Pomenirea ( parastasele )

[cristiboss56]

Să deschidem cartea inimii şi să facem pomenire celor adomiţi, cerând cu stăruinţă lui Hristos să le dea iertare, sălăşluindu-I cu îngerii în corturile veşnicei Sale milostiviri. Astăzi, pentru părinţii şi fraţii noştri, pentru cei de aproape, dar şi pentru cei de departe să ne rugăm, aprinzând în cămara inimii făclia rugăciunii pentru ei. Să pomenim şi pe cei necunoscuţi care au fost înghiţiţi de valurile mării sau de mania pământului, pe cei ce s-au făcut hrană dobitoacelor, ca să ajungă pe masa dumnezeiască pâine a jertfei, pe cei ce au adormit în locuri necunoscute, dar care nu au fost şterşi din amintirea gândului dumnezeiesc, pe toţi cei care au trebuinţă de rugăciune spre izbăvire din focurile veşnice, pe cei care aşteaptă prin jertfa noastră de rugăciune reînnoirea legăturii iubitoare. Astăzi, să ne îndreptăm gândurile inimii şi spre cei adormiţi şi să strigăm către Hristos:,, Pomeneşte Doamne, întru Împărăţia Ta pe robii Tăi, cei mutaţi de pe pământ . Ca Un Milostiv străluceşte gândurile noastre, prefăcându-le în oglinzi ale amintirii celor adormiţi, ca făcându-le pomenirea întru rugăciune bine primită înaintea Ta, să întărim legătura iubirii, celei nesupuse morţii, măcar că inimile noastre sunt acoperite de piatra patimilor răutăţii. Pe cei ce se chinuiesc întru întunericul cel nesfârşit miluieşte-i pentru rugăciunile celor vii, şi cercetează-i cu raza iubirii Tale de oameni, sălăşluindu-i în corturile drepţilor. Ca Cel Ce luminezi tuturor ca Un Soare al dreptăţii, străluceşte razele milostivirii Tale şi asupra noastră, a celor ce zăcem întru întunericul patimilor şi asupra celor adormiţi, care nu s-au învrednicit încă de lăcaşurile bucuriei veşnice. Ca Cel Ce eşti Stăpân al vieţii şi al morţii, prin legătura iubirii, călăuzeşte razele gândurilor noastre spre cei adormiţi, ca să le facem pomenirea, dar şi pe ei luminează-i ca să ne poarte întru rugăciunile lor înaintea Ta. Întru nepurtare de grijă petrecând noi pe pământ această viaţă trecătoare dată spre lucrarea faptelor dreptăţii, ne temem de ceasul judecăţii. Pentru aceasta, mai înaintea ieşirii noastre dintru această viaţă Îţi aducem ca dar tămâia rugăciunilor Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, ca să îndulcim mânia Ta cea dreaptă şi să ne slobozim de chinurile cele veşnice.Încă aducem şi jertfa rugăciunilor Sfinţilor Tăi şi pentru cei care mai înaintea noastră au trecut pragul vieţii pământeşti. Pentru aceasta,îndură-te de noi toţi şi dăruieşte iertare păcatelor noastre, ca să Te aflăm în ceasul judecăţii Milostiv şi să ne întărim întru nădejdea mântuirii. Odihneşte Mântuitorule, cu drepţii pe cei mutaţi de la noi şi cu solirile lor dă-ne nouă ca fără primejdie să trecem marea acestei vieţi şi să ajungem la limanul bucuriei veşnice! Amin.

[cristiboss56]

Pomeneste, Doamne, pe cei ce intru nadejdea invierii si a vietii celei ce va sa fie au adormit, parinti si frati ai nostri si pe toti cei care intru dreapta credinta s-au savarsit, si iarta-le lor toate gresalele pe care cu cuvantul sau cu lucrul sau cu gandul le-au savarsit si-i asaza pe ei, Doamne, in locuri luminoase, in locuri cu verdeata, in locuri de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea si unde cercetarea fetei Tale veseleste pe toti sfintii Tai cei din veac. Daruieste-le lor si noua imparatia Ta si impartasirea bunatatilor Tale celor negraite si vesnice si desfatarea vietii Tale celei nesfarsite si fericite. Ca Tu esti invierea si odihna adormitilor robilor Tai (N), Hristoase, Dumnezeul nostru, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte si Preasfantului si Bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. Cu sfintii odihneste, Hristoase, sufletele adormitilor robilor Tai, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit.

[cristiboss56]

