Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

În SCARA,Sf.IOAN SCARARUL
scrie că rugăciunea pentru cel care se roagă, este de patru feluri: rugăciune întinată, rugăciune furată, rugăciune pierdută

Rugăciune întinată, rugăciune spurcată au toți aceia care în mintea lor poartă răutățile și spurcăciunile pe care le-au văzut cândva și apar la vremea rugăciunii.
Este apoi o rugăciune furată pe care ți-o ia parcă cineva. Citești rugăciuni și vezi că nu-ți stă parcă mintea la ele, ca și când ți-ar fura cineva gândurile cele bune, deși le ai, pornești cu ele.

Există apoi rugăciunea pierdută, o rugăciune la care nu mai ai alint. Dar sunt și oameni care au o rugăciune curată, pentru că au și viață curată. Cine are viață curată are și rugăciune curată. Cine are viață întinată are și rugăciune întinată. Cine are nepăsare, ajunge la întreruperi din rugăciune, la devieri de rugăciune.

„Gânduri care duc spre lumină”, Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Părintele Calistrat :
Despre războiul duhovnicesc
Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă si cu diavolii.
Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.
Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).
După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, crestinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).
Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.
Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul ((Facerea 3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: "Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte".
Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:
I. Prin patimile trupului său:
a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.
II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:
a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.
III. Direct de diavoli.
Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:
a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.
Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti...

[cristiboss56]

Când aproapele ni se plânge din pricina neputinţelor sale, luăm parte la ele – dar dacă nu ştim să ne liniştim (iar aceasta înseamnă să-i încredinţăm Domnului neputinţele şi slăbiciunile noastre şi ale aproapelui nostru), atunci preluăm această mare povară şi sistemul nostru nervos nu mai poate răbda, nu ne mai putem suporta nici pe noi, nici pe semenii noştri. Atunci, în chip firesc, şi în societate, şi la locul de muncă, şi în familie – pretutindeni – viaţa devine chinuitoare. Nervii sunt încordaţi peste măsură, iar noi nu suntem deprinşi să ne liniştim (sufleteşte).
Aceasta înseamnă că trebuie să ne odihnim cugetul. Când gândurile noastre se liniştesc, şi trupul se odihneşte.
Trebuie să ne predăm Domnului, să-I încredinţăm toate ale noastre, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniştiţi şi în pace, fără vreun gând. Aşadar, inima să fie în liniştire. Sfinţii Părinţi spun: „Să ne adunăm mintea în inimă”. Şi acolo mintea să se odihnească, dar fără gânduri, fără imagini; atunci să îi dăm, spun Părinţii, lucrare – căci mintea se află neîncetat în mişcare şi caută lucrare –, să îi dăm atunci rugăciunea Numelui Mântuitorului, a Numelui lui Iisus. Să îi dăm minţii să-L cheme pe Domnul în ajutor, căci El este aici, şi să fie neîncetat în părtăşie cu Dânsul.
(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa)

[cristiboss56]

Să nu cerem din mândrie roade duhovniceşti înainte de vremea lor. Pentru că nu este firesc să cerem în mijlocul iernii roadele verii, nici la timpul semănatului, roadele secerişului. Unul este timpul în care vom semăna ostenelile, şi altul timpul în care vom secera darurile harului. Altfel, va veni vremea recoltei, şi nu vom avea ce să adunăm.
Demonii se îndepărtează uneori de suflet, pentru ca să ne facă nepăsători, ca după aceea să ne atace brusc şi să stăpânească peste noi. De asemenea, se îndepărtează când sufletul se obişnuieşte atât de mult cu păcatul, încât devine propriul său vrăjmaş.[…]
În trei feluri putem să războim gândurile rele: cu rugăciunea, cu împotrivirea (aducând gânduri potrivnice) şi cu dispreţul.
Orice efort al nostru, când nu este însoţit de smerenie, se arată străin de voinţa dumnezeiască. Acesta să fie criteriul pentru toate faptele noastre şi pentru întreaga noastră viaţă!
Aşa cum văzduhul care s-a curăţit de nori este luminat de soare, la fel şi sufletul care s-a curăţit de păcate este luminat de lumina dumnezeiască. (Sfântul Ioan Sinaitul Scărarul)

[cristiboss56]

