscopia Tomisului, schitul „Peştera Sf. Ap. Andrei“ are ca dată de înfiinţare ziua de 12 decembrie 1990. Dar chiar şi înainte de această dată, monahul Nicodim Dincă a făcut un adăpost în peşteră şi a luat măsuri pentru reactivarea vieţii monahale pe aceste locuri. La început, călugărul şi-a câştigat existenţa confecţionând icoane, încropind un atelier într-o remorcă-vagon, dăruită de credinciosul Pigui Mihai din Constanţa. De altfel, şi iarna 1990 spre 1991 a petrecut-o în acest vagon, împreună cu cei doi ucenici ai săi. În primăvara lui 1991, prin grija monahilor, peştera a luat înfăţişarea unui adevărat paraclis, fiind înzestrată cu clopotniţă, icoane, obiecte de cult şi cărţi bisericeşti. Fiind nevoie de preot călugăr care să săvârşească zilnic cele 7 laude, Sf. Liturghie şi alte slujbe cerute de credincioşi, IPS Arhiepiscop Lucian l-a adus, în vara anului 1991, pe ieromonahul Dionisie Uluzu, de la Dervent. Prin destoinicia monahului Nicodim s-au ridicat chilii, o trapeză, bucătăria, astfel că, în iarna 1991/1992, obştea monahală locuia deja în noul şi tânărul schit.
Peştera, din nou biserică creştină
Între timp, şi Arhiepiscopia Tomisului a întreprins acţiuni pentru reactivarea vieţii monahale la peştera Sf. Ap. Andrei, reuşind să obţină o suprafaţă de un hectar de teren din fondul forestier şi 5 hectare arabile, conform Legii 18/1991, precum şi autorizaţia pentru executarea lucrărilor la nou- înfiinţatul schit, „Peştera Sf. Apostol Andrei“.
În vara lui 1992 s-au finisat egumenia, trapeza, bucătăria, şi corpul chiliilor cu cerdacul acestora. Tot în 1992 s-a încropit o gospodărie anexă. Primăvara lui 1993 a fost folosită pentru amenajarea peşterii Sf. Apostol Andrei. S-a înălţat turla la 5 m şi s-a completat cu zid de cărămidă, dar a rămas netencuită pentru că în 16 iulie, monahul Nicodim a fost chemat la cele veşnice. A fost înmormântat cu toată cinstea la 20 iulie, slujba fiind săvârşită de însuşi IPS Arhiepiscop Lucian. În seara aceleiaşi zile a fost numit egumen ieromonahul Sava Gana, de la Dervent, rămânând alături de dânsul încă 8 vieţuitori şi ieromonahul Teotim Popa.
Schitul înălţat la rang de mănăstire
În toamna 1993 s-a tencuit turla peşterii, i s-a reconstituit faţada după modelul din 1943, s-a ridicat, în partea de vest, o clădire pentru încă 12 chilii şi a fost pusă piatra de temelie a bisericii mari a schitului, cu hramul „Sf. Apostol Andrei“. Slujba a fost oficiată de IPS Arhiepiscop Lucian, în fruntea unui sobor de preoţi şi cu participarea a mii de credincioşi veniţi din toată ţara. Tot în toamna anului 1993 s-a turnat şi fundaţia noului paraclis al schitului şi s-a construit un cuptor de pâine. În 1994, după modelul din 1944, s-a ridicat terasa din faţa peşterii cu piatră scoasă de călugări din cariera Urluia, pe care tot ei au fasonat-o. Până în toamnă, terasa a fost finisată. A fost întărită şi gospodăria anexă, fiind aduse aici animale, astfel că la „Peştera Sf. Ap. Andrei“ se creaseră deja condiţii ca obştea să ajungă la 100 de vieţuitori, aşa cum a avut în 1810. La cererea Arhiepiscopiei Tomisului, vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist a aprobat, în şedinţa sinodală din luna iulie 1994, ca Schitul „Peştera Sf. Apostol Andrei“ să fie transformat în mănăstire, fapt petrecut la 8 august acelaşi an.
De atunci, anual, mii de credincioşi, creştini ortodocşi, neclinitiţi de două mii de ani din puritatea învăţăturii Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, într-un neobosit pelerinaj, se adună la Mănăstirea „Peştera Sf. Apostol Andrei“ în cuget curat, simţind un puternic îndemn lăuntric să cheme cu credinţă, dragoste şi recunoştinţă, pe întâiul lor părinte sufletesc.
În 1995, când s-a turnat fundaţia bisericii mari, paraclisul era deja ridicat şi tencuit în interior. Slujbele se ţineau încă în faţa peşterii, pe terasa de beton de 25x25 m, peştera, cu pronaosul de 8x8 m şi naosul de 8x5 (trecerea din pronaos în naos se face printr-o uşă de 2x1,5m) fiind neîncăpătoare pentru numeroşii credincioşi care participau la majoritatea slujbelor.
În 1997 s-a început construcţia bisericii mari, ridicarea noii stăreţii şi pictarea paraclisului, aceasta fiind terminată în anul 1999 şi sfinţită în 2001 de către IPS Arhiepiscop Teodosie al Tomisului. În anul 2001 s-au definitivat lucrările bisericii mari, iar în anii următori s-a executat pictura interioară. În toată această perioadă de autentic şantier, viaţa duhovnicească a crescut şi s-a închegat, împletindu-se cu deosebită armonie orele de rugăciune şi slujbă, cu munca grea, dar plină de satisfacţie, de clădire a bisericii mari.