După rânduiala tipiconală a Bisericii noastre, nu se fac parastase în zilele praznicelor împărăteşti, în perioada dintre 20 decembrie (când începe Înainte-prăznuirea Naşterii Domnului) şi 6 ianuarie (ziua Bobotezei) şi din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi până în prima sâmbătă a Postului Mare, a Sfântului Teodor (această ultimă perioadă am văzut că, probabil dintr-o eroare involuntară, nu este menţionată în rânduielile scrise în calendarul bisericesc). În Biserica Ortodoxă, cea mai frecventă slujbă care se face pentru cei adormiţi este Parastasul, un fel de rezumat al slujbei Înmormântării, cu rugăciunile de dezlegare şi iertare rostite de fiecare dată. Denumirea de „parastas“ provine din limba greacă (παράστασισ) şi înseamnă „a sta alături de“, „a te înfăţişa înaintea cuiva“ sau „mijlocire“, adică a sta înaintea lui Dumnezeu împreună cu cei adormiţi şi mijlocind pentru iertarea păcatelor lor.
Primul parastas sau prima pomenire coincide cu rânduiala care se face în ziua înmormântării. Acesta este primul soroc, la trei zile după moarte. După aceea, se fac parastase la fiecare soroc de pomenire: la nouă zile, la 40 de zile (şase săptămâni), la trei, şase şi nouă luni, la un an, în fiecare an până la şapte ani după moarte şi, după aceea, în sâmbetele morţilor de peste an. Fiecare din aceste soroace a fost rânduit în funcţie de un eveniment sau un simbolism aparte. Astfel, la trei zile se face pomenire în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii cea de a treia zi din morţi a Mântuitorului. La nouă zile se face pomenire pentru cel răposat să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti sau cele nouă cete ale sfinţilor, precum şi în amintirea ceasului al nouălea, când Mântuitorul a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi cei adormiţi ai noştri. La 40 de zile (şase săptămâni), pentru că între Învierea şi Înălţarea Mântuitorului au trecut 40 de zile. După moarte, şi sufletul se înalţă la Dumnezeu, Care l-a creat, fiind judecat. Ne rugăm acum, la ceasul judecăţii, pentru a fi primit în ceata drepţilor. La 3, 6 şi 9 luni, spre slava Sfintei Treimi, în care răposatul a crezut. Toate aceste „termene“ sunt derivate ale numărului trei, care desemnează prin excelenţă cele trei Persoane al Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. La un an, în amintirea perioadei în care Biserica se afla sub mânia persecutorilor şi când ziua morţii unui mucenic devenea zi de prăznuire pentru întreaga comunitate. Ziua morţii era, de fapt, ziua de naştere în Împărăţia cerurilor. Anual, până la şapte ani, numărul şapte, în spiritualitatea creştină, exprimând perfecţiunea şi sfinţenia, amintind şi de cele şapte zile ale creaţiei lumii.
Soroacele de care am amintit au primit de-a lungul timpului şi alte explicaţii, pe lângă cele pe care le-am menţionat deja. Una dintre ele este teologumena Sfântului Macarie Alexandrinul (†395), potrivit căreia, până la 40 de zile, când are loc Judecata particulară, sufletul peregrinează încă pe pământ, mai ales prin locurile în care a vieţuit, trecând prin vămile văzduhului, privite ca etape premergătoare judecăţii. De asemenea, pe baza celor descrise chiar în Sinaxarul zilei de astăzi, a Moşilor de iarnă, întărite şi de părerea unuia dintre cei mai importanţi tâlcuitori ai cultului nostru, Sfântul Simeon al Tesalonicului, se poate face o analogie între soroacele de pomenire şi descompunerea trupului omenesc după moarte, aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor. Astfel, se spune că, în a treia zi după moarte, omului începe să i se desfigureze faţa, iar în a noua restul trupului, cu excepţia inimii, care se strică în a 40-a zi. De asemenea, de-a lungul a şapte ani de la moarte, trupul omului se dezintegrează total şi se duce în „pământul din care a fost luat“. Se pare că acest proces firesc de descompunere se petrece exact în sensul invers al celui de formare a trupului omenesc, în pântecele mamei: mai întâi se formează inima, apoi cele ale trupului, faţa fiind ultima care se desăvârşeşte, înainte de naştere.
De fiecare dată când se face o pomenire, ea trebuie să fie cu Sfântă Liturghie şi Parastas. Pomenirea celor adormiţi la Sfânta Liturghie este cel mai important lucru pe care îl putem face pentru ei. Fiind pomeniţi la proscomidie, scoţându-se o miridă pentru fiecare, apoi la ectenia specială, de dinaintea Heruvicului, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Dacă cei care fac pomenirea se şi împărtăşesc la Liturghia respectivă, comuniunea cu cei adormiţi este cât se poate de deplină. Aceasta deoarece, după credinţa noastră, mărturisim că cei morţi participă împreună cu noi, în mod nevăzut, la Sfânta Liturghie. Prin primirea nemuritoarelor Daruri, îi ajutăm şi pe ei să primească nemurirea, în Împărăţia cerurilor.
Toate celelalte: parastasele, milosteniile sau lucrurile împărţite, nu fac altceva decât să însoţească această pomenire.

