Iubeste aproapele ca pe tine insuti

[dobrin7m]

Pentru mine, cuvantul arhim. Zaharia, ucenicul parintelui Sofronie Saharov (ucenic al Sf. Siluan Atonitul) a fost confirmarea ca ceea ce va spun eu pe aici in legatura cu trairea duhovniceasca in iubire este corect. Slava lui Dumnezeu pentru toate si nadejde intru mila Lui.

Am frica de Dumnezeu in fiecare cuvant pe care vi-l spun. Am asteptat o confirmare de la Domnul si iata ca a venit.

Sufletul omului este foarte sensibil. Si cand este luptat de pacat este foarte sensibil. Adevarat cuvantul ca trebuie sa ne apropiem de el cu pasi usori, ca o adiere , sa nici nu il atingem.

Astazi omul modern din societatea noastra are in inima virtuti din stramtoare nu din largime. Si asa cum sunt le dau celorlalti. Din stramtoare da celorlalti. Daca ar da din largime nimeni nu ar mai suferi.
Acolo inauntru sunt pacate, care ocupa locul si il face stramt. intra si virtuti, dar subtire, cu substanta redusa, pentru ca acolo in inima este stramtoare.

Sa va spun ceva. cand incepeti sa faceti largime, o sa va doara. inima va durea. Pacatul se agata cu radacini si cand prinzi de el sa il zmulgi , doare, ca sfasie locul pe unde ies radacinile. Dumnezeu apoi tamaduieste. Balsam pe suflet.
Si cand crezi ca ai scapat de o radacina urata de pacat, te uiti si vezi ca mai are puiuti. E o lupta, dar nu trebuie cedat.

astazi la liturghie mi-a venit un gand. Sfintii stiu ce spun. Au pasit inaintea noastra pe unde noi pasim. Ce s-ar fi intamplat daca nu ar fi fost ei inaintea noastra sa ne spuna, pe aici trebuie sa pasiti? va dati seama cat de goi am fi fost? Am fi pasit pe cale necunoscuta, cate greseli am fi facut, de parca acum nu facem? Pricepeti adancul? Multumim Doamne pentru sfintii ce ni i-ai dat noua, sa ne fie calauza.

ieri am citit sf. Ioan Gura de Aur. mi-a placut un cuvant din ce am citit ieri. Minunat cuvant din Gura de Aur.
"Dumnezeu n-a dat ceva scris Apostolilor, ci in loc de scrieri le-a fagaduit ca le va da harul Duhului, zicand: "Acela va va aduce aminte de toate!" Ioan 14.26
Si ca sa cunosti ca era mai buna aceasta cale, asculta ce spune Dumnezeu prin profetul Ieremia: "Si voi face cu voi testament nou, dand Legile Mele in mintea lor si le voi scrie pe inimi si toti veti fi invatati de Dumnezeu. Ier.31,31.33
Pavel , de asemenea aratand superioritatea acestei cai, spunea ca a primit Legea nu pe table de piatra ci pe table de carne ale inimii. II Cor.
Cu vremea insa oamenii s-au abatut de la drumul cel drept. unii din pricina invataturilor gresite, iar altii din pricina vietii si a purtarii lor, de aceea a fost nevoie sa fie insemnate iarasi in scris faptele si cuvintele lui Dumnezeu. Gandeste-te cat de rau am ajuns. Noi care eram datori sa vietuim atat de curat, incat sa nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci in loc de hartie sa fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta si am ajuns sa avem nevoie de scrieri. Si, cu toate acestea, nici de acest de al doilea leac, de Sfintele Scripturi nu ne-am folosit cum trebuie."

De fapt asta este viata crestina adevarata. Sa daruiesti inima ta lui Dumnezeu spre a scrie pe ea poruncile Lui.

[adam000]

În prealabil postat de dobrin7m

Acum vin sa povestesc ceva:
I. privind in urma la viata mea si analizand-o prin prisma acestei porunci am realizat ca de fapt Domnul m-a invatat sa o inteleg corect prin insasi greutatile mele. La inceput am fost egoista , intai eu si apoi lumea si m-am scufundat in suferinta.