[cristiboss56]

Spiridon este cinstit în mod deosebit de corfioţi, fiind considerat ocrotitorul insulei. În semn de mulţumire pentru minunile săvârşite, de patru ori pe an în Corfu se fac procesiuni cu moaştele Sfântului Spiridon.

Una dintre aceste procesiuni are loc pe 11 august, când corfioţii sărbătoresc minunea salvării insulei de Sfântul Spiridon. Pe 11 august 1716, turcii atacaseră Insula Corfu, dar, prin intervenţia în chip minunat a Sfântului Spiridon, atacul a eşuat. Acest eveniment este consemnat în mai toate cronicele timpului.

În amintirea minunilor Sfântului Spiridon, în Corfu se mai fac procesiuni în Duminica Floriilor, în Sâmbăta Mare şi în prima duminică a lunii noiembrie. Este cunoscut faptul că Sfântul Spiridon i-a izbăvit pe corfioţi din ciumă şi din foamete şi a alungat sărăcia.

[cristiboss56]

Sfântul Nifon, Episcopul Constanțianei celei din Alexandria :

Într-o noapte, vede fericitul în vis că se afla într-o casă mare și lungă. Deodată, acolo unde stătea într-un capăt, vede doi bărbați negri și amenințători că se repezeau asupra lui, vrând să-l omoare. Ca să scape de ei, a început să alerge cu sufletul la gură spre celălalt capăt al casei, în timp ce negrii îl vânau din spate. În clipa în care și-au întins mâinile să-l apuce, a ajuns dincolo. A găsit o ușă pe care a deschis-o ca un nebun, a dat buzna înăuntru și a închis-o apoi în urma lui cu putere.

Atunci a văzut că intrase într-o biserică a lui Dumnezeu. S-a simțit în siguranță. Într-adevăr, urmăritorii lui nu îndrăzneau să intre acolo. A răsuflat ușurat și s-a liniștit. După puțin timp a deschis cu prudență ușa și a ieșit afară. A înaintat destul de mult, când cei doi negri care pândeau la fiecare colț al casei s-au arătat dintr-odată și au început din nou să-l vâneze. De cum i-a văzut, Nifon, a luat-o iar la fugă acum spre un alt capăt al casei. Și acolo a găsit o ușă care l-a dus și l-a adăpostit într-o altă biserică sfântă. Negrii, descumpăniți, se ațineau iarăși pe la colțuri. Când mai târziu a ieșit și de acolo cu frica în sân, s-a repetat scena dinainte.

Acest vis l-a văzut noapte de noapte timp de o săptămână. Și în timp ce încerca să înțeleagă semnificația lui, Duhul Sfânt i-a vorbit tainic în minte și i-a zis: „Este cu neputință să scapi din cursele demonilor dacă nu te refugiezi în Bisericile lui Dumnezeu și dacă nu te lupți prin rugăciuni și postiri”.

De atunci Nifon se ducea adeseori în biserici – și erau multe și preadesfătate în „împărăteasa cetăților” – și totodată se preda pe sine postului și rugăciunii. Uneori, însă, îl rodea acest gând: „Nu cumva e mai bine ca în loc să alerg prin biserici, să mă așez într-un loc și să cer mila Domnului?”.