În perioada premergătoare marilor sărbători apar în presă numeroase articole care prezintă diferite tradiţii şi superstiţii neconforme cu Ortodoxia. Intitulate de regulă „Ce nu trebuie să faci de …”, acest tip de articole evidenţiază anumite practici care nu au nicio legătură cu spiritualitatea şi principiile credinţei ortodoxe. De asemenea, accentul cade mai mult înspre latura negativă şi nu se are în vedere care este atitudinea corectă a creştinului cu prilejul acestor mari sărbători.
În acest sens, am selectat câteva superstiţii legate de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim şi l-am rugat pe părintele Răzvan Ionescu, un binecunoscut vlogger ortodox din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, să ne vorbească despre aceste practici.
Se spune că persoanele care îşi uită morţii în ziua de Florii, adică nu le îngrijesc mormintele şi nu aprind o lumânare lângă o ramură de salcie, nu vor avea parte de sprijin la bătrâneţe.
Pr. Răzvan Ionescu: Sărbătoarea Floriilor este cea a intrării Domnului în Ierusalim, împlinind profeţia venirii în lume a Celui așteptat ca chip/icoană a(l) blândeţii părintești dumnezeiești. Intră călare nu precum un biruitor omenesc, pe cal de luptă, impunător prin forță, ci ca om smerit venind în mijlocul celor prea iubiţi ai lui, pe mânzul asinei. Nu vor striga pietrele, ci vocile bucuroase ale copiilor, întâmpinându-L cu ramuri pe drumul ce avea să Îl poarte spre Pătimire. De aici și noi, generaţie după generaţie, întâmpinăm liturgic pe Domnul cu ramuri, actualizând primirea ce I s-a făcut odată. Îl primim cât putem fi noi de copii, în această duminică și în toată viața noastră.
Personal nu Îl pot percepe pe Domnul așteptând la cotitura destinului nostru ca să ne sancţioneze că nu am făcut cutare gest mecanic de slujire. Nu e în Duhul Lui. Nu avem deci obligativităţi fără de care ne paște destinul rău. Domnul e bun. E minunat să aprindem o lumânare pentru cel adormit, dar nu din frică de pedeapsă în duminica de Florii, ci oricând putem. Pentru că singurul dar primit e cel cu bunăvoire.
Oamenii zgârciţi, care nu dau de pomană celor necăjiţi, se vor umple de bube şi pistrui.
R.I.: E nostim să faci din Domnul un Pedepsitor distribuitor de pistrui și bube. Nu e Domnul Hristos Acesta, ci rodul fanteziei neteologice a unora sau altora.
Chiar daca este post, în Duminca Floriilor este dezlegare la peste. Carnea de peste mâncata în aceasta zi sfântă are atributul de a vindeca şi alina bolile trupeşti, se crede…. În plus, se spune că cei care mănâncă peşte în ziua de Florii au şanse mari de lecuire. În schimb, cei care nu cinstesc cum se cuvine aceasta sărbătoare se umplu de pistrui.
R.I. Unii spun că dezlegăm la pește pentru că Hristos Însuși a mâncat pește în această zi. Nu știm ce a mâncat. Dar dezlegarea obișnuită a Bisericii e peștele, în tot cursul anului. Și nu poate fi peștele acesta vindecător, ci Însuși Domnul e Sursa Vieții și a sănătății. La El Singur să cerem sănătate, nu la o mâncare anume, fie ea și în zi de sărbătoare.
Un alt obicei este ca la miezul nopții să se fiarbă busuioc în apă și cu această fiertură să te speli pe cap, pentru a avea un păr sănătos și frumos. Altfel, însă, în Muntenia se credea că cei care se spală pe cap în ziua de Florii vor albi, devenind asemeni copacilor care înfloresc în aceasta duminică.
R.I.: Oare la ce folosește o asemenea credință? Nu deturnează ea mai curând atenţia de la adevărata înţelegere a sărbătorii? Albirea părului e semnul cuvioșiei doar dublată de prezența discernământului duhovnicesc, pe care desigur nu o spălare cu apă, și nici măcar o cântărire pur omenească a lucrurilor nu îl oferă, ci curăţia inimii și darul de Sus. Un om îmbătrânește și albește frumos când primește iluminarea dumnezeiască în inima sa.
Părintele Răzvan Andrei Ionescu este paroh al parohiei ortodoxe române „Sfintele Parascheva şi Genoveva” (biserica Saint Sulpice), Paris. Are funcţia de consilier permanent în Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală şi Meridională (Departament „teologie şi ştiință”). Este membru în comisia teologică a Adunării Episcoilor Ortodocşi din Franţa.
Coordonează direcţia „Teologie ortodoxă şi ştiință” din cadrul Centrului Ortodox de Studii şi Cercetare Dumitru Stăniloae (teologie, spiritualitate, cultură) COERDS din Paris. Este coordonator al grupului de inițiativă privind relația între teologie şi ştiință, în cadrul AOSR (Academia Oamenilor de Ştiință din România).
Este licențiat şi are un master în domeniul teologiei ortodoxăe (Bucureşti, Paris).
Doctorand în teologie ortodoxă, cu o teză privind relația între teologia ortodoxă şi ştiințe (Institutul de teologie ortodoxă „Saint Serge”, Paris).
Este inginer în electronică industrială (Bucureşti) şi deţine un master în inginerie medicală (Bucureşti). Este doctor în inginerie biomedicală (teză în cotutelă între Université de Technologie de Compiègne, Franţa şi Universitatea „Politehnica” Bucureşti – 2002).

