Despre viclenia sectantilor

[Geony]

Acest ultim eveniment din istoria omenirii va fi prevestit de anumite semne, printre care : predicarea Evangheliei la toate popoarle (Matei XXIV, 14) ; convertirea intregului popor iudeu la crestinism (Romani XI, 25-26) ; venirea lui Enoch si Ilie si aparitia lui Antihrist (II Tesaloniceni II, 3-4; I Ioan II, 18); apostasierea unora de la crestinism (I Timotei IV, 1-2) , persecutii, foamete, ciuma, cutremure de pamant, semne mari pe cer, ivirea prooro*cilor mincinosi (Matei XXIV, 4 urm. , Marcu XIII, 7-13 ; Luca XXI,9-19).

Toate acestea vor culmina cu aparitia pe cer a Sfintei Cruci (Matei XXIV, 30), semn ca Cel ce a fost rastignit vine din nou in lume. Dupa aceea va veni Domnul cu putere si marire multa, inconjurat de ingeri (Matei XVI, 27). El va veni cu acelasi trup cu care s-a inaltat la cer (Fapte I, 11). Venirea Domnului si judecata de pe urma sunt evenimente care vor produce o transformare prin har a omului, dar si a intregului univers in cadrul procesului etern de indumnezeire, adica, de unire a omului cu Dumnezeu, in contextul unei apropieri ca dintre doua entitati fiintiale diferite, o unire fara confuzie pe plan moral si spiritual intre Dumnezeu si om, facuta posibila prin credinta si har. Desigur, acest proces de unire a omului cu Dumnezeu, cunoscut sub numirea de theosis, trebuie sa fie inceput, in viata de aici si acum, prin transformarea naturii noas*tre decazute si corupte si prin adaptarea ei la viata vesnica.

Gindirea crestina ia in considerare intr-un mod extrem de serios realitatea divina, Dumnezeu, si cea umana, omul, recunoscandu-le ca fiind realitati distincte si imuabile, afirmand in acelasi timp posibilitatea unei relatii adecvate si, mai mult, a comuniunii lor.

Energiile necreate se deosebesc de esenta sau Fiinta divina; Dumnezeu, inaccesibil noua in fiinta Sa, este prezent in energiile Sale.

Unirea la care suntem chemati nu este o unire ipostatica, cum este unirea naturii umane a lui Hristos cu natura Lui divina si nici fiintiala, cum este in cazul celor trei Persoane divine, ci unire cu Dumnezeu in energiile Sale, sau unire prin har.

Urcusul spiritual este constituit din doua etape bine definite care se intrepatrund. Prima etapa este cea a faptelor, a actiunii, a lu*crarii sau stradaniei efective (praxis) a omului, iar a doua este contem*platia (theoria). Aceste doua etape fac parte integranta din cunoasterea crestina, intelegand prin aceasta trairea personala si constienta a reali*tatilor spirituale. Intreparunderea dintre fapte si contemplatie este abso*lut necesara, pentru ca Ťfara lucrare contemplatia, adica teoria fara practica, nu se deosebeste de inchipuire, de o imaginatie fara substanta reala ; la fel lucrarea, daca nu este inspirata de contemplatie, este tot atat de sterila si rigida ca o statuie".

Intreaga savarsire a faptelor si procesul de contemplare trebuie sa fie insotit de rugaciune, caci unirea cu Dumnezeu nu poate avea loc in afara rugaciunii, care este de fapt manifestarea relatiei personale cu Dumnezeu.

Acest proces de indumnezeire nu se opreste, nu se limiteaza numai la om, ci inglobeaza intregul univers.

Conceptia eshatologica crestina cuprinde in viziunea sa nu numai omul, ci intreaga faptura si intreg universul. In acest sens, putem vorbi despre o comuniune eshatologica a intregii creatii cu Creatorul, comu*niune ce va creste in intensitate in cadrul procesului nesfarsit al indum*nezeirii. Astfel, viata vesnica nu este o simpla existenta prelungita la infinit, deoarece valoarea vietii vesnice nu consta in eternitatea ei, in indiferent ce forma, eternitatea fiind doar un aspect al valorii ei. Ea reprezinta cresterea nesfarsita in asemanarea cu Dumnezeu a omului si, prin om, a intregului univers. Comuniunea cu Dumnezeu nu este o absorbtie fiintiala, caci absorbtia fiintiala neaga orice valori morale, precum si personalitatea umana. Prin comuniune nu se voieste desfiintarea limitelor dintre necreat si creat. Aceste limite nu reprezinta obsta*cole in calea comuniunii. Comuniunea eshatologica inseamna bucuria eliberarii finale din robia pacatului si realizarea ultima a starii de unire cu Dumnezeu si de sfintenie. Starea eshatologica implica, fara indoiala, ridicarea intregii naturi la un statut nou. Intreaga lume, intreg universul va fi o teofanie sublima. Totul va fi supus legii supreme a iubirii, caci iubirea apartine naturii divine, iar scopul lucrarii Duhului Sfant este de a o face lucratoare in oameni.