Nu a întârziat Milostivul Dumnezeu să-i descopere lui iarăși că de fiecare dată când un om se duce la Biserică să se roage, fie ziua sau noaptea, pașii lui sunt numărați de sfinții îngeri, pentru a fi răsplătiți cu plată cerească în ziua Judecății. Ba încă și cum îngerii păzitori ai bisericilor îi însemnează pe cei care intră înlăuntru, și în fiecare seară transmit puterilor cerești care înconjoară Cerescul Jertfelnic. Atunci îngerii din Cer cu și mai mare râvnă și bucurie își cântă slavosloviile lo, zicând: „Cât de mare cinste este pentru acești oameni faptul că nu încetează ziua și noaptea să-L slăvească pe Preabunul Dumnezeu, măcar că trăiesc în deșertăciunea lumii! Să ne sârguim, deci, și noi mai cu râvnă să slăvim Preasfânta Treime, cântând întreit sfânta cântare”. Aflând Nifon toate acestea de la Duhul Sfânt, se nevoia să se roage neîncetat, refugiindu-se pe cât putea în biserici.

[cristiboss56]

A fost nevoie pentru câteva zile să stau în spital, ținând companie unui tânăr care fusese supus unei intervenții chirurgicale grave. Și mărturisesc că am avut parte de așa niște experiențe și trăiri ce nu le poate cineva scrie într-o carte sau rosti într-o predică, oricât de excepționale sau „duhovnicești” ar fi ele.
Să trăiești într-un spital, când desigur nu există o familiarizare cu această formă profesională, nu este o experiență obișnuită. Vezi, auzi, înțelegi și trăiești multe lucruri pe niveluri diferite. Cunoști realități care, în afara spitalului, îți scapă din vedere. Nu că nu ar exista și în afara spitalului, dar rutina de zi cu zi te conduce la uitarea lor.
Ceea ce trăiești, în primul rând, într-un spital este faptul că oamenii, în extenuarea durerii, de cele mai multe ori devin generoși și făcători de bine. Unul vine mai aproape de celălalt. Vorbesc mai mult unul cu celălalt și cu o mai mare ușurătate. Întâmpini dorința lor arzătoare de a povesti fiecare povestea vieții lui. Să-și împărtășească experiența suferinței sale. Iar acest proces odihnește și liniștește nu doar pe cel care povestește, ci și pe acela care ascultă. Se simte fiecare solidarul celuilalt. Nu simți acea singurătate tragică a durerii. Îți spui: „Există și alții ca mine. Nu sunt singur. Suntem mulți. Ne vom lupta și vom învinge!”.
O doamnă din salonul alăturat celui în care stăteam noi, fără să ne cunoască, ne-a vorbit cu familiaritate despre experiența soțului ei în legătură cu boala ei, despre multele intervenții chirurgicale ce i-au obosit, dar care nu i-au descurajat. Încerca cu agonie să ne împărtășească nădejdea ei, faptul că merită să luptăm. Încerca prin fiecare cuvânt să ne transmită curaj, să alunge frica din inimile noastre. Într-un sfârșit, și-a deschis geanta și i-a dat prietenei mele bolnave, împreună cu un zâmbet de necrezut, un cadou foarte frumos. O ceașcă pe care o făcuse ea însăși. I-a dăruit-o cu o sărutare plină de dragoste. O altă doamnă de pe acel etaj ne privea de pe coridorul spitalului, plângând. Cine știe oare ce gândea? Pentru vreun motiv de-al ei personal curgeau lacrimile din ochii ei? Și într-adevăr așa era. Suferea pentru un caz de-al ei personal.
Multe aș putea să relatez din puținele zile ce le-am petrecut în acel loc, însă mă voi limita să expun încă două experiențe care mi-au predat o lecție foarte importantă.
Prima este despre tânărul acela pe care l-am acompaniat la spital și am stat alături de el. Suferea cumplit. Ne consola el, în loc să-l mângâiem noi. Când vezi un om că suferă cumplit din cauza bolii și a efectelor ei, și cu toate acestea să-ți zâmbească doar pentru a nu te neliniști pe tine, semenul său pe care îl iubește, atunci cu siguranță vorbim de o formă de sfințenie unde prezența lui Dumnezeu este intensă prin curaj și nădejde, jertfă și înviere.
A doua istorisire la care vreau să mă refer este una ce mi-a făcut o impresie de necrezut. Ce s-a întâmplat de fapt? S-au prezentat la spital, de nicăieri parcă, oameni ai Bisericii și nu numai – înțelegând aici faptul că respectivul bolnav nu avea prieteni, cunoscuți, rude – care nu doar că au vrut să ofere darul lor material, dar cel mai important a fost faptul că și-au dorit să rămână o noapte în compania bolnavului. Aceasta este sfințenia. Este o nădejde adâncă în faptul că Dumnezeu în zilele noastre nu a lăsat nemărturisit numele Lui. Sfințenia Lui este întrupată alături de noi, în cei răstigniți prin bolile lor, care zâmbesc cu nădejdea Învierii, dar și în cei obosiți care dau deoparte somnul lor și puținul lor timp liber pentru a sluji și a ajuta pe aproapele lor. În astfel de fapte se răspândeștemirosul plăcut al Raiului.
Oameni sfinți există alături de noi, în viața noastră de zi cu zi, și nu este neapărată nevoie să poarte rasă și să aibă bărbi lungi. Nici să trăiască în nu știu care mănăstire îndepărtată. Ci sunt alături de ușa noastră. Sunt toți aceia care, în tăcere, fără bătăi de tobe și priveliști încântătoare, trăiesc iubirea de pe Crucea și din Învierea lui Hristos. Pentru aceia, viața nu este câștig și putere, ci pierdere și dăruire în numele iubirii. Spunea frumos filologul și filozoful Stavros Zoumboulakis: „Oricine caută urma lui Dumnezeu în această lume, nu o va găsi decât pe fața celor bolnavi, a celor flămânzi, a celor prizonieri, a celor străini... Oricine are răbdare cu cei neputincioși este mai mare decât toți titanii teologiei”.