[fallen]

Anul asta ( de cand a inceput postul) abia am reusit, cu o saptamana intarziere, sa dau sarindar pt cei adormiti ai mei ( familie si nu numai). Din pacate nu am reusit sa fac coliva niciodata si nici sa duc grau ( urmand sa fac din el tot anul coliva). Multumesc lui Dumnezeu ca am reusit sa ajung macar o data, intr-i sambata, si sa impart si eu macar o paine ( am mai ajuns o data dartocmai cand se terminase slujba si doar am primit coliva si alte bunatati, de la ceilalti...).... problema e ca la anul nu cred ca mai pot face nici macar atat...nu stiu cum voi sta cu timpul ( poate o sa fiu acasa, poate chiar voi avea timp sa ne plimbam, cine stie), dar cu finantele sigur nu voi sta bine deloc, deci putin probabil sa ne mai permitem sa-i pomenim pe-ai nostri si eventual sa le si impartim...
Si apoi nu stiu cat e de ok sa dai pomelnic sau sarindar ( sau 40 liturghii), indiferent cati bani platesti, la o biserica sau manastire unde nu a cunoscut nimeni vreodata pe cei pomeniti ( adormiti) ai tai, si apoi sa nu te mai implici in nici un fel, sa nici nu mai treci pe-acolo.... acum poate parintii isi fac datoria si ii pomenesc pe toti, dar atata timp cat nu-i cunosc, nu se pot gandi la ei si ruga pt ei asa cum ar trebui s-o facem noi, cei apropiati...acum daca dansii ar fi sa vada si sa auda, de-acolo, oare le-ar conveni ca doar le citeste numele un popa, pecand noi i-am dat uitarii si dormim linistiti???
Sau e mai importanta rugaciunea preotului, pt ca numai el poate sa mijloceasca pt iertarea pacatelor, n fata lui Dumnezeu, nu cum zic alti confrati de-ai nostri, ca lasa ca ne rugam noi pt ei si-i pomenim si le dam de pomana pe aici prin vecini ...( de ce sa ne mai caram la biserica, ca acolo duce toata lumea, si de ce sa-i dam bani la popa ca are destui, ii da toata lumea :)...si-apoi ce treaba are el cu defunctul, care nici macar nu le avea cu biserica, era " certat"...)...
Deci practic se pare ca pana la urma nu se poate una fara alta...chiar daca poate cei adormii ar aprecia sa ne implicam si noi personal mai mult, totusi se pare ca le sunt de mai mare folos rugaciunile.preotilor pt ca ele au putere de dezlegare...bine, desigur ca si mai bine si ideal ar fi ca pe cei adormiti sa-i pomeneasca cel care le-a fost duhovnic in timpul vietii, si i-a spovedit si impartasit, si comunitatea ( parohia) pe care cel raposat a frecventat-o si in care a fost cunoscut....asta daca a fost....mai dificil e in cazul celor care nu au fost, si chiar au fost certati si despartiti de biserica...aici parerile sunt impartite, unii zic ca nici n-ar trebui sa ne mai ostenim pt ei, insa daca ne-au fost persoane dragi si apropiate, am tinut la ele, parca mai mult simtim nevoia sa ne rugam pentru iertarea si odihna lor..( acum depinde si de noi si de resentimentele cu care am ramas fata de persoaneke respective...)....

[tabitha]

Monahul care a izbăvit-o pe mama sa din iad








Pr. Ștefan Anagnostopulos

Episcopul Teodorit al Cirului, care a trăit în secolul V, povestește că odată l-a cercetat un monah, cere venea de foarte departe. L-a primit, dându-i să mănânce și să se odihnească. În timp ce mânca, episcopul a observat că monahul folosea numai mâna stângă și că dreapta sa era înfășurată într-o bucată de rasă veche. Episcopul l-a întrebat de ce are mâna înfășurată și mai ales într-o rasă găurită, deși se vedea din toată îmbrăcămintea sa că nu era un monah zdrențăros. Chiar a vrut să-i descopere mâna să vadă, așa cum bănuia, dacă are vreo rană, însă monahul nu l-a lăsat, ci și-a acoperit-o repede, pentru că începuse să iasă o duhoare nesuferită din ea. Apoi monahul i-a povestit următoarele episcopului:

„Preasfințite, eu am avut o mamă foarte frumoasă și foarte bună, care, din nefericire, de foarte devreme, după ce a rămas văduvă, a apucat un drum rău și a devenit desfrânată. Datorită marii ei frumuseți, a dobândit și o mare „clientelă”, care i-a adus o mare bogăție. Și astfel eu am crescut în mare desfătare și bogăție. Dar când am crescut și am început să înțeleg ce se întâmplă, scârbindu-mă de această stare a maicii mele, m-am depărtat de ea pentru o perioadă de vreme și am mers la o mănăstire.

După o vreme m-am înștiințat că mama mea a murit de năprasnă, iar toată acea uriașă avere, pe care mama mea a dobândit-o prin păcat, era deja a mea. Am mers și toată acea avere, până la ultimul bănuț, am împărțit-o săracilor, după care am plecat iarăși în pustie, rugându-mă pentru mântuirea mamei mele. Desigur mă mai rugam și pentru tatăl meu, deși nu l-am cunoscut, căci atunci când a murit, eu eram prunc.

Mă rugam neîncetat la Dumnezeu ca să mă înștiințeze dacă au fost de folos milosteniile pe care le dădusem la toate mănăstirile cunoscute pe atunci, ca să se roage pentru sufletul maicii mele și să facă mai multe sărindare. După un an am mers la Ierusalim și i-am povestit patriarhului de atunci toate cele întâmplate. Iar acela mi-a spus:

– Foarte bine ai făcut că ai împărțit toată această uriașă avere săracilor și ai dat la mănăstiri ca să se facă Liturghii pentru mama ta, dar cât privește înștiințările pe care le ceri, referitoare la locul unde se află sufletul maicii tale, eu nu sunt vrednic să-ți răspund. Nici aici în Ierusalim și în locurile din jur nu există vreun Stareț mai-înainte-văzător, care să te poată înștiința despre un astfel de lucru tainic.

