Vă mulțumesc pentru mărturisire. Sper să nu vă dăuneze în nici un fel!
(P.S. Îmi pare rău că am făcut această mărturisire, lipsindu-mă de multe prin aceasta, în viitor... Însă îmi pare și bine, o licărire acolo... )
Da, este suferință atunci când renunți la ale tale. E furie uneori, e poate chiar un regret, o vreme. E ispitire de gânduri vane, de reproșuri și autoreproșuri. E lipsă, e chiar chin, undeva în ființa proprie, la oase, la miezul cald al ființei tale, așa cum o percepi, așa cum ești obișnuit să te percepi.
Dar este și o surpriză frumoasă, despre care nu bănuiai nimic, o bucurie și o pace, o adâncă mulțumire care te încălzește. Îți e bine, foarte bine, iar mintea nu poate pricepe cum de suferi în lipsurile tale și totodată ești părtaș la o bucurie atât de frumoasă.
|