[cristiboss56]

– Părinte Visarion, dacă binevoieşti, povesteşte-mi şi minunea care s-a făcut în această biserică, când l-ai văzut pe Cinstitul Înaintemergător viu şi ai vorbit cu el?
Atunci Bătrânul Visarion a zâmbit puţin şi cu obişnuita sa simplitate a început să spună:
„Această minune despre care spui s-a întâmplat la doi ani după ce am descoperit biserica. Şi fiindcă vrei să afli, ascultă.
Sfinţia Ta ai împlinit ascultarea de morar şi ştii că adesea se adună mulţi oameni la moară. Într-o zi, doi săteni au mers la târg şi unul a cumpărat calul celuilalt. Cel care a cumpărat calul a mers la biserică şi s-a închinat. A lăsat înaintea icoanei Sfântului Ioan Înaintemergătorul câţiva bani şi mi-a spus să aprind o lumânare. Eu am aprins o lumânare, am văzut banii, care erau destul de mulţi, dar nu i-am luat, ci i-am lăsat înaintea icoanei. Spre seară am mers să aprind candelele şi am văzut că banii lipsesc. Nu-ţi închipui ce mâhnire m-a cuprins. Atunci diavolul m-a întărâtat şi m-am dus ţintă înaintea icoanei Sfântului, căruia i-am spus:
– Sfinte Ioane, ce faci? Nu eşti aici? De ce ai lăsat să-ţi ia banii dinaintea icoanei? Pentru asta n-am să-ţi aprind candela.
Şi aşa, părinte Lazăre, am aprins numai candela Maicii Domnului şi am plecat. Da, dar inima abia îmi mai bătea în piept. Am mers la moară, am urcat sus la chilie, am mâncat puţină pâine, dar eram tulburat. În minte îmi stăruia gândul că am lăsat stinsă candela Sfântului, iar aghiuţă nu mă lăsa, ci mă tot întărâta. Am spus atunci în sinea mea: «Ia să vedem ce se va întâmpla. În seara aceasta nu aprind candela». După aceea m-am culcat, părinte, cu tulburarea pe care o aveam, stăruind în îndărătnicia mea. Era luna plină şi razele ei luminau ca soarele pătrunzând în chilia mea prin fereastră. Şi aşa cum dormeam singur – pentru că atunci nu aveam pe nimeni ca ajutor –, spre miezul nopţii am simţit cum mă scutură cineva. M-am trezit şi am văzut înaintea mea un uriaş cu părul despletit. Am început să tremur de frică şi abia am putut să-l întreb:
– Cum ai venit aici?
– Nu e treaba ta să ştii cum am venit, mi-a răspuns acela, ci mai degrabă tu să-mi spui de ce nu ai aprins candela?
Şi îndată, cu multă frică, cu o voce tremurândă şi cu lacrimi în ochi, am spus:
– Să mă ierţi, Sfinte! Am greşit!
Apoi i-am făcut trei metanii şi, căzând la picioarele lui, îl rugam plângând să mă ierte”.
În timp ce Bătrânul Visarion îmi povestea acestea, a început să plângă. După puţin s-a oprit din plâns şi a continuat:
„Atunci l-am auzit, părinte, pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul spunându-mi cu un glas dulce şi liniştit:
– Fiul meu Visarion, cum spui că nu sunt aici? Dacă eu nu sunt aici, atunci cine te păzeşte de atâţia ani de tâlhari şi de atâtea alte rele în această pustietate?
Bătrânul Visarion iarăşi a început să plângă de emoţie şi de evlavie faţă de Sfântul Ioan.
– Sfinte Ioane, i-am spus atunci, te rog să mă ierţi! Nu o să mai fac.
– Du-te şi aprinde candela la icoana mea şi să propovăduiești şi altora că icoanele fac minuni, deoarece şi aici sunt mulţi care au început să spună că icoanele nu fac minuni.
Acestea mi le-a spus Sfântul şi îndată s-a făcut nevăzut. După aceea am mers în biserică şi – o, minune! – am văzut că toţi banii se aflau în acelaşi loc ca şi mai înainte, adică înaintea icoanei Sfântului. Cine poate şti ce frică atras acel hoţ de a adus banii înapoi în aceeaşi noapte şi i-a pus înaintea icoanei.
Apoi l-am întrebat:
– Cum era îmbrăcat Sfântul?
– Iată, aşa cum îl vezi în icoană. Era îmbrăcat într-o piele de oaie. Dar un om aşa de înalt nu am mai văzut în viaţa mea! Ce să-ţi spun! Un bărbat uriaş, un gigant.
– Te cred că aşa era, i-am spus eu, deoarece şi Hristos ne spune în Evanghelie că între cei născuţi din femei nimeni nu este mai mare decât Ioan Botezătorul (Luca 7, 28) , deşi aceste cuvinte se referă în primul rând la mulţimea virtuţilor sale şi la marea lui sfinţenie. Cred însă ca înţelesul acestor cuvinte trebuie legat şi de faptul că Sfântul era un om mare la trup, pentru că cuvintele Domnului cuprind ambele sensuri.


Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate

[cristiboss56]