[cristiboss56]

Cum se stabileşte data Paştelui !
Pr. Ciprian Florin Apetrei :
În secolul al IV‑lea s‑a hotărât modul prin care se stabileşte data Paştelui. Acest lucru s‑a stabilit la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325). Părintele profesor Ene Branişte ne spune că părinţii acestui sinod au adoptat pentru aceasta practica generală, bazată pe calculul datei Paştilor obişnuit la Alexandria, care se reducea la următoarele norme:
În ceea ce priveşte ziua săptămânală, Paştile se vor serba totdeauna duminica.Această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară.Când 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paştile iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
Data Paştilor creştine depinde deci de două fenomene astronomice, dintre care unul cu dată fixă, legat de mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocţiul de primăvară, la 21 martie), iar altul cu dată schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului (luna plină de după echinocţiul de primăvară). Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţii mai departe de el. Astfel, când luna plină coincide cu echinocţiul (21 martie) şi este o zi de sâmbătă, Paştile poate fi serbat chiar a doua zi. Dacă însă luna plină a avut loc chiar înainte de echinocţiu, atunci ea nu e pascală, ci trebuie să aşteptăm pe cea de după echinocţiu, care va apărea abia peste 29 de zile, şi, dacă aceasta cade într‑o luni, Paştile nu poate fi serbat decât în duminica următoare. Data Paştilor poate varia într‑un interval de 35 de zile.
Pentru unitatea ortodoxă în serbarea Paştelui, deoarece unele Biserici autocefale ţin în continuare calendarul iulian neîndreptat, Bisericile care au îndreptat calendarul, la începutul secolului XX, serbează Paştele după calendarul iulian neîndreptat. Din această cauză avem o diferenţă de 13 zile. Astfel, 21 martie în calendarul neîndreptat înseamnă 3 aprilie în cel îndreptat. De aceea Paştele poate cădea în intervalul 4 aprilie - 8 mai.

[cristiboss56]

In strădania noastră de a face loc Domnului în viața noastră până la sfințenie, devenim conștienți că împotrivirea nu vine doar de la noi, de la firea noastră robită de plăcerile păcatului. Descoperim și simțim împotrivirea duhurilor întunericului. În afara acestei strădanii, greu va recunoaște omul că demonii nu sunt „metafore”! Așa aflăm și avem nevoie să fim vigilenți, știind că sunt persoane inteligente, și nu forțe oarbe ale naturii sau „energii negative” venite de niciunde, și că puterea lor stă în gând, în sugestie. Ei sunt autorii multora dintre gândurile pe care le credem ale noastre.
Aici avem nevoie să conștientizăm că prin mintea noastră trec și pot lucra trei feluri de gânduri. Gândurile de la Dumnezeu, care sunt extrem de delicate, creatoare, gânduri de pocăință, de dragoste, de milă... Gânduri de la duhurile întunecate: distructive, de ură, de invidie, de rivalitate, de frică, de poftă... Acestea vin în mintea noastră deodată, ca niște fulgere și sunt însoțite de neliniște.
Și gândurile noastre, gândurile pe care le „naște” mintea noastră. Că mintea noastră nu are în ea gânduri gata făcute, prefabricate, ci le naște în fiecare clipă, în funcție de trăirile noastre, de cererile firii și ale celor din jur. La mine în sat era o vorbă: „Uite ce i-a fătat mintea lu’ ăsta!”. E o vorbă care adeverește acest adevăr teologic despre cum gândim.
(Monahia Siluana Vlad)

[cristiboss56]