II. Apoi am strigat la Dumnezeu si acesta degraba m-a scos la suprafata si atunci am balansat ecuatia iubirii . Am crezut ca acum daca stiu ce e suferinta inteleg pe altii in suferinta si am sa darui tututor mai multa iubire. Dar am cazut in slava desarta si mandrie si iarasi am pierdut tot.

III. Si atunci am inteles ca trebuie sa cer lui Dumnezeu sa ma invete iubirea cea adevarata.

Frumos spus!

Asa este. Dumnezeu este tot timpul cu noi si ne invata, cu dragoste, din dragostea Sa.

[Ana-Maria N]

În prealabil postat de dobrin7m

Acum vin sa povestesc ceva:
I. privind in urma la viata mea si analizand-o prin prisma acestei porunci am realizat ca de fapt Domnul m-a invatat sa o inteleg corect prin insasi greutatile mele. La inceput am fost egoista , intai eu si apoi lumea si m-am scufundat in suferinta.

II. Apoi am strigat la Dumnezeu si acesta degraba m-a scos la suprafata si atunci am balansat ecuatia iubirii . Am crezut ca acum daca stiu ce e suferinta inteleg pe altii in suferinta si am sa darui tututor mai multa iubire. Dar am cazut in slava desarta si mandrie si iarasi am pierdut tot.

III. Si atunci am inteles ca trebuie sa cer lui Dumnezeu sa ma invete iubirea cea adevarata.

Intr-adevar, frumos spus! Sa ne rugam Domnului sa puna in inima noastra o picatura din dragostea Sa!

[dobrin7m]

Atunci cand iubirea se exprima la nivel trupesc, ea nu este deloc iubire, ci doar o miscare a patimii din noi inspre o alta persoana. Cata vreme iubirea aceasta este starnita de patima desfatarii trupesti si a egoismului, ea ucide sufletul si il face pe om neputincios in relatia sa cu Dumnezeu si, prin urmare, si cu semenii sai. Si iarasi, cand in mintea si in sufletul nostru ne formam o imagine idealizata a iubirii, deoarece ea continua sa aiba ca temelie omul cel slab si patimas, cadem intr-o si mai mare inselare, care ne pustieste duhul si ne raneste sufletul, incat cu greu aflam vindecare.

In jurul nostru nu vedem decat tragedii si legaturi dezastruoase, insa gandim ca noi o vom scoate la capat mai bine. Din pacate nu ne dam seama de dimensiunile caderii si neputintei noastre. Asteptam de la semenii nostrii, luptati de aceleasi patimi ca si noi, o iubire desavarsita si puternica, lucru pe care noi insine nu suntem in stare sa-l oferim celorlalti, caci toti sutem prinsi in stramtoarea pacatului si apasati de povara lui. Inselarea noastra consta in aceea ca asteptam ca cei din jurul nostru, care sunt si ei fapturi neputincioase si cazute, sa satisfaca nevoia noastra innascuta de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate sa o implineasca cu adevarat. Este inselarea sa asteptam de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate sa ne dea. El este Cel ce a sadit inlauntrul nostru setea de iubire si numai El poate sa o potoleasca. Prin iubire Il vom cunoaste si prin iubire ne vom asemana Lui.

[dobrin7m]

Cand sufla vanturile ispitelor lumii acesteia, chair si relatiile ideale, care par neinchipuit de frumoase si trainice, se destrama si in urma nu raman decat ruine, care nemangaiati se tanguie, neintelegand cum de s-a intamplat aceasta.
Insa chiar si iubirea omeneasca, asa slaba cum este ea, pastreaza ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeiesti. Ea se daruieste pe sine pana la capat, traieste inlauntrul fiintei iubite, in jurul careia isi cladeste intreaga fericire, intreaga viata. Insa cand omul o tradeaza, atunci iubirea aceasta omeneasca se naruie si se pustieste. Nimic nu mai ramane din simtamintele frumoase si puternice de mai-nainte, iar rana este atat de adanca incat intreaga fiinta a omului se zguduie din temelii si se sfarama in bucati. Viata nu mai are sens. Si de cate ori oamenii, deznadajduind de viata lor si incercand sa scape de durere, nu cauta refugiul in sinucidere?

