ce poate oferi Raiul incat sa nu fie plictiseala?

[umilinta]

Iar eu cand ma plictisesc
Atuncea pe Dumnezeu urasc.(cam asa suna din poezia Sf Ioan hozevitul)

[Laurentiu]

În prealabil postat de cozia

Alexandru, speram ca pina acum ai inteles ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din tirg. Cred ca nu e greu sa ne dam seama inca de aici de pe pamint ca in rai nu vom mai gindi cu "lutul" care-l purtam pe umeri :)

In rai nu mai exista timp:D Raiul este eternitatea o stare a fericirii care nu se poate descrie in cuvinte.
Cele mai multe pofte care ne vin ne vin datorita trupului care are simturi materiale ca sa zic asa.
Dar dupa ce sufletul iese din trup nu mai simte oboseala durere frig cald etc.

O experienta moderna a vamilor de Pr. Seraphim Rose
fragment din "Sufletul dupa moarte" de Seraphim Rose

Reactia tipica a unui om "luminat" al timpurilor moderne dupa ce intalneste personal realitatea vamilor, in cursul unei "morti clinice" (cu o durata de 36 de ore) poate fi urmarita intr-una dintre cartile deja amintite mai sus: "Unbelievable for Many but Actually a True Occurrence". "Prinzandu-ma de brate, ingerii m-au dus de-a dreptul prin zidul salonului in strada. Incepuse sa se intunece, ningea linistit, cu fulgi mari. Vedeam lucrurile astea, in schimb frigul sau macar o diferenta de temperatura intre interiorul camerei si exterior n-am simtit. Evident, aceste fenomene isi pierdusera semnificatia pentru corpul meu modificat. Incepuram sa ne inaltam cu repeziciune. Pe masura ce urcam, spatiul care se desfasura inaintea ochilor nostri devenea din ce in ce mai larg, astfel ca in final ajunsese la proportii atat de coplesitoare, incat m-a cuprins teama cand am realizat cat de nesemnificativ eram eu insumi in raport cu acest tinut infinit ...

Notiunea timpului era cu totul absenta din mintea mea, in acel moment, asa ca nu stiu cat anume ne-am deplasat in sus cand, dintr-o data, a inceput sa se auda, indistinct la inceput, un zgomot, dupa care, tasnind de undeva cu tipete si rasete salbatice, un stol de tot soiul de fiinte hidoase incepu sa se apropie cu viteza de noi.

Spirite rele! - am realizat si apreciat dintr-o data, cu iuteala uluitoare, starnita cu siguranta de groaza care cuprinsese, o groaza cu totul deosebita si necunoscuta pana atunci. Spirite rele! O, cu cata ironie, cu cata convingere n-as mai fi ras doar cu cateva zile inainte de asa ceva. Chiar cu cateva ore inainte, daca cineva mi-ar fi spus, nu ca el ar fi vazut cu ochii lui spirite rele, ci si numai ca crede in existenta lor ca in existenta a ceva cum nu se poate mai real, ar fi starnit in mine aceeasi reactie de ras copios! Asa cum se cuvenea pentru un om "bine educat" de la sfarsitul secolului al XIX-lea, eu intelegeam aceste lucruri ca desemnand inclinatii maladive, patimi ale fiintei umane si, din aceasta pricina, sintagma in sine nu avea pentru mine semnificatia unui nume, ci a unui termen care defineste un concept abstract. Si dintr-o data, acest "concept abstract" uni aparea in fata ochilor intr-o personificare vie !...

Dupa ce ne-au inconjurat din toate partile, printre chiote si zgomote nerusinate, spiritele rele cerura sa le fiu dat lor; incercau sa ma apuce cumva si sa ma smulga dintre ingeri, dar era evident ca nu indrazneau sa faca asta. Din mijlocul vacarmului zbieratelor, de neimaginat si tot atat de repugnant auzului, ca si infatisarea lor vazului, mai reuseam sa prind din cand in cand cuvinte si chiar fraze intregi. "Al nostru este: s-a lepadat de Dumnezeu" - strigara dintr-o data, aproape la unison, si se napustira asupra noastra cu atata inversunare incat pentru moment am simtit ca-mi ingheata sirul gandurilor in minte, de frica. "Asta-i o minciuna! Nu-i adevarat!" - as fi vrut sa strig, revenindu-mi in fire; dar o amintire impovaratoare imi lega limba. Intr-un mod cu totul necunoscut mie imi reveni in minte, dintr-o data, o secventa atat de lipsita de importanta din viata mea si atat de indepartata in timp, din vremea tineretii, incat nu credeam ca eu sa fi fost vreodata in stare a mi-o mai aminti".