Am luat atunci binecuvântare de la patriarh și am mers în Tebaida Egiptului. Acolo, într-adevăr am cunoscut mulți părinți și asceți, dar toți m-au trimis la un avvă, care locuia în pustia cea mai adâncă și care putea să mă ajute. Și astfel, cu o traistă pe umăr, cu puțină apă și pâine am pornit să-l aflu pe acel avvă. Părinții îmi spuseseră că la prima peșteră pe care o voi întâlni, acolo îl voi afla.

Și într-adevăr, după o călătorie de treizeci de zile am găsit peștera și pe acel bărbat sfânt, care ieșise la intrarea peșterii și mă aștepta. I-am făcut metanie, am căzut la picioarele lui, i-a sărutat degetele și cu lacrimi în ochi i-am povestit viața maicii mele și ce am făcut eu pentru mântuirea sufletului ei, adică milosteniile și sărindarele pe care le-am făcut.

– Fiule, ceea ce ceri să afli de la mine este ceva foarte mare. Dar fiindcă ai făcut o osteneală atât de mare, călătorind treizeci de zile ca să ajungi până aici, Îl vom ruga pe Dumnezeu împreună, ca să ne spună unde se află sufletul maicii tale.

Apoi sfântul pustnic a ieșit afară la intrarea în peșteră, a luat o piatră și a făcut un cerc, după care mi-a spus:

– Să stai în picioare în acest cerc șapte zile fără să te așezi. Nu vei bea și nu vei mânca nimic, nici nu te vei mișca. Șapte zile și șapte nopți în picioare și nemișcat te vei ruga continuu pentru ca Dumnezeu să ne miluiască, să ne lumineze și să ne descopere starea sufletului maicii tale. Îl vei ruga neîncetat pe Dumnezeu cu lacrimi, care în fiecare zi trebuie să se înmulțească. Voi face și eu exact același lucru în peșteră.

Și s-a făcut întocmai cum a spus acel bătrân sfânt și pustnic renumit. Când a sosit noaptea zilei a șaptea, a fost răpită mintea monahului la Cer și a văzut cele înfricoșătoare ale Împărăției lui Dumnezeu, și cum că Dumnezeu este prezent și în Rai și în iad. În Rai sufletele se bucură, iar în iad se chinuiesc.

Apoi a văzut în partea stângă un lac înfricoșător, o mocirlă plină de necurăție, noroi și o nesuferită duhoare. Un amestec înfricoșător care fierbea și clocotea. În acest înfricoșător lac care ardea cu foc, așa cum ne arată Apocalipsa, ultima Carte a Noului Testament, a văzut cum se suie și coboară sufletele. Când se afundau în acel lac, când se ridicau, parcă să răsufle, și iarăși se afundau și se ridicau, fără sfârșit. Și așa cum fierbe cineva fasolea sau năutul, care, odată cu fierberea, urcă și coboară mereu, tot astfel vedea și acele nefericite suflete cum urcau și coborau la nesfârșit.

La un moment dat, a recunoscut-o pe mama sa, văzându-i capul. L-a recunoscut și ea pe fiul ei, care se afla pe malul lacului, și a strigat:

– Fiul meu, MILĂ!!! AJUTOR!!!

Și s-a afundat în adânc. Apoi iarăși a ieșit, de data aceasta până la jumătate și a strigat din nou:

– Milă! Milă! Ajutor! Ajutor! Fiul meu, ajută-mă! Ajută-mă! Mă ard, mă înec, mă chinuiesc, sufăr!

Și iarăși s-a afundat. Apoi a ieșit a treia oară. Atât de mare și sfâșietoare era durerea mea și atât de puternică dorința mea, încât în clipa în care s-a afundat, mi-am băgat mâna în acea mocirlă, am apucat-o pe mama de păr și cu multă silă am tras-o afară. Atunci am văzut lângă mine o preafrumoasă cristelniță de aur, iar dintr-o stâncă, care de fapt nu era stâncă, dar nici nu știam exact ce era, curgea apă limpede care, deși curgea mereu, nu umplea cristelnița. Apoi am luat-o pe mama mea și am băgat-o în acea cristelniță, unde s-a spălat, s-a curățat și s-a făcut albă ca zăpada. După aceea am scos-o din cristelniță și niște tineri îmbrăcați în alb, care se aflaseră acolo, i-au dat niște haine albe cu care s-a îmbrăcat și apoi a fost așezată în ceata Sfinților. Iar ea, stând între acei tineri luminoși și strălucitori, care se bucurau în desfătarea Împărăției lui Dumnezeu, îmi mulțumea continuu, până ce mi-am venit în sine.

Și în dimineața celei de a șaptea zi m-am aflat tot acolo afară, în mijlocul cercului. Dar acum nu-L mai rugam pentru mântuirea mamei mele, ci îi mulțumeam neîncetat pentru binefacerea ce a arătat-o maicii mele.