Cand dragostea noastra omeneasca s-a prefacut in ruina si suntem cu totul zdrobiti, atunci se deschid inaintea noastra doua cai posibile. Fie sa ne intoarcem cu aceasta durere catre Dumnezeu, ca Dumnezeu sa intre in viata noastra si sa lucreze innoirea noastra, fie sa ramanem in inselarea nascocirilor noastre omenesti, trecand de la o tragedie si o pustiire a sufletului la alta, nadajduind ca la un moment dat vom afla perechea ideala. Si drama aceasta va continua pana in clipa in care vom intelege ca singuri nu putem razbi.
In relatiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoana. Asa cum preotii in timpul Sfintei Liturghii, atunci cand isi dau sarutarea pacii isi spun: “Hristos in mijlocul nostru!“, la fel trebuie sa fie si in viata noastra. In legatura noastra de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curateste si o desavrseste. El este Cel ce o apara si in marea si vesnica Lui iubire o intareste si o insufla. Tocmai de aceea cautam adapost in Biserica, unde harul lui Dumnezeu in Taina Cununiei, va sfinti legatura cuplului, asa incat barbatul si femeia sa se completeze unul pe altul cu darurile lor si sa impreuna-lucreze la desavarsirea lor, care se va vadi, nu numai in legatura lor de iubire din aceasta viata, ci si in Imparatia ce va sa vie. Domnul a zis: “Fara Mine nu puteti face nimic“.

Daca vom fi incredintati ca a cauta o legatura ideala si desavarsita cu un om este o mare amagire, atunci vom intelege ca dorul nostru cel adanc si tainic dupa o iubire poate sa-si afle implinirea numai in Dumnezeu, Facatorul, Proniatorul si Mantuitorul nostru. Va incepe atunci, intre noi si Dumnezeu o aventura nesfarsit de creatoare si datatoare de viata. Cu cat se va intari mai mult legatura dragostei noastre cu Dumnezeu, cu atat va deveni mai curata si mai puternica si oricare dintre legaturile noastre cu semenii nostrii. Dragostea noastra va fi atunci una sanatoasa si ancorata in perspectiva singurei iubiri adevarate care este insusi Hristos. Numai atunci va avea ea valoare, pentru ca va fi libera, adica fara de pacat.

[adam000]

Foarte adevarat ce spune acest arhimandrit! De unde ai luat fragmentul, unde se gaseste conferinta respectiva? Poti da link sau referinta cartii (titlu, etc), unde pot gasi?

[dobrin7m]

În prealabil postat de adam000

Foarte adevarat ce spune acest arhimandrit! De unde ai luat fragmentul, unde se gaseste conferinta respectiva? Poti da link sau referinta cartii (titlu, etc), unde pot gasi?

Conferinta poate fi vizionata pe site-ul: http://www.doxologia.ro/

Jos in pagina principala in stanga, veti avea video cu cele doua parti ale conferintei Arhim. Zaharia.

[Ekaterina]

În prealabil postat de iustin10

Cind te calca cineva pe picioare,abtine-te sa ii raspunzi .Ca nu te calca el degeaba...Opreste-te o clipa din preocuparile tale,si gindeste-te: mai,ce are omul asta cu mine? Nu cumva are dreptate? Si incearca sa ii raspunzi frumos,fara a ii reprosa si tu ceva. Abtine-te de la a fi rautacios,chiar daca ti se vorbeste asa,asta e cheia.