Aici, autorul rememoreaza un incident din anii studentiei: candva, intr-o discutie filosofica dintre cele mai obisnuite printre studenti, unul dintre colegii sai exprimase aceasta opinie: "De ce trebuie sa cred? Nu este oare la fel de posibil ca Dumnezeu sa nu existe?". La care autorul raspunse: "Se poate". Acum, confruntat cu demonii acuzatori, autorul revine:

"Aceasta propozitie fusese in cel mai deplin sens al cuvantului o "vorba goala"ť: cuvintele lipsite de sens ale colegului meu nu putusera starni in mine nici cea mai mica indoiala cu privire la existenta lui Dumnezeu. Nici macar nu ascultasem prea atent ce spunea, de altfel, iar acum realizam ca acea vorba goala pe care o aruncasem atunci nu disparuse nicidecum fara urma. Am fost deci nevoit sa ma justific, sa ma apar de acuzatia care mi se aducea, in asa masura incat Noul Testament s-a verificat in practica: intr-adevar, avem de dat socoteala pentru orice cuvant desert, daca nu prin voia lui Dumnezeu, care cunoaste tainele inimii omenesti, atunci prin furia vrajmasilor mantuirii.

Aceasta acuzatie era, evident, cel mai puternic argument adus de spiritele rele spre pierzarea mea, iar ele pareau sa prinda puteri noi de aici, judecand dupa indrazneala atacurilor si dupa faptul ca acum se roteau deasupra noastra cu mugete de furie, impiedicandu-ne sa inaintam.

Mi-am amintit o rugaciune si am inceput sa ma rog chemandu-i in ajutor pe toti oamenii sfinti ale caror nume mi le aminteam sau imi veneau in minte. Dar asta nu i-a speriat pe vrajmasii mei. Ca un jalnic ignorant, crestin doar cu numele poate ca pentru prima oara in viata mea de-abia atunci mi-am adus aminte de cea care este numita Mijlocitoarea crestinilor.

Si sigur ca rugaciunea mea catre ea a fost intensa, sigur ca sufletul meu era plin de invataturi gresite, caci cu greu mi-am putut aminti si i-am putut rosti numele, dar la un moment dat aparu totusi deasupra noastra ceva ca un fel de ceata alba care, curand, acoperi in intregime gloata de spirite rele. Le ascunse din fata ochilor mei, inainte de-a apuca sa se retraga de la sine. Mugetele si chicotele lor se mai auzira inca o vreme dar, din scaderea gradata a intensitatii zgomotului, pana la stingerea lui completa, mi-am putut da seama ca teribilii vanatori erau treptat lasati in urma".

"Unbelievable for Many but Actually a True Occurrence"
Orthodox Life, iulie-august 1976

[Laurentiu]

Scuze n-am vrut sa va citez pe Cozia si pe Alexandr_Brazil

În prealabil postat de umilinta

Iar eu cand ma plictisesc
Atuncea pe Dumnezeu urasc.(cam asa suna din poezia Sf Ioan hozevitul)

Akedia sau plictisul - o boala spirituala
Termenul a fost preluat in latina sub forma acedia, greu de tradus in limbile moderne in chip simplu si complet in acelasi timp. Cuvintele "lene" sau "plictis", prin care el este adesea redat, nu exprima decat o parte din realitatea complexa desemnata de aceasta notiune.

Akedia corespunde, desigur, unei anumite stari de lene si unui soi de plictis, dar alaturi de acestea ea mai cuprinde si lehamite, sila, urat, lancezeala, moleseala, descurajare,6toropeala, lipsa de grija, amorteala, somnolenta - akedia impingandu-l pe om la somn fara ca el sa fie cu adevarat obosit -, ingreunarea trupului, ca si a sufletului.

Exista in akedie un sentiment de insatisfactie vaga si generala, astfel incat pe omul aflat sub stapanirea acestei patimi nu-l mai intereseaza nimic, gaseste toate lucrurile lipsite de sens si fara rost si nu mai asteapta nimic de la viata. Akedia il face pe om nestatornic cu sufletul si cu trupul. Mintea, incapabila de a se fixa, trece de la un lucru la altul, indeosebi cand este singur, omul nu mai poate suferi sa stea in locul in care se afla, patima impingandu-l sa iasa si sa colinde prin alte locuri. Adesea ajunge hoinar, ratacind din loc in loc.

In general, ea impinge pe om sa caute cu orice pret intalnirea cu ceilalti. Aceste intalniri nu-i sunt, obiectiv vorbind, cu totul necesare, dar, tarat de patima, el le resimte ca atare, cautand pretexte "bune" pentru a le indreptati. Relatiile sale cu oamenii sunt cel mai adesea usuratice, intretinute prin vorbarie desarta, nascuta dintr-o curiozitate fara rost.