Meditație în Sfânta și Marea Vineri: Prohodul Domnului
Arhim. Clement Haralam :
„Ostaşi degeaba mai păziţi mormântul, Căci pe Cel ce este Viaţa, nu-L ţine (acopere) pământul!” (Stihuri la Sinaxarul din Sfânta şi Marea Zi Sâmbătă)
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile ale anului, iar în perioada Postului Mare, Săptămâna Sfintelor Pătimiri este mai însemnată decât toate celelalte săptămâni. În Săptămâna Mare, mai însemnată este Sfânta şi Marea Sâmbătă. La întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârşind toată lucrarea Sa, în ziua a şasea a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrările Sale (Facere 2, 2). Dumnezeu a sfinţit şi a binecuvântat acea zi (Facere 2, 3) şi a fost numită Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă. Tot aşa, şi la (re)facerea lumii spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea, prin răstignirea Sa pe Cruce, a creat din nou pe omul stricat şi, înnoindu-l iarăşi, S-a odihnit încă o dată, cu odihnă desăvârşită, de toate lucrările Lui, dormind un somn mângâietor, mântuitor şi dătător de viaţă.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc S-a pogorât şi în iad. Sufletul a fost despărţit de trup prin moarte şi L-a dat în mâinile Tatălui. Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupeşte în mormânt şi cu dumnezeirea care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai, a fost şi în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui dumnezeiesc. Într-un chip mai presus de fire, ca Dumnezeu necuprins de timp şi de spaţiu, Cuvântul era împărăţind împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. El este pretutindeni, pentru că Dumnezeu n-a suferit nimic în mormânt, cum n-a suferit nimic pe cruce. Trupul Domnului nu a suferit o altă stricăciune afară doar de despărţirea de suflet, pe care L-a încredinţat Tatălui. Iar Iosif, coborând de pe cruce sfântul trup al Domnului, L-a înmormântat într-un mormânt nou al său, punând o piatră foarte mare la uşa mormântului. Acest moment al pogorârii şi înmormântării Domnului, Biserica îl prăznuieşte într-un mod cu totul aparte: cu cântări de îngropare şi teologhisire poetică, lacrimi de întristare, dar cu nădejdea Învierii. Prohodul Domnului este una dintre cele mai frumoase creaţii ale credinţei şi evlaviei ortodoxe. Cu lumânări în mâini, adunaţi în jurul Epitafului, clerici şi credincioşi, în cânt de tânguire, preamăresc taina morţii Celui fără de moarte. Taina morţii şi a iubirii Îl coboară pe Hristos în mormânt şi în iad pentru a ridica din moarte şi singurătate omenirea căzută şi pierdută prin păcat. Prin conţinutul său teologic şi poetic, Prohodul Domnului este o preamărire solemnă a iubirii nesfârşite şi negrăite a lui Dumnezeu, Care, pentru noi, oamenii, şi din pricina oamenilor, pătimeşte moarte ca să ne mântuiască din păcat:
„Îngroparea-Ţi laud,
Pătimirilor mă închin;
Şi puterea Îţi măresc, Milostivule,
Prin care de patimi am fost dezlegat” (P. I, 50).
Cel care moare pe cruce şi coboară în mormânt şi la iad nu este un simplu om, ci este Fiul veşnic al lui Dumnezeu, devenit Om, Creatorul şi Împăratul întregului univers:
„Unul din Treime,
Cu trupul, pentru noi,
Defăimată moarte rabdă, binevoind;
Se cutremură şi soare, şi pământ” (P.I, 55).
Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre pentru a ne dărui sfinţenia Lui. El a pătimit moarte asemenea nouă pentru ca noi să vieţuim în veşnicie împreună cu El; iubirea Lui smerită este puterea celor căzuţi spre a se ridica din păcat. Această iubire jertfelnică, dătătoare de viaţă este preamărită în cântarea de îngropare a Domnului:
„Sub pământ apui,
Cel ce ai făcut pe om cu mâna,
Ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor,
Cu puterea Ta, Atotputernice” (P. II, 9).
Vineri a fost făcut omul, adică în a şasea zi a creaţiei. Vineri a pătimit Hristos, iar în a şaptea zi S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrările Sale. Aşadar, Hristos, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, stă în mormânt spre a Se odihni de toate lucrările şi pătimirile Sale. Ucenicii Săi cei aleşi, dar tăinuiţi de frică să nu-i afle mai-marii iudeilor, Iosif şi Nicodim, s-au dat pe faţă prin frumosul gest de pregătire pentru îngroparea trupului Domnului. Din cer a venit Cel ce este pretutindeni, Cuvântul. Pe pământ a vieţuit, printre oameni ca un om, dar ca un Dumnezeu făgăduieşte Ucenicilor tronuri de judecată, tâlharului îi promite raiul şi celor ce-L iubesc cu adevărat, prin cuvânt şi faptă, viaţa veşnică:
Doamne,
„Pe pământ ai venit,
Pe Adam să-l mântui.
Şi pe-acesta negăsind, jos Te-ai pogorât;
Pân’ la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat” (P. I, 25).
Cu adevărat, Hristos n-a venit să strice, ci să împlinească toate la plinirea vremii, El fiind Făcătorul vremurilor şi plinirea vremii.
Iată iarăşi plinirea vremii:
„În mormânt cu trupul,
În iad cu sufletul ca un Dumnezeu,
În rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase,
Toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”.
Împărate al slavei, Doamne, slavă Ţie!