Când acel bătrân sfânt m-a întrebat ce am văzut în acea noapte, i-am povestit totul. Și, desigur, am izbucnit în plâns, mulțumind lui Dumnezeu și Mântuitorului nostru pentru nemărginita Sa milostivire că a scos din iad sufletul maicii mele. Însă mâna mea pe care am băgat-o până la cot în acel înfricoșător lac arzător, plin de murdărie și duhoare, nu numai că era arsă, ci și mirosea înfricoșător.

– Părinte, i-am spus acelui sfânt bătrân, te rog mult, fă ceva și vindecă-mi mâna!

Dar acela mi-a spus:

– Nu! Ci o vei arăta tuturor până ce vei muri. Este dovada puterii mari a Dumnezeieștii Liturghii, a Parastaselor, a Trisaghioanelor, a rugăciunilor și a milosteniilor făcute pentru cei adormiți.

Apoi și-a sfâșiat rasa și dându-mi o bucată mi-a spus:

– Înfășoară-ți mâna cu ea! Vezi? Acum mâna răspândește mireasmă. Însă pentru cei care se îndoiesc de cele pe care le vei spune, s-o descoperi, ca să le dovedești adevărul istorisirii despre mântuirea sufletului maicii tale”.

Până aici este istorisirea monahului despre cum a binevoit Dumnezeu să mântuiască sufletul maicii sale. După aceasta monahul i-a spus episcopului:

– Preasfințite, la început ați descoperit puțin mâna mea, dar s-o vedeți acum întreagă.

Și dezvelindu-și monahul toată mâna, a ieșit un miros atât de urât, încât episcopul n-a suferit, ci a fugit din cameră. Atât de înfricoșătoare era duhoarea ce ieșea din mână. Însă acea bucată de rasă a acelui binecuvântat Avvă era sfințită, de aceea scotea o mireasmă atât de plăcută.

Din Cartea: „Cunoaștere și trăire a Credinței Ortodoxe”.

[cristiboss56]

Sfântul Vasile cel Mare, vorbind de unirea de dincolo de mormânt, le spune păcătoşilor: „Oare nu în văzul tuturor vei fi judecat de Hristos, când cei pe care i-ai nedreptăţit te vor înconjura din toate păr*ţile şi vor striga împotriva ta şi, în orice parte vei arunca privirile tale, vei vedea ivindu-se faptele tale cele rele: aici orfanii, dincolo văduvele şi pretutindeni săracii pe care i-ai alungat, slujitorii pe care i-ai lovit, vecinii pe care i-ai întărâtat”. Sfântul Ioan Gură de Aur înfăţişează două adevăruri mângâie*toare pentru a alina durerea celor ce i-au pierdut pe iubiţii lor: „Dacă trupul este supus putreziciunii, zice el, noi nu trebuie să fim întristaţi despre aceasta, ci să ne bucurăm, căci ceea ce este vremel*nic se distruge prin moarte, dar nu esenţa trupului.
Adu-ţi aminte că această gură, acum închisă, va vorbi într-o zi mult mai bine, că aceşti ochi închişi vor vedea mult mai bine şi mai mult, că aceste picioare se vor urca într-o zi pe nori, că acest trup pieritor se va îmbrăca cu nemurire, şi tu vei vedea pe ai tăi mai buni şi mai luminoşi. «Nu plângeţi!» zice Domnul, «repauzatul n-a murit, ci doarme»; nu te întrista, zice Apostolul Pavel, ci crede cu tărie şi vei vedea şi vei rămâne pururea cu el”. Şi, în sfârşit, Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă iarăşi: „Vei fi din nou cu rudenia ta!”.
Şi în altă parte zice încă: „Nu numai că vom re*cunoaşte pe cei ce i-am cunoscut pe această lume, ci vom vedea chiar pe cei ce nu ni s-au înfăţişat niciodată, căci noi nu l-am văzut nici pe Avraam, nici pe Isaac, nici pe patriarhi, nici pe apostoli, nici pe mucenici, ci, văzându-i în acea imensă privelişte, tu vei striga: «Aceştia sunt Avraam, Isaac şi Iacov şi ceilalţi patriarhi. Aceştia sunt Petru şi Pavel şi toţi apostolii; acesta este David, ceilalţi sunt Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ştefan, întâiul mucenic, şi iată un mare număr de Sfinţi!”.

[ClaudiaLungu]

Este obligatoriu sa mergi cu preotul la cimitir la parastasul de 40 de zile,daca crucea de piatra este comuna si a mai fost sfintita?

[cristiboss56]

În prealabil postat de ClaudiaLungu

Este obligatoriu sa mergi cu preotul la cimitir la parastasul de 40 de zile,daca crucea de piatra este comuna si a mai fost sfintita?

