Dumnezeu cel ascuns in cate un vers...

NICHITA STANESCU si Logosul ascuns

Stim toţi ce înseamnă metafora, comparaţia, simbolul. Să ne intrebăm însă ce interacţiuni verbale presupune poezia, ce fel funcţionează cele care permit exprimarea poetică, cum decurge în poezie aplicarea unui alt registru de interacţiuni.
Spunand “marea ochilor”, aproape automat antrenăm noţiunile “verde”, “albastru”, culori sugerând o privire sumbră sau senină, depinde de ce urmează în text. Greu de imaginat ca “marea” să se refere la ochi căprui, nu ? Iată ceva comparabil cu o interacţiune “tare” din fizică, protonul “chemând” un electron!


Lirica modernă a mers mai departe. Există metafore care trimit la sensuri adânci, dincolo de forţele care organizează lumea cuvintelor “obişnuite”. Spunând “eu am trecut prin el/el a trecut prin mine/eu am ramas un pom singur/el un om singur”, avem o metaforă complexă, aluzie la straturi din biologia umană care ne alatură vegetalului, dar şi la sensuri ale limbii, care nu totdeauna e ca un om şi umană, ci, uneori - ca un pom, şi vegetală.


Iată asemanări cu realităţi diafane din fizică, bunaoară mezonii, particule care alatură entităţi de nealăturat în alt model de forţe (protoni cu neutroni…); în acelaşi fel, metaforele juxtapun umanul vegetalului şi totusi nu sunt iraţionale, dacă raţiunea alăturarii e bine aplicată.


Să admitem că un poet vrea să dilueze forţele, de la tari la slabe, pană la foarte slabe. Cum arată asta la Nichita Stănescu ? Abisal ! Iată mostra mea favorită:

Plonjeu

Zvârlire de obiecte prin aer către Nord,
de braţe inutile, de avioane rupte
în crivăţul pe care îl încord
ca pe un arc menit să lupte.
Inspre zăpadă totul ! La gheaţă, şi la urşi.
Le facem iceberguri, ori fum ieşind din iurte,
torenţi în atârnare şi necurşi
sau piramide boante, scurte
sub care-n loc de Ka Nefer Nefer
mumificăm un peşte flămanzit
lăsat să fie nins, în zodia de fier
în care ne-am născut şi ne-am iubit.
O, totul se azvârle spre Nord, să facă loc
în jurul nostru, liber, la sori iconoclaşti.
Iar eu voi sta in mijloc, la plete dându-mi foc
să fie luminată casa în care ai să naşti.

Sensul poeziei este simplu, deşi, în înţelesurile comune, impactul este aiuritor. Există un magnetism al limbii (centrat de un “nord”), reprezentând un sens logic (orice vorbim şi înţelegem, indiferent cat forţează înţelesurile, este totuşi o singură limbă), ca o zvârlire de obiecte (nu numai simpla atracţie, ci un fenomen de emitere într-un curent ordonat de o lege), aşa cum obiectele magnetizate se “duc” “natural” spre nord.

Braţe inutile, avioane rupte: inutil să incerci să apuci, să utilizezi “artefacte zburătoare”, ele vor fi prinse de “curent” prin însăşi apartenenţa la acesta. Braţele inutile sunt alăturările “prehensile” dintre cuvinte, modul cum limba “prinde” noţiuni prin rapoarte de forţă “tari”. Avioanele rupte: ne rupem de lumea inferenţelor, prin care logica obişnuită face să planeze raţiunea “a vol d’oiseau” între noţiuni distante.

Crivăţul pe care îl încord: o zonă de “frig”, asemănătoare fenomenului de supraconductibilitate la temperaturi joase, datorită căreia poetul explorează noua dimensiune fără să ajungă alienat de umanitate, luptând cu anume înţelesuri - supunere la îngheţ a voinţei spre propriile porniri, aruncă sensurile descătuşate de ego într-un alt plan.

Inspre zăpadă totul, la gheaţă şi la urşi - ne vom duce într-un loc populat de alt fel de “vieţuitoare” ale limbii decât cuvintele obişnuite. Nebunii schizoizi au o rarefiere similară a atracţiei între cuvinte, dar discursul poetic nu e nebunesc, nu e aleator, ci uman, chiar dacă “răcit” de căldura alăturărilor obişnuite, făcută să servească egoul şi instrumentele de ataşare în lume.


Le facem iceberguri sau fum ieşind din iurte : cuvintele devin alt fel de vehicul decat în ordinea veche.Torenţi în atârnare şi necurşi : sensul lor “îngheaţă” pentru lumea “cealaltă“.


Piramide boante, scurte etc. : Formidabilă metaforă, piramidele “boante, scurte” sunt mesajul că, oricat rafinăm cuvintele, nu vom atinge nemurirea, peştele flămânzit (trimitere la Dumnezeu-Cuvantul, flămând să fie trait de noi şi luand firesc locul lui Ka-Nefer-Nefer, în egipteană: îndoita frumuseţe a adevărului). Smerenia celor pătrunşi de Logos vede că nemurirea trupului e imposibilă, artefactele Egiptului, tocite de vreme undeva în subsolul limbii fiind mărturia neputinţei… de unde ne întâmpină El… flamand sa ne "prinda" ca abandonam dorinta desarta de nemurire a frumusetii omenesti...

Oamenii caută frumosul, nu iluminarea, se lasă seduşi de mutilarea verbului divin, de sacrificarea lui hedonismului. “Lăsat sa fie nins în zodia de fier” : evocare a vârstei, decăzute, când oamenii trăiesc ferecaţi în sensuri imediate, constrangătoare.


Totul se azvârle spre nord: Poetul speră ca poezia să fie un aide-memoire, o răsărire de sori "iconoclaşti" (dizolvând egocentrismul), chiar cu preţul ca el să-şi aprindă pletele (gest analog tunderii monahale) pentru ca limba să nască şi viaţa verbului, nu numai mumificarea lui, dobandirea faimei, a prelungirii amintirii prin opere dupa moarte.

Cunoaşterea dinăuntrul fenomenelor, perspectiva meditativa, nu poate fi abordată în canoane obişnuite. Una din “acuzele” agnosticilor este că religia populează conştiinţa cu lucruri de necrezut, cu exprimări “dubioase”. Fals. Nici o religie nu propune lucruri cu adevărat de necrezut, tocmai că izvorăsc dintr-o perspectivă umană. Există un canon simbolic al limbajului religios care aduce un ordin de mărime peste dificultatea celui poetic: pentru a se despărţi de sensurile lumii, omul nu poate adopta tiparele lumeşti şi nici măcar metafora nu ajunge. Pe de altă parte, despărţirea radicală de aceste constrângeri nu este posibilă decât pentru sfinţi. Oamenii obisnuiţi au nevoie de ghizi ai “trecerii” - limbajul în pilde al religiei sau viziunea poetică, de aceea s-a spus că poezia este “pasăre cu o singură aripă” din punct de vedere spiritual. Dacă avem nevoie de tăcere, ea nu poate fi de la sine înţeleasă ori impusă. Este nevoie de o diluare (în poezie prin metaforic, în religie - prin abnegaţie şi sacrificiu) a sensurilor comune de care ne legăm ego-ul şi abia după aceea vom putea depăşi lanţul cuvintelor care ne leagă de noi înşine, cei “obişnuiţi”.

Ion Barbu: Sfanta Treime ascunsa intr-un simbol

INCREAT

Cu Treptele supui văditei gale

Sfânt jocul în speranţă, de pe sund,

Treci pietrele apunerii egale

Supt văile respinse, ce nu sunt.

Ţi-e inima la vârste viitoare

Ca şarpele pe muzici înnodat,

Rotit de două ori la mărul-soare,

În minutare-aprins - şi încrestat.

Ca de obicei, cum remarca George Călinescu, hermeneutica lui Barbu devine de-a dreptul o joacă dacă accepţi să devii familiar cu câteva modalităţi de a “codifica” unde “sacru” se amestecă, paradoxal dar frumos, cu “ludic”.

Pietrele apunerii egale - reperele morţii (este egală pentru noi toţi).

Sub văile respinse, ce nu sunt - locaşurile rămase vide după căderea îngerilor. Funcţiile lor nu pot fi anulate, dar statutul lor ontologic nu mai e acelaşi. Forţa lor ne poate oblitera (apunem sub ele). Dar dacă, mântuiţi, vom prelua acele dregătorii, vor fi total schimbate. De aceea ele “nu sunt”, iar accesul la ele sugerează de la început cooperarea cu energiile necreate, singurele prin care pot fi desluşite adâncimile unor asemenea taine.

Cu treptele supui văditei gale - cu urcuşul spiritual, aceste asprimi ale firii căzute sunt supuse noii bucurii revelate de a “pre-gusta” sărbătoarea învierii, dobândirea statutului de cer nou, pământ nou, om restaurat divin.

Sfânt jocul în speranţă, de pe sund: sugestia caracterului ludic exprimă mai multe mesaje. Mântuirea, deşi un lucru foarte serios, este un joc de-a divinul, o pregătire pentru frumuseţile suprafireşti, o citire “ca în oglindă şi în ghicitură”, o repetiţie pentru sfinţenie, deşi sfântă ea însăşi. “De pe sund” este un pasaj misterios, dar putem afla că, la data scrierii poemului, existau primele combine (marca Sund) care recoltau cereale şi alte culturi mai dificil de strâns, posibil să avem aici sugestia omului-grădinar, care inventează unelte pentru a lucra noua grădină a raiului. Cu jocul “în speranţă” (dedicat speranţei vieţii veşnice) al unei agriculturi divine, omul depăşeşte avatarele morţii (pietrele apunerii egale), care, altfel, i-ar pecetlui condiţia. Sund este un toponim frecvent în Scandinavia. Sugestie posibilă a zonei de miazănoapte, unde se trăieşte mult timp în aşteptarea soarelui. Daca admitem "Sünd", rezulta expresia germanica pentru "pacat". Poate ca autorul a lasat deliberat acest cuvant obscur sa intervina, pentru ca multiplele sensuri care i s-ar putea atribui sa sugereze ratacirea in multiplicitate, absenta Unicului calauzitor.

Ţi-e inima la vârste viitoare ca şarpele pe muzici înnodat: omul este natural dedicat evului viitor, dar totuşi prezent. Înţelepciunea (şarpele) prezentă presimte ritmurile noii vârste chiar dacă, temporar, percepţia sugerează suferinţă (pe muzici înnodat).

Rotit de două ori la mărul-soare : Mărul este arhetipul fructului oprit, dar aici el sugerează latura solară a lui Hristos, mărul nou, fructul celest al luminii. De două ori: cele două firi, umană şi divină, sunt urmărite de “rotirea” firii umane în jurul noului model, aşa cum cosmosul pământesc este centrat de soare.

În minutare-aprins şi încrestat: metaforă arătând firea sfinţită a omului truditor pentru îmbunătăţire înflăcărată de timpul divin juxtapus celui uman, dar nu lipsită de măsură. Arderea interioară e intensă, dar şi circumscrisă, ferită de lipsa de măsură (hybris) denunţată de părinţii bisericii ca sursă a “ispitelor de-a dreapta”. “Încrestarea” în instrumentele ritmului divin exclude paşii greşiţi, graba. Faptul că se vorbeşte de “minutare” (plural) sugerează că fiecare individ pe drumul salvării este încă o notă personală la armonia a nenumăraţi timpi dumnezeieşti.

"Dumnezeu cel ascuns în câte un viers"?

Dar de ce Dumnezeu trebuie ascuns?
Mulţi oameni nu vor să-l cunoască pe Dumnezeu şi îl refuză.
Ce rost are să-l mai şi ascundem?

Când scrii versuri despre Dumnezeu inspiraţia este divină şi este un dar primit pentru scurt timp,asemenea harului,iar cel care scrie devine un canal prin care este tramsmis un mesaj care trebuie înţeles de către toată lumea.

[windorin]

În prealabil postat de dorinastoica14

"Dumnezeu cel ascuns în câte un viers"?
Dar de ce Dumnezeu trebuie ascuns?
Mulţi oameni nu vor să-l cunoască pe Dumnezeu şi îl refuză.
Ce rost are să-l mai şi ascundem?

Dumnezeu este "ascuns in cate un vers" nu pentru ca El ar vrea sa se ascunda, nici pentru ca autorul ar vrea sa'L ascunda, ci pentru ca omul nu mai are inima sa simta duhul versului. Dumnezeu este "ascuns" ochiului si mintii omului lumesc... mai ales in poezie, aceasta taina a cuvantului din ce in ce mai uitata.

Nu e important cum scoatem pe Dumnezeu din ascunzis ci cu ce il scoatem impreuna :) Si anume cu partea innoita din noi insine. Dumnezeu este ascuns in masura in care el se afla in trecutul nostru (nu stim unde) si in viitorul nostru (aceasta ne invita sa aflam impreuna).