Era ajunul Bobotezei anului 2000, când se face Agheasma Mare. În Piliuri, un sat din Epirul de Nord (Albania), preotul coboară din maşina care îl transporta şi se pregăteşte să sfinţească casele. O oră şi un sfert au mers cu maşina pentru a ajunge acolo. Acest sat este ascuns pe nişte munţi frumoşi, însă drumul până acolo este abrupt şi primejdios. Maşina se chinuia să iasă din noroiul făcut de ploaie. Preotul era nou venit în sat şi fusese hirotonit doar cu două luni înainte. Venise din Grecia împreună cu trei studenţi ca să ajute la strană şi să transporte cele necesare pentru a fi săvârşite slujbele bisericeşti în satele dimprejur şi oriunde mai era nevoie. Prima lor vizită a fost la biserica ce se află la intrarea în sat. Regimul ateu o transformase în „casă a poporului”, iar mai apoi în magazie. Era o privelişte dureroasă. Treptele erau pline de buruieni, iar uşa zăvorâtă. Nici un semn de viaţă. Ai fi spus că fusese părăsită şi lăsată în paragină ca să se distrugă ceea ce lăsaseră în urma lor ateii. Copiii alergau ca să bată la uşile caselor şi să anunţe venirea noului preot. Peste puţin s-au adunat toţi sătenii. Femeile îşi dădeau una alteia vestea cea mare:
− Pentru prima oară după atâţia ani a venit preotul ca să ne sfinţească!
Iar acestea le spuneau cu lacrimi în ochi. Altele puneau la intrarea casei covoare, altele tăiau cele mai frumoase flori din grădina lor pentru a-l întâmpina pe preot. Cu toţii aşteptau în poartă. Până şi câinii participau la bucuria sătenilor, căci lătratul lor era acum diferit, plin de bucurie.
„În Iordan botezându Te Tu, Doamne…” răsuna în tot satul. Hainele preotului s au umplut de noroi. Pantofii studenţilor s-au umplut şi ei de noroi, dar cu toate acestea cu toţii se bucurau.
Au trecut trei ore şi jumătate până ce a sfinţit toate casele. Mai rămăsese o casă de la marginea satului care se afla mai departe. Unii s-au oferit să meargă ei ca să ducă şi la acea casă agheasmă, zicând că preotul este obosit. Însă cele două femei, o bătrână şi fiica ei, îl aşteptau pe preot. Când acesta a ajuns, au sărutat cu dor dumnezeiesc Sfânta Cruce. L-au condus pe preot împreună cu toţi însoţitorii săi prin toate camerele casei. Într-una din acestea, o tânără zăcea la pat.
− Părinte, nepoata mea… Are optsprezece ani. E o copilă foarte bună. Trece printr-o încercare, dar mare este Dumnezeu.
Mama ei se afla alături de ea şi plângea pe înfundate. Amândouă femeile voiau să-i spună ceva preotului, dar şovăiau.
− Am dori, părinte, să vă cerem ceva. Fata pe care aţi stropit-o în cameră este infirmă, tetraplegică. A fost botezată în urmă cu trei ani. De atunci posteşte aspru şi nu mănâncă carne. Miercurea şi vinerea nu mănâncă nici untdelemn. Se roagă şi aşteaptă de mult timp să vină un preot s-o împărtăşească. Ne gândeam dacă aţi putea s-o împărtăşiţi mâine.