Ai mare dreptate Iustin, din experienta am invatat ca cel mai bine este sa nu raspunzi la provocare, oricat de indreptatit esti de situatie. Tare mult imi place cantarea de la Vecernie: Pune Doamne paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele. Cand ma simt ispitita sa raspund pe acelasi ton pe care mi s-a vorbit, imi vin in minte aceste cuvinte. Ce frumos spune Sfantul Ioan Scararul: Dragostea este lepadarea oricarui gand potrivnic fata de aproapele nostru. Este tare greu sa ajungem la asa masura dar cu siguranta nu este imposibil.

În prealabil postat de MariS_

Iubirea de aproapele este calea mantuirii noastre. Unii alearga dupa nevointe, altii dupa .. cunostinte. Putini sunt cei ce se daruiesc aproapelui. Mantuirea inseamna sacrificiu, inseamna jertfa, inseamna purtarea crucii. Exista si crestini reci, care nu au iubire nici pentru ei, dar nici pentru altii, ei se nevoiesc pana la autoflagelare, numai ca Hristos nu asa a procedat, nu S-a autoflagelat, ci S-a jertfit pentru altii, pentru toti. Sacrificiul, jertfa, iubirea prin altul si pentru altul este modul imparatesc de a trai, mod care copiaza, de fapt, modul dumnezeiesc al Sf. Treimi. Pana nu invatam sacrificiul, jertfa si daruirea nu ne putem mantui. E adevarat, insa, ca acestea le primim ca dar prin harul Duhului si le primim in masura curatirii inimii noastre. Dar trebuie neaparat sa le punem in lucrare, sa le practicam zi de zi, nu doar Dumineca sau in zi de mare sarbatoare. Fara iubire suntem fatarnici, bine ati spus, sora draga. Hristos ne asteapta in fiecare din semenul nostru ca sa-L iubim.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Readuc în dicuţie acest topic, căci cineva îmi vorbea zilele astea despre jertfa de sine ca "obiectiv" creştin... Eu nu mă gândisem la asta, căci sunt, probabil, destul de închisă în egoismul meu... Vă rog, dacă puteţi, să veniţi cu exemple concrete despre ce înseamnă jertfa de sine. Am mai scris şi pe alt topic, referitor la milostenie: sunt aceste fapte/ stări roade ale credinţei, sau mijloace de a ne întări în credinţă? Sau şi una şi alta?
Eu tind să cred că sunt roade/ efecte, căci am încercat o perioadă să mă jertfesc pentru cineva (asta era în capul meu), însă efectele au fost dezastruoase, căci lipsea credinţa "sănătoasă" şi, de asemenea, dragostea de mine.
Prin urmare, vorbind despre jertfa de sine şi despre sacrificii, ce se înţelege prin acestea:
sacrificiile unei mame pentru creşterea copiilor, îngrijirea unor bolnavi, renunţarea la o dorinţă proprie în favoarea îndeplinirii dorinţei altuia? Renunţarea la dorinţele noastre lumeşti, pentru a-L căuta pe Dumnezeu? În starea de jertfă ne bucurăm sau suferim?

[cezar_ioan]

"... ne bucurăm sau suferim?"

Într-o seară am cunoscut o profesoară de filosofie. O femeie aproape de pensie, deşi trăia de câţiva ani din pensie: era nebună, schizo paranoidă, după spusele ei şi după cum ochisem şi eu.
Cerşea pe la căminele studenţeşti, dormea pe bănci în Leu etc. Când aborda o problemă de filosofie era o încântare, o bucurie, o desfătare pentru căutătorii adevărului... Omul acela chiar se pricepea la filosofie!

Era noapte şi începuse să plouă. Se lăsa, tot mai simţit, frigul. Era frig, era umezeală. Seara frumoasă se preshimbase într-o noapte care se anunţa câinoasă. Femeia, care venise lângă masa noastră (eram cu un prieten care locuia în Leu, la o bere şi o dezbatere savantă a unei lucrări de doctorat...), începuse să se chircească tot mai mult, îi era foame şi frig, tot mai frig.