Se poate intampla ca akedia sa nasca in sufletul stapanit de ea un mare dezgust fata de locul unde sade; ii ofera motive ca sa fie nemultumit de el si-l face sa creada, in mod iluzoriu, ca in alta parte i-ar fi mai bine. "Il face sa tanjeasca dupa alte locuri, unde ar putea gasi mai usor cele de trebuinta". Akedia poate, de asemenea, sa-l faca pe om sa fuga de lucrurile pe care le are de implinit, mai ales de munca sa, de care il face sa fie nemultumit, impingandu-l sa caute alte activitati, care, crede el, ar fi mai interesante si l-ar face fericit...

Toate aceste stari legate de akedie sunt insotite de neliniste, care, alaturi de sila de toate, constituie o caracteristica fundamentala a acestei patimi. Demonul akediei ataca mai ales pe. cei dedicati vietuirii duhovnicesti; el incearca sa-i intoarca din caile Duhului, sa le impiedice in orice chip lucrarea pe care o cere o asemenea viata si mai ales sa-i departeze de la pravila si de la staruinta in nevointa ascetica, sa le tulbure linistea si nemiscarea care o inlesnesc. Astfel, Sfantul Ioan Scararul o prezinta ca pe o "lancezeala a sufletului, o moleseala a mintii in nevointa, o scarba fata de fagaduinta calugareasca". Ea il face pe monah "lenes si neinstare de nici o munca inauntrul chiliei, nemailasandu-l sa stea in casa si sa se dedea cititului". Robita de aceasta patima, mintea lui "devine lenesa si neputincioasa la orice lucrare duhovniceasca"; monahul ajunge trandav in tot lucrul lui Dumnezeu, el nu mai doreste bunurile viitoare si ajunge chiar sa dispretuiasca bunurile duhovnicesti. Toti Sfintii Parinti vad in akedie principala piedica in calea rugaciunii. Sfantul loan Scararul arata ca akedia, "lancezeala sufleteasca", este "plictiseala in citirea psalmilor..., neputincioasa in rugaciune". "Dracul trandaviei obisnuieste sa razboiasca de cele mai multe ori mai ales pe cei ce au inaintat in rugaciune sau pe cei ce se sarguiesc in ea", spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Ei arata ca mai ales la ceasul rugaciunii acesta aduce toropeala in suflet si in trup, impingandu-l pe monah la somn: "Cand nu se face cantarea de psalmi, trandavia sufletului nu se arata. Iar cand se sfarseste pravila, atunci se deschid ochii", spune Sfantul loan Scararul. Dar "cand soseste vremea rugaciunii, iarasi se ingreuneaza trupul. Stand la rugaciune, ii scufunda pe calugari iarasi in somn si le rapeste stihul din gura cu cascaturi necuvenite".

Akedia se inrudeste cu tristetea atat de mult, incat traditia ascetica apuseana, al carei inspirator este Sfantul Grigore cel Mare, le pune laolalta, socotindu-le una si aceeasi patima. Traditia rasariteana insa face deosebire intre ele, privindu-le la doua patimi distincte.

Termenul a fost preluat in latina sub forma acedia, greu de tradus in limbile moderne in chip simplu si complet in acelasi timp. Cuvintele "lene" sau "plictis", prin care el este adesea redat, nu exprima decat o parte din realitatea complexa desemnata de aceasta notiune.

Akedia corespunde, desigur, unei anumite stari de lene si unui soi de plictis, dar alaturi de acestea ea mai cuprinde si lehamite, sila, urat, lancezeala, moleseala, descurajare,6toropeala, lipsa de grija, amorteala, somnolenta - akedia impingandu-l pe om la somn fara ca el sa fie cu adevarat obosit -, ingreunarea trupului, ca si a sufletului.

Exista in akedie un sentiment de insatisfactie vaga si generala, astfel incat pe omul aflat sub stapanirea acestei patimi nu-l mai intereseaza nimic, gaseste toate lucrurile lipsite de sens si fara rost si nu mai asteapta nimic de la viata. Akedia il face pe om nestatornic cu sufletul si cu trupul. Mintea, incapabila de a se fixa, trece de la un lucru la altul, indeosebi cand este singur, omul nu mai poate suferi sa stea in locul in care se afla, patima impingandu-l sa iasa si sa colinde prin alte locuri. Adesea ajunge hoinar, ratacind din loc in loc.