− Mâine este Boboteaza… este o zi mare. Va fi multă lume… Se vor împărtăşi, iar apoi vom arunca Cinstita Cruce în mare. Înţelegeţi că vom întârzia mult.
− Nu contează, părinte. Vom aştepta cât este nevoie. Când o să afle fata noastră, va începe de astăzi să postească şi nici apă nu va bea. Aceasta este dorinţa ei fierbinte. Aşadar, ce spuneţi?
A doua zi, pe la amiază, aceeaşi maşină cu aceiaşi oameni se îndreaptă către sat. Nimeni nu vorbeşte pe drum. Au mers destul de mult pe jos până să ajungă la acea casă. În faţă merge cineva cu o lumânare aprinsă. Pe scara lată a casei cele două femei plângeau de bucurie, făcând metanii până la pământ pentru a şi exprima recunoştinţa lor. Îşi fac amândouă în tăcere semnul Crucii şi-l conduc pe preot în camera fetei.
− Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu, Elefteria, cu Trupul şi Sângele lui…
Însă înainte de a-i da fetei Preacuratele Taine, preotul s-a oprit. Ceva se întâmplă. Îşi închide ochii, şi-i deschide, de parcă l-ar fi deranjat ceva. După ce a lăsat linguriţa în Sfântul Potir, şi-a frecat ochii, care în acea clipă i se înceţoşaseră. Se întreba întru sine ce se întâmplă. Ochii Elefteriei, care erau aţintiţi la Sfântul Potir, străluceau. Străluceau atât de mult, încât preotul, uimit, nu mai putea distinge chipul fetei. O lumină prea strălucitoare, care creştea mereu în intensitate, se întindea încet-încet în întreaga cameră. Simţea că acea lumină îl învăluie şi-i simţea chiar şi căldura. S-a înfricoşat. Acea lumină nu avea culoarea flăcării, ci era albă, puternică, fină, dar nu orbitoare. Era atât de puternică, încât preotul nu putea vedea faţa şi gura ei.
Fiind copleşit de uimire şi străduindu-se să nu-i tremure mâna, preotul i-a dat fetei Sfânta Împărtăşanie având în minte chipul ei. Şi-a dat seama că a împărtăşit-o doar când a simţit că linguriţa a atins dinţii ei.
− Vă mulţumesc, părinte! a auzit preotul vocea tinerei copile.
Apoi preotul a vrut să consume Sfintele din Sfântul Potir în camera în care se afla iconostasul familiei, dar i-a fost cu neputinţă. Le-a salutat în tăcere pe gazde, iar studenţilor care îl ajutau, le-a făcut semn că trebuie să plece. Atunci ele l-au rugat ca să rămână acolo peste noapte, preotul însă nu le aude. Ţine strâns în mâna sa cea dreaptă Sfântul Potir şi se îndreaptă în grabă spre adâncul pădurii mici ce se află în apropierea casei. Fiori au străbătut întreg trupul său. Stă şi cugetă la cele petrecute şi consumă în grabă Sfintele Taine.
− Părinte, vă simţiţi bine? îl întreabă studenţii.
− Da. Să mergem, căci am întârziat.