Eu am început să mă ruşinez. Îmi ziceam în minte: uite, doi oameni tineri, dezbat aici savnt o lucrarea de doctorat, beau bere şi râd de cele ale aventurii spiritului (doctoratul mergea bine, pluteam din greu în speculaţii înalte foarte...), fiecare va merge la iubita lui, mâine vom avea parte de noi delicii ale vieţii tânărului intelectual român....
Iar femeia aceasta ce va face?
Unde va dormi? Ce va mânca? Cui se va plânge că o doare aia sau ailaltă?

Femeia se înnegrise de supărare şi de frig, nu mai scotea un cuvânt, discuţia noastră tărăgăna, era evident că ne gândeam şi eu şi prietenul meu la altceva, încă nemărturisit.

Apoi am plecat, riscam să pierd metroul şi era frig, ploua, era noapte, bani nu mai aveam de un taxi...

Colegul meu i-a dat banii pe care îi mai avea. Urma să primească şi el, poate, ceva bani din partea părinţilor sau să rabde, cu stoicism, până avea să primească pensia lui de nevăzător.
Eu i-am dat, Dumnezeu să mă ierte că m-am lăsat ispitit să povestesc această situaţie (pentru lămurirea Annytei), haina mea, un hanorac mai groscior numai bun pentru seri umede şi friguroase. M-am mulţumit cu tricoul şi maieul. Eram tânăr...
Femeia ne-a mulţumit şi a plecat în fundul grădinii, la mesele mari de lemn, sub stejarii şi arţarii de lângă stadionul de fotbal din Complexul Leu, să-şi facă somnul ei, printre sacoşe...

Când am ajuns la metrou am constatat că nu mai aveam bilet. Nici bani. Am rugat pe doamna de la filtru să mă lase să trec, explicîndu-i că stau în Titan şi că nu mai am bani. Nu m-a lăsat, a venit şi poliţaiul şi m-a grăbit să părăsesc zona...

Aveam să merg pe jos, câteva ore, până acasă... Era foarte frig când am trecut pe lângă parcul Izvor, de-a lungul Dâmboviţei... Îmi clănţăneau realmente dinţii, îmi săreau din gură...
Am mers, am mers, ca un automat, de nu îmi mai simţeam picioarele. Mergeau fără mine, nu mai simţeam nici un efort, parcă eram purtat pe străzi. Doar frigul nu-l puteam alunga, vântul şi umezeala chinuitoare a ploii care mă pătrundea peste tot...

Greu era, una din cele mai grele situaţii, mă temeam că fac un şoc hipotermic, frisonul parcă nu mai înceta. Am sesizat însă, foarte discret, că în mine licărea o lumină mică, o foarte uşoară licărire de mulţumire.... Aveam o stare de parcă un cântecel firav se juca înlăuntrul meu... O stare neasemuit de blândă, de liniştită şi luminoasă petrecea undeva în mine iar eu îi simţeam prezenţa, mişcarea, legănarea, fiinţa... Nu ştiam ce este însă o primeam şi îmi era bine. M-a însoţit tot drumul. Frig îmi era, obosit eram, nervos eram, mâhnit eram şi totodată linişte şi bucurie foarte discrete, ca un parfum abia ghicit.

Da, este suferinţă atunci când renunţi la ale tale. E furie uneori, e poate chiar un regret, o vreme. E ispitire de gânduri vane, de reproşuri şi autoreproşuri. E lipsă, e chiar chin, undeva în fiinţa proprie, la oase, la miezul cald al fiinţei tale, aşa cum o percepi, aşa cum eşti obişnuit să te percepi.

Dar este şi o surpriză frumoasă, despre care nu bănuiai nimic, o bucurie şi o pace, o adâncă mulţumire care te încălzeşte. Îţi e bine, foarte bine, iar mintea nu poate pricepe cum de suferi în lipsurile tale şi totodată eşti părtaş la o bucurie atât de frumoasă.

Tainică e viaţa omului... Tainică, de neînţeles cu mintea, deseori...

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

P.S. Îmi pare rău că am făcut această mărturisire, lipsindu-mă de multe prin aceasta, în viitor... Însă îmi pare şi bine, o licărire acolo...