In general, ea impinge pe om sa caute cu orice pret intalnirea cu ceilalti. Aceste intalniri nu-i sunt, obiectiv vorbind, cu totul necesare, dar, tarat de patima, el le resimte ca atare, cautand pretexte "bune" pentru a le indreptati. Relatiile sale cu oamenii sunt cel mai adesea usuratice, intretinute prin vorbarie desarta, nascuta dintr-o curiozitate fara rost.

Se poate intampla ca akedia sa nasca in sufletul stapanit de ea un mare dezgust fata de locul unde sade; ii ofera motive ca sa fie nemultumit de el si-l face sa creada, in mod iluzoriu, ca in alta parte i-ar fi mai bine. "Il face sa tanjeasca dupa alte locuri, unde ar putea gasi mai usor cele de trebuinta". Akedia poate, de asemenea, sa-l faca pe om sa fuga de lucrurile pe care le are de implinit, mai ales de munca sa, de care il face sa fie nemultumit, impingandu-l sa caute alte activitati, care, crede el, ar fi mai interesante si l-ar face fericit...

Toate aceste stari legate de akedie sunt insotite de neliniste, care, alaturi de sila de toate, constituie o caracteristica fundamentala a acestei patimi. Demonul akediei ataca mai ales pe. cei dedicati vietuirii duhovnicesti; el incearca sa-i intoarca din caile Duhului, sa le impiedice in orice chip lucrarea pe care o cere o asemenea viata si mai ales sa-i departeze de la pravila si de la staruinta in nevointa ascetica, sa le tulbure linistea si nemiscarea care o inlesnesc. Astfel, Sfantul Ioan Scararul o prezinta ca pe o "lancezeala a sufletului, o moleseala a mintii in nevointa, o scarba fata de fagaduinta calugareasca". Ea il face pe monah "lenes si neinstare de nici o munca inauntrul chiliei, nemailasandu-l sa stea in casa si sa se dedea cititului". Robita de aceasta patima, mintea lui "devine lenesa si neputincioasa la orice lucrare duhovniceasca"; monahul ajunge trandav in tot lucrul lui Dumnezeu, el nu mai doreste bunurile viitoare si ajunge chiar sa dispretuiasca bunurile duhovnicesti. Toti Sfintii Parinti vad in akedie principala piedica in calea rugaciunii. Sfantul loan Scararul arata ca akedia, "lancezeala sufleteasca", este "plictiseala in citirea psalmilor..., neputincioasa in rugaciune". "Dracul trandaviei obisnuieste sa razboiasca de cele mai multe ori mai ales pe cei ce au inaintat in rugaciune sau pe cei ce se sarguiesc in ea", spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Ei arata ca mai ales la ceasul rugaciunii acesta aduce toropeala in suflet si in trup, impingandu-l pe monah la somn: "Cand nu se face cantarea de psalmi, trandavia sufletului nu se arata. Iar cand se sfarseste pravila, atunci se deschid ochii", spune Sfantul loan Scararul. Dar "cand soseste vremea rugaciunii, iarasi se ingreuneaza trupul. Stand la rugaciune, ii scufunda pe calugari iarasi in somn si le rapeste stihul din gura cu cascaturi necuvenite".

Jean Claude Larchet - Terapeutica bolilor spirituale - se poate citi in intregime la rubrica "carti ortodoxe" de pe acest site.

[Stefan500]

Poate ce e in Rai ne poate bucura spiritul intr-un mod in care nu poate fi bucurat in viata asta!

[MARIUS_DANIEL]

În prealabil postat de Stefan500

Poate ce e in Rai ne poate bucura spiritul intr-un mod in care nu poate fi bucurat in viata asta!

Nu poate,sigur.Acolo este fericirea absoluta.

[calator]

poate o memorie de scurta durata :D:p

[macs]

oricat de scurta durata ar fi... vesnicia tot lunga e :P

[Makavelli]

Eu zic ca discutia voastra de pe acest topic este inutila din moment ce in biblie scrie clar ca raiul este locul unde nu este intristare si nici durere etc. Cum puteti vorbi voi de plictiseala in rai? Viata dupa moarte e total diferita de cea pe care o avem acum si notiuni ca "plictiseala" in rai nu are cum sa existe din moment ce e un loc divin.Imaginatia noastra e prea putina cat sa ne dam seama ce ne asteapta in acel loc. ( Cine ajunge...)

[consuela]

E foarte interesant ce spui tu ancah .
Ar rezulta ca starea de plictiseala e valabila numai aici , acolo probabil nu este din cauza ca nu exista duhurile (necurate) care induc acea stare.
Eu ma gandeam in sensul ca dupa ce apuci sa descoperi absolut tot si afli tot ce se poate afla ajungi la capat si de acolo ar interveni ceva gen plictiseala adica totul e deja super-stiut -in ideea ca existi vesnic si desigur pt cine ajunge acolo.