[cristiboss56]

Icoana Învierii este plină de simboluri. Reprezentările îl arată pe Iisus făcându-Și drum prin învelișul pământului, călcând în picioare porțile iadului, peste care Se înalță, și ridicându-l pe Adam din osânda neascultării. Coborârea la iad poartă în sine începutul înălțării omului, pentru care moartea fizică devine doar o trecere, o cale de acces spre viața cea nouă, veșnică.
Învierea lui Hristos este punctul central al istoriei mântuirii, fiindcă prin aceasta Mântuitorul restaurează omul și întreaga creație, aducându-i la maxima apropiere de Dumnezeu.
Icoana obișnuită de Paști e cunoscută sub numele de „Anastasis”, termenul grec pentru „Înviere”. Aceasta îl reprezintă pe Hristos biruitor asupra iadului, a morții și luându-l cu El pe Adam.
În secolul al IX-lea și al X-lea, scena Învierii devine din ce în ce mai mult evocată în picturi și alte forme de reprezentare vizuală a Învierii. Începând cu secolul al X-lea, Ioan Botezătorul, regele David și regele Solomon încep să apară în aceste icoane, iar pe parcursul secolelor următoare vor apărea și alte personaje, precum Abel și Samuel.
Variațiile reprezentării iadului sunt, de asemenea, interesante. Porți rupte, lacăte, bare, încuietori și chei sau îngeri care îl păzesc pe diavol sunt tot atâtea simboluri ale răului care sechestrează, oprind accesul la lumină.
Reticențele de a reprezenta prea detaliat sau a pune prea mare accent pe imaginea iadului se simt pentru că partea superioară a icoanei, cu Iisus Care îl salvează pe Adam din rai, trebuie să se afle în centrul atenției.
Pogorârea la iad, semnul puterii lui Hristos
Sfântul Ioan Damaschinul, autorul Canonului Paștilor, scrie că: „Deși Hristos a murit ca un om, iar sufletul Său S-a desprins din preacuratul Său trup, dumnezeirea Lui a rămas nedespărțită de amândouă, adică atât de trup, cât și de suflet”.
Acesta este motivul pentru care Hristos apare în iad nu în postura smerită, de rob, ci de Stăpân al vieții și al morții, Biruitor al iadului, Izbăvitor al celor aflați aici. Și veșmintele lui Hristos sunt diferite de cele purtate cât a viețuit pe pământ. Nuanța de galben-auriu simbolizează lumina slavei Celui Care este Lumina lumii.
Poziția corpului Mântuitorului stând deasupra ușilor sfărâmate ale infernului diferă de la un iconar la altul. În unele lucrări, Hristos este înfățișat cu pas îndrăzneț, vioi, sugerând aproape o grabă de a coborî în tenebre, pentru a-l salva pe Adam. În alte icoane, mai ales cele rusești, Iisus Se apleacă pentru a-l ridica pe părintele omenirii, aflat în genunchi împreună cu Eva.
Icoana rusească este una care inspiră calm, liniște. Hristos este Stăpânul absolut, nu are de cine să se teamă. El privește cu duioșie la fața lui Adam, care imploră iertare. Chipul lui, obosit de atâta așteptare, se luminează la privirea Creatorului său.
Moise și Sfântul Ioan Botezătorul arată celor din iad pe Cel proorocit de ei
Unul dintre exemplele cele mai bune de reprezentare a Învierii sunt icoanele rusești anonime din secolul al XV-lea. Nu există nici o îndoială privind ideea centrală redată în această operă: Iisus a coborât chiar în iad pentru a-l aduce pe Adam la El.
Hristos nu e reprezentat ca o victimă a morții și a răului, ci ca biruitorul Fiu al lui Dumnezeu, înveșmântat în slavă, Care prin moartea Lui a învins moartea lui Adam și i-a eliberat pe cei care au fost ținuți prizonieri în iad.
Icoana transmite ideea că Hristos a venit în salvarea lui Adam