Bineînțeles că Preotul va merge la mormânt si va citi rugăciunile pentru acestă pomenire !
O importanţă deosebită are Parastasul de 40 de zile, deoarece, în tradiţia ortodoxă, în această zi, sufletul se prezintă la judecata particulară. Dacă Parastasul nu se poate săvârşi chiar în a 40-a zi, este bine să fie făcut mai înainte, pentru ca sufletul să meargă înaintea lui Dumnezeu cu jertfa noastră de rugăciune şi de milostenie. Nu este o greşeală mare sau o păgubire pentru cei răposaţi nici dacă Parastasul se face după trecerea datei respective, căci importante sunt rugăciunea şi milostenia care se fac, şi mai puţin data. Mai grav este dacă nu ne rugăm deloc pentru ei, din nepăsare, neştiinţă sau necredinţă.
Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieşte ca la 40 de zile şi la un an să se dăruiască diferite lucruri, mai ales îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvântarea acestor daruri, îndeosebi de haine, se face de către preot printr-o rugăciune specială aflată în Molitfelnic. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzeci şi patru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nici o influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat.
Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l citească la toate Sfintele Liturghii pe care le săvârşeşte în Sfânta Biserică.
Copleşiţi de grijile cotidiene, ignorăm deseori rugăciunea şi milostenia pentru cei răposaţi sau tindem să credem că sunt nişte formalităţi comemorative, însă acestea sunt foarte importante dacă avem în vedere că pot atrage mila lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor celor adormiţi. Slujba Parastasului este o faptă a milei creştine deoarece răposatul, din momentul morţii, nu mai poate face nimic pentru el. Singura lui nădejde rămâne la cei pe care i-a lăsat pe pământ, care pot fi mijlocitorii lui către Dumnezeu.

[cristiboss56]

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula , intr o carte de a sa ne prezinta cateva date interesante despre obiectele funerare necesare la slujba inmormantarii , pe care le postez pentru cei interesati .
Slujba Înmormântării, ca și cea a parastaselor sau pomenirilor pentru cei răposați, cuprinde o rânduială foarte bine stabilită și respectată aproape pretutindeni de către slujitori, așa cum apare ea în cărțile noastre de cult. Din păcate, atât cartea numită Panihida, cât și Molitfelnicul sau Agheasmatarul, care cuprind rânduielile tuturor serviciilor funebre, ne informează foarte puțin privitor la lucrurile necesare pentru săvârșirea lor.
De aici s-a născut o varietate de practici care pot fi observate cu prilejul slujbelor funebre și care fac ca acestea să se deosebească de la o zonă la alta, acest lucru ducând la o lipsă de uniformizare liturgică. De aceea, ar trebui cultivate numai acele practici și tradiții sănătoase, care sunt în concordanță cu învățătura de credință și cu rânduiala tipiconală a Bisericii.
Astfel, cât privește slujba înmormântării, rânduiala și structura, ca și simbolismul actelor ei principale, ne obligă să avem câteva lucruri fără de care slujba nu se poate săvârși. Lăsând la o parte sicriul, care nu poate lipsi din nicio asemenea situație, primul lucru absolut necesar este coliva. Cuvântul vine din limba greacă și înseamnă un fel de prăjitură sau dulciuri. Ea se face din grâu sau arpacaș și se amestecă cu zahăr, miere sau alte ingrediente mirositoare și miez de nucă, așezându-se pe un vas întins și având de regulă imprimat deasupra semnul crucii.
Coliva este simbol al trupului celui răposat, iar legănarea și ținerea de colivă în timpul cântării „Veșnica pomenire” sunt expresia legăturii sau comuniunii sufletești cu cel răposat, pentru care ne rugăm să fie pomenit în Împărăția lui Dumnezeu. Coliva se face din grâu pentru că, precum grâul pentru ca să încolțească, să crească și să aducă roadă trebuie să fie mai întâi semănat sub brazdă de pământ, ca să putrezească, tot așa și trupul celui răposat se îngroapă în pământ ca să putrezească și după aceea să învieze întru nestricăciune. În colivă se așază totdeauna o lumânare aprinsă, simbol al vieții celui răposat și al luminii învățăturii lui Hristos, în care acesta a adormit.
În al doilea rând, pentru slujba înmormântării este nevoie de pâine sau colac, numit și capăt. Colacul este făcut tot din grâu și are același simbolism ca și coliva. Colacii întrebuinţaţi la mesele rituale şi la slujbele funebre sunt de obicei împletiţi şi împodobiţi cu diferite motive ornamentale, care dovedesc simţul pentru frumos şi gustul artistic al poporului, care se exercită şi în acest domeniu. Rotundul colacului simbolizează viața veșnică din Împărăția lui Dumnezeu. În colac se așază, de asemenea, o lumânare.
Cel de al treilea element necesar la înmormântare este vinul, pentru creștini acesta, numit și paos, fiind simbolul aromatelor cu care femeile mironosițe au uns trupul lui Iisus după adormire. Stropirea cu vin la înmormântare sau parastas este simbol al curățirii de păcate. Pe de altă parte, pâinea și vinul sunt elementele din care se face Sfânta Împărtășanie. De aceea, în cazul înmormântării, întrebuințarea lor este simbol al vieții veșnice pe care o aduce împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului.
Un alt element este crucea care stă la căpătâiul celor adormiți, străjuindu-le mormintele, ca simbol și dovadă a credinței lor în nădejdea Învierii și a vieții veșnice, și care ne aduce aminte de pătimirile Mântuitorului îndurate pentru eliberarea neamului omenesc din robia morții. Cât privește icoana care se așază pe pieptul celui răposat imediat după moarte, ea nu se lasă în sicriu și nu se înmormântează, ci se ridică la mormânt și este păstrată.
Steagurile bisericești sau praporii (prapurii), necesare la slujba de înmormântare sunt purtate în procesiune în fața celui adormit, având însemnate Sfânta Cruce sau diferite reprezentări iconografice și simbolizând lupta duhovnicească și biruința binelui. Ele reprezintă steagul lui Hristos, împrejurul căruia se adună credincioșii spre a fi apărați în lupta împotriva păcatului și prin care suntem încredințați că adormitul a biruit în lupta pământească spre mântuire.
La aceste lucruri absolut indispensabile pentru săvârșire slujbei înmormâmtării se adaugă și altele, în funcție de tradiția locală. Așa, de exemplu în multe părți se întrebuințează pomul, adică un pomișor sau o ramură de pom roditor care se împodobește cu fructe, dulciuri, covrigi și altele, care se poartă înaintea convoiului mortuar și care se înfinge la mormânt lângă cruce, după astuparea gropii și după ce a fost golit de bunătățile din el, care se dau de pomană. El reprezintă pomul vieții, fiind simbol al vieții și al morții sau un substitut al mortului.
Tot în cadrul serviciilor funebre se mai obișnuiește a se împărți lumânări aprinse celor de față, însoțite de o batistă, de o pânză albă sau de prosoape. Acestea simbolizează călăuza sufletului pe calea spre veșnicie, risipind întunericul morții și apropiindu-se de Hristos, „Lumina vieții”.
Un alt obiect, toiagul ce se pune la capătul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creștinul îl va întâmpina pe Hristos la Judecata de Apoi. Toiagul mai simbolizează firul vieții omului pe pământ.
Toate aceste obiecte funerare necesare la slujba de înmormântare, cât și toate aceste practici, țin de grija pentru cel mort și de dorința de binefacere pentu sufletul lui. Având acest caracter, ele trebuie păstrate, îndeplinite și cultivate fără ca unele dintre ele să fie impuse și fără teama de a greși dacă ceva nu am respectat.