Sursa: marturieathonita

[cristiboss56]

In anul mântuirii 1919, econom al metocului Vozina era bătrânul Nifon, avându-l ca ajutor pe monahul Leontie, iar chelar era monahul Lazăr. Într-o dimineaţă de martie, s-au auzit nişte strigăte puternice în curtea metocului. Cei doi monahi tineri, aplecându-se peste balcon, l-au văzut pe ciobanul Dimitrie Bobotan cum îl trăgea cu sila pe fiul său, Ioan, care avea în jur de zece-doisprezece ani. Dintr-o dată, copilul a început să tremure, să facă spume, să scoată ţipete sălbatice şi să facă diferite mişcări ciudate, aşa cum fac cei care sunt cuprinşi de înrâurirea diavolească. Sărmanul cioban şi femeia lui nu mai ştiau ce să facă. „Bre, Ioane, ce ai? Ce ai păţit?”, îl întrebau, dar copilul nu putea să le răspundă la întrebări, ci continuă să facă nebuniile lui. „O, ceas rău!”, a început ciobanul să strige. „Ah, copilul meu! Vai, nenorocitul de mine, ce am păţit!”.
Într-o astfel de stare de tulburare şi nemăsurată mâhnire şi-a adus aminte de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul şi îndată l-a luat pe copil şi a pornit spre biserică, ca să-l ducă înaintea icoanei Sfântului. Însă, cu cât înaintau şi se apropiau de biserică, cu atât copilul, aflat sub lucrarea demonului, se sălbăticea, striga, se împotrivea să meargă spre biserică, se trăgea înapoi aşa încât, la un moment dat, scăpând din mâinile tatălui său, a luat-o la fugă. Dar tatăl lui a alergat mai repede şi, prinzându-l, l-a adus înapoi.
Între timp, monahii de pe balcon urmăreau tragica scenă dintre tată şi fiu. Apoi au coborât şi, luându-i pe tată şi pe copil, i-au dus în biserică şi l-au pus pe copil înaintea sfintei icoane. Erau mâhniţi pentru copil, dar mai mult pentru faptul că nu exista acolo niciun preot care să-i citească exorcismele, aşa cum se obişnuieşte în astfel de situaţii.
După ce au trecut cinci minute de tăcere, monahul cel mai tânăr a spus:
– Frate, de vreme ce nu avem preot, dacă vrei, hai să cântăm singuri un paraclis la Sfântul Ioan, căci puterea lui este mare. Şi, să se facă ce va binevoi el.
Celălalt monah a fost de acord şi au început paraclisul. Copilul a fost cuprins de nelinişte şi a început să se tăvălească pe plăcile de piatră ale bisericii. Ciobanul devenise alb ca varul şi inima i se zdrobise cu totul. Totuşi, se ruga în taină Sfântului Ioan, ca să facă milă cu el.
Paraclisul se apropia de sfârşit. Când a început cântarea a şaptea, copilul s-a liniştit. Când au terminat cântarea a opta, copilul s-a ridicat şi a stat în picioare înaintea icoanei, cu multă smerenie. La sfârşitul paraclisului, copilul era cu totul sănătos, spre nespusa bucurie şi uimire a celor care erau de față. După ce copilul, părinţii lui şi cei de față s-au închinat Sfântului Ioan până la pământ, au plecat bucurându-se împreună cu tatăl copilului.
Datorită credinţei şi evlaviei sale faţă de Sfântul Ioan Botezătorul, ciobanul a izbutit să dobândească vindecarea copilului său.
Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate