Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine

[Kyrie Eleison]

"Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor." (Matei, 19:14)

Lăudat să fie Dumnezeul nostru!

Iată o fotografie care m-a cutremurat prin forţa imaginii. Un copil - exemplu de nevinovăţie - sărutând icoana Nevinovăţiei înseşi. Cu unii ca aceştia să ne asemănăm, după cum a spus Cel Nevinovat!

+++

Frumos topic ai deschis frate! Cu acest prilej am să postez două capitole dragi mie, cuvântări ale părintelui Arsenie Boca:

Impărăţia copiilor
Copiii odihnesc şi refac omul! Ei rezumă gingăşia şi frumuseţea, puritatea şi nevinovăţia, şi credinţa. Chiar ei sunt o refacere a omului. Chiar pe Iisus copiii L-au odihnit. Cei mari Îl amărau mereu...După atâtea şi de la atâţia şi de la toţi, Iisus avea nevoie de odihnă. Deci şezând, ia chemat! Şi de câte ori i-a chemat..., şi le-a zis: „De voieşte cineva să fie întâiul, acesta să fie cel mai de pe urmă la toţi şi sluga tuturor”. (Marcu 9, 35 Biblia din 1914)
Mare înainte lui Dumnezeu nu poate fi decât omul smerit. Oamenii ajung mari prin vitejii, bogăţii, putere, chiar înţelepciune – dar aceasta este trufie, cu ea sperii lumea; şi aşa eşti mare înaintea lumii.
„Lumea”, însă, nu e cuprinsă în scoarţele cărţii cereşti; dar în schimb (lumea) se înscrie acolo cu un pahar de apă dat unui drumeţ în numele dragostei de oameni.

Şi, luând un copilaş în braţe, le-a zis: „Oricine va primi în numele Meu pe unul din aceşti prunci, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Marcu 9,37, Biblia din 1914).

Cuvântul ar putea fi lărgit. Dacă mamele ar primi copiii în numele Domnului, ce străvezii ar fi ei în chipul lui Iisus! Abia atunci şi-ar putea da seama mamele pe cine au primit prin copii.
Copiii ajung în braţele lui Dumnezeu, fiindcă sunt cei mai aproape de El. Modul lor de a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Înţelepţii Îl înţeleg pe Dumnezeu ca pe o necesitate în explicarea lumii.

Copiii Îl au ca pe un Tată de pe celălalt tărâm. Iată de ce copiii sunt în Adevăr, pe când înţelepţii în afara Lui. Găseşti ceva şi cu mintea lor, numai dacă ai o inimă curată de copil. Aceasta te duce de-a dreptul în braţele Adevărului.
În ochii copiilor, seninătatea e de culoarea cerului. Nu e Dumnezeu mai real în Împărăţia copiilor decât într-un tratat de mecanică cerească? Dumnezeu şi copiii au înrudirea pe care noi, cei mari, o pierdem. Sfinţii sunt nişte mari copii! Şi ce departe ne ţinem de ei!”.

Matei (19, 3-13)

3. Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?
4. Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?
5. Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.
6. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.
7. Ei I-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărţire şi să o lase?
8. El le-a zis: Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa.
9. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter.
10. Ucenicii I-au zis: Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare.
11. Iar El le-a zis: Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat.
12. Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.
13. Atunci I s-au adus copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să Se roage; dar ucenicii îi certau.

Cât de puţin au înţeles chiar uncenicii lui Iisus sensul căsătoriei, se vede din ceea ce a urmat îndată după această lănurire. Mai mult au înţeles mamele ce-şi aduceau la El pruncii, ca să-Şi pună mâinile peste ei şi să-i bineuvânteze. Ucenicii îi certau pe cei care-i aduceau. Iisus, văzând aceasta, S-a supărat şi le-a zis: „Lăsaţi pruncii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca acestota este Împărăţia Cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo.” (Matei 19, 14, 15)

Iată o supărarea a lui Iisus. Supărarea că copiii nu sunt lăsaţi de mici să vină la Iisus.

Este lucru ştiut , că omul din copilărie aduce închinarea pentru Dumnezeu, idiferentismul sau necredinţa. Rar când este altfel. Copilăria este itervalul vieţii mai apropiat de sfinţenie, mai capabil de credinţă.

Şi oricum, în orice domeniu, „credinţa” este factorul pe care se clădeşte şi pe care se contează. Dacă acest factor este înclinat dintru început (din copilărie) spre Dumnezeu, vom avea „credinţa în Dumnezeu”. Dacă este înclinat împotriva Lui, vom avea „credinţă în necredinţă”: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”.
Filozofia, oricare ar fi ea, se bazează pe factorul primordial al credinţei în raţiune, al credinţei în ştiinţă etc.

Impărăţia lui Dumnezeu este făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, ca nişte copii, oamenilor ce au venit la Iisus de copii. Deci, cum să nu se supere Împăratul când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus le este interzis?

Ştiu, însă, că indiferent cum este dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu este Tatăl sufletului, şi cele ce lucrează educaţia pe dinafară pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru. Conştiinţa este un grai de altă natură de cum poate vorbi omul.
Cu toate că lucrurile pot să se desfăşoare şi în defavoarea necredinţei, totuşi Dumnezeu rânduieşte fiecărei generaţii liberatatea de a decide.

Mare este răspunderea celor care opresc copiii de la Iisus. „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici”. (Luca 17, 2)

[Kyrie Eleison]

Excelent!

Copiii sunt una dintre marile mele bucurii şi sunt pentru mine printre cei mai buni învăţători. Mi se întâmplă de multe ori să-mi încrucişez privirea cu cea a unui copil... Şi mă smereşte atât de tare limpezimea acelor ochi... simt imediat că Hristos însuşi mă priveşte. Pe mine păcătosul si nevrednicul si cel cu atâta vină grea... mă priveşte dumnezeiasca Nevinovăţie prin ochii unui copil, care... îmi zâmbeşte! Care îmi oferă necondiţionat cea mai sinceră emoţie, râde cu sufletul şi... cu ochii, împreună cu mine. Se bucură cu mine şi mă cheamă să-i ţin mâna când traversăm strada, îmi dă din tot ceea ce are el mai drag... îmi dă iubirea lui. Plânge când îl necăjesc, plânge mai sincer decât putem să plângem noi, cei mari, care... nu ştim cât de mult a contat pentru el căţelul pe care l-a văzut in stradă şi n-a putut să-l ia cu el acasă. Cu adevărat, nu ştim! Şi în chip dumnezeiesc mă iartă imediat şi îmi strânge mâna iar. Mă iartă pe mine, cel întinat în patimi pe care el nici nu le înţelege încă, mă iartă curat, şi Hristos Dumnezeu îmi strânge iarăşi mâna... prin mâna lui.
De-l părăsesc, mă cheamă să mai trec pe la el, şi data viitoare va fi tot acolo, gata să mă smerească şi să-mi înfrângă din nou inima... printr-o privire. Cu adevărat, copiii sunt ai Stăpânului, nu sunt ai lumii acesteia.

Iertare, fraţilor...

În prealabil postat de Kyrie Eleison

mă iartă curat, şi Hristos Dumnezeu îmi strânge iarăşi mâna... prin mâna lui.
De-l părăsesc, mă cheamă să mai trec pe la el, şi data viitoare va fi tot acolo, gata să mă smerească şi să-mi înfrângă din nou inima... printr-o privire. Cu adevărat, copiii sunt ai Stăpânului, nu sunt ai lumii acesteia.

Iertare, fraţilor...

Cat adevar este in aceste cuvinte! Din inima mea picura o lacrima de sange, dureros de vinovata!