[cristiboss56]

În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, credincioşii aduc la Biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Cunoscută şi sub denumirea populară de Moşii de iarnă, această zi este un prilej de comemorare şi rugăciune pentru cei care "s-au săvârşit în dreapta credinţă".
Până la sărbătoarea Sfintelor Paşti, toate sâmbetele sunt dedicate pomenirii celor adormiţi. Moşii de iarnă cad întotdeauna în sâmbăta ce precede Lăsatului sec de carne. Nu întâmplător, în duminica aceasta a fost rânduită Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi. Astfel, în toate bisericile se va săvârşi Sfânta Liturghie, urmată apoi de slujba Parastasului pentru cei plecaţi dintre noi.
Credinţa ortodoxă nu-i uită pe strămoşi!
"Moşii" înseamnă, de fapt, neamul din care ne tragem, strămoşii cei mai îndepărtaţi, despre care ştim tot felul de întâmplări, verii, mătuşile, unchii noştri, părinţii, fraţii, surorile, copiii, prietenii apropiaţi, într-un cuvânt, toţi cei dragi ai noştri, mutaţi în "lumea de dincolo", pentru care se face parastas, se citesc rugăciuni spre "veşnica lor pomenire".
Dat fiind misterul a ceea ce se află dincolo de această viaţă pământească şi imposibilitatea păstrării unei legături văzute cu cei plecaţi dintre noi, perioada acestor sâmbete este vremea apropierii, a rememorării, a reînvierii chipurilor dragi ale celor pe care i-am iubit. Şi în aceste frânturi de viaţă recuperată, în aceste momente de rugăciune înălţată pentru odihna sufletelor lor, suntem toţi laolaltă, ca în trecut. De asemenea, slujbe de pomenire se vor oficia şi în cimitire, lângă morminte. Cei vii se pot ruga pentru cei adormiţi în Domnul, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: "Să ne rugăm pentru cei morţi, iar dacă cel mort este păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă este un drept, să câştige prinos de plată şi să mijlocească la Dumnezeu pentru noi". Aşadar, adevăraţii creştini simt nevoia legăturii cu fraţii lor prin rugăciune, prin pomeniri şi prin slujbe speciale. Există totodată obligaţia firească de a-i pomeni pe cei adormiţi. Moşii de iarnă nu reprezintă neapărat o zi în care să ne plângem morţii, ci un prilej cu care îi pomenim şi le arătăm că nu i-am uitat.
"Rugăciunea pentru cei morţi - expresia fundamentală a Bisericii ca iubire"
Pentru că mulţi creştini au murit pe neaşteptate şi fără pregătirea sau pocăinţa necesară, Biserica face pomenire pentru toţi aceştia, ca să se bucure de fericirea veşnică. Pomenirile şi rugăciunile pentru cei adormiţi sunt mai ales o dovadă a dragostei de aproapele, fiindcă toţi suntem pecetluiţi în Hristos, iar harul reprezintă începutul mântuirii. Grija pentru cei adormiţi se regăseşte la toate popoarele. Orice civilizaţie din trecutul omenirii i-a pomenit pe cei trecuţi dincolo. Învăţătura de credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe ne arată că moartea este doar despărţirea sufletului de trup. În urma acestei despărţiri, numai trupul îşi pierde puterea de viaţă, ca orice materie trecătoare.
Cei vii au putinţa de a se ruga pentru cei morţi, în nădejdea că aceste rugăciuni se împlinesc, adică pot duce la iertarea unor păcate. Mai mult încă, cei vii au datoria să se roage pentru toţi membrii Bisericii. La aceasta îi cheamă şi îi obligă dragostea, care îi leagă pe toţi fraţii cei întru Hristos, vii sau adormiţi, după cum afirmă părintele Al. Schmemann: "Rugăciunea pentru cei morţi este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim în Hristos, care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi".
Învăţătura despre datoria celor vii de a se ruga pentru cei adormiţi în Domnul a fost pusă în practică de creştini încă din primele veacuri. De asemenea, Sfânta Liturghie, săvârşită din vechime şi până astăzi, cuprinde rugăciuni pentru cei adormiţi, iar mărturii de netăgăduită valoare în această privinţă găsim în Sfânta Scriptură, la toţi Sfinţii Părinţi şi vechii scriitori bisericeşti. Aici, pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie, la ieşirea cu cinstitele Daruri şi după sfinţirea Darurilor, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii şi morţi, când preotul pomeneşte în taină pe toţi repausaţii, cu aceste cuvinte: "Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, unde străluceşte lumina feţei Tale".
Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând tradiţia apostolică, scrie: "Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuşi Sângele Domnului este cel care, prin această Jertfă, se varsă pentru noi, netrebnicii, şi Însuşi Dumnezeiescul Trup este Cel care se jertfeşte în Sfântul Altar".
Coliva, prescura şi vinul în tradiţia ortodoxă
Pentru slujba de pomenire a morţilor, atât în mediul urban, cât şi în cel rural, gospodinele pregătesc colivă, prescuri (colaci) şi vin, le aduc la Biserică pentru a fi sfinţite şi date de pomană pentru sufletul celor adormiţi. De asemenea, la praznicul Moşilor de iarnă se împart vase cu bucate, dintre care nu lipsesc răciturile, piftiile, colacii cu miere şi nuci, plăcintele cu brânză, laptele, băuturi pregătite în casă.
Coliva, termen de origine greacă, se face de regulă din grâu amestecat cu zahăr, miere sau cu alte ingrediente mirositoare, care îi dau un gust plăcut. Ea este simbolul trupului celui răposat, iar legănarea şi ţinerea de colivă în timpul cântării ,,Veşnică pomenire" reprezintă expresia legăturii sau comuniunii sufleteşti cu cel decedat, pentru care ne rugăm. Coliva se face din grâu pentru că bobul de grâu este dat pildă de Mântuitorul şi Sfântul Apostol Pavel, ca simbol al învierii morţilor. După cum grâul se seamănă mai întâi sub brazdă, pentru ca putrezind să încolţească şi să dea roadă, tot aşa şi trupul omului îngropat va învia întru nestricăciune. După tâlcuitorii cultului liturgic ortodox, dulciurile şi ingredientele cu care se amestecă grâul simbolizează virtuţile celui răposat şi ale sfinţilor pe care noi îi invocăm în rugăciune.
Pâinea, colacul sau prescura aduse la parastas, fiind făcute tot din grâu, au, în genere, acelaşi simbolism. În unele zone ale ţării ele se numesc chiar "parastas". În Oltenia, aceşti colaci se împletesc după o anumită tehnică şi sunt de anumite mărimi. Ei constituie elementul nelipsit al pomenirii. Alături de colivă şi colac, la parastas se întrebuinţează şi vinul din care se stropeşte, în formă de cruce, peste mormânt sau pe locul unde se săvârşeşte parastasul, ca şi peste colivă. Utilizarea vinului este o reminiscenţă din vechile practici romane legate de cultul morţilor, numite "libaţiuni", adică spălări sau stropiri. În practica noastră creştină, vinul este simbol al miresmelor cu care a fost uns trupul lui Hristos după moarte.
Atât vinul, cât şi pâinea sunt elemente necesare Tainei Sfintei Împărtăşanii. De aceea, turnarea din ele pe pământ sau peste trupul celui răposat este un simbol al vieţii veşnice pe care o aduce împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Este cunoscut, de asemenea, faptul că lumânările care se aşază în prescuri sau colivă sunt semnul jertfei pentru cel adormit.
Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor. Sâmbăta de Paşti, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuşi a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoşesc şi spre viaţa veşnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). La acestea se adaugă Joia Înălţării, când se pomenesc toţi eroii neamului.
Ierurgia parastasului (cuvântul "parastas" înseamnă "a mijloci pentru cineva") este o rugăciune de mijlocire pentru cei adormiţi, o prescurtare a slujbei înmormântării, care are în centru cântarea "Veşnica pomenire". Se mai numeşte şi "pomană" şi a rămas ca obicei de la agapele care se făceau la începutul creştinismului după fiecare Sfântă Liturghie. Din partea familiei celor adormiţi se fac parastase la 3, la 6, la 9, la 40 de zile de la data morţii. Apoi la 3, 6 şi la 12 luni, şi în fiecare an, până la şapte ani. Se obişnuieşte şi pomenirea morţilor în cadrul a 40 de Sf. Liturghii la rând, în cursul unui an, sub numele de "sărindare".