Incerc sa rezist...

[AGabriela]

În prealabil postat de cezar_ioan

Dupa umila mea opinie (si credinta tare), va inselati!
E mai tare ca mine, de pilda. Sunt absolut sigur de asta!

Va rog sa nu va suparati ca va contrazic. Pariez mereu pe Adevar, chiar daca de felul meu sunt, inca, uneori mincinos.

Nu am de ce sa ma supar... ba chiar va dau dreptate. Dansul este mai tare decat noi toti. Nu-i deloc usor sa treci prin ce trece el... sa ne fereasca Bunul Dumnezeu.

[vsovivivi]

Ce s-o fi întâmplat cu Petre a lu' hEmmorange?
Stai că-i pun un clip îmbărbătător... şi partea a doua. Poate-i revine buna dispoziţie. Peace.

Petre,

am regăsit de curând un fragment, care m-a dus cu gândul la tine şi la alţii aflaţi în suferinţă. Legătura pe care o văd eu este aceea că putem avea o viaţă nouă aici, pe pământ (nu e nevoie de o viaţă de chin aici, în ideea că vom fi răsplătiţi în viaţa viitoare).
Această nădejde este reiterată şi în Liturghie, când se afirmă: "cealaltă vreme a vieţii noastre..."

Şi acum, fragmentul respectiv:

În cartea sa „Pelerinul Absolutului” Leon Bloy afirmă că: „Suferinţa trece, dar că am suferit nu trece niciodată”. Trebuie dat acestui aforism remarcabil sensul cel mai larg. Putem depăşi experienţa vieţii, dar experienţa trăită rămâne pentru totdeauna zestrea omului şi măreţia realităţii din viaţa spirituală. Nu este nici o posibilitate să ştergi faptul trăit. Ceea ce a fost, continuă să existe sub o formă transfigurată. Omul nu este o fiinţă absolut împlinită, se formează şi se creează în experienţa vieţii, în lupta spiritului, în probele destinului.

Omul nu e decât planul lui Dumnezeu.

Creştinismul ne învaţă că trecutul se poate depăşi şi poate fi învins, poate fi răscumpărat, ispăşit şi iertat, naşterea într-o nouă viaţă este posibilă.

Dar în orice viaţă nouă, transfigurată, intră experienţele ce nu pot dispărea fără să lase urme. O suferinţă poate fi depăşită, bucuria, fericirea pot renaşte, dar în orice nouă bucurie, în orice nouă fericire va intra misterios suferinţa trăită; bucuria şi fericirea vor fi de acum încolo diferite. Îndoielile torturante pot fi dominate, dar în credinţa câştigată se va revela profunzimea acestor incertitudini. Aceeaşi credinţă va fi de o cu totul altă calitate decât faţă de cea a oamenilor fără aceste îndoieli, ce vor crede prin moştenire, prin naştere sau prin tradiţie. Omul ce a călătorit mult în lumile spirituale, ce a trecut prin încercări în cursul peregrinărilor şi căutărilor sale, va avea altă formaţie spirituală decât omul sedentar, pentru care aceste lumi au rămas necunoscute.

Omul e legat de destinul său şi nu are puterea să renunţe. Destinul meu îmi aparţine, nu se reînnoieşte, este unul şi unic. În experienţa vieţii mele, în încercările şi căutările mele, se zideşte desăvârşirea spiritului meu.

Tot ce am trăit face parte din înaltele acumulări ale vieţii mele spirituale, ale credinţei, ale Adevărului meu, m-am îmbogăţit prin experienţă, chiar dacă a fost torturantă şi teribilă. Chiar dacă pentru a învinge prăpastia, a trebuit să strig la alte forţe decât cele omeneşti.

Când omul revine la Dumnezeu după experienţa apostaziei, cunoaşte în relaţiile cu El o libertate ignorată de cel care a trecut viaţa într-o credinţă paşnică şi tradiţională, care a trăit într-o „moştenire patrimonială”.

Suferinţa trece, dar a fi suferit nu trece niciodată. Acest adevăr este exact, atât la individ în particular cât şi la societăţile omeneşti. Trăim într-o epocă tranzitorie crizei spirituale, în care mulţi pelerini rătăcitori revin la creştinism, la credinţa părinţilor, a Bisericii, a ortodoxiei. Aceşti oameni revin, fiind trecuţi prin încercarea istoriei noi, prin care au atins limitele extreme. Aceste suflete ale sfârşitului sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea sunt suflete tragice. Sunt suflete noi, din care nu se pot dezrădăcina consecinţele experienţei trăite. Cum se primesc aceşti călători ce revin în Casa Tatălui?

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Berd...0libertate.htm

Petre, oare ce mai faci? Mai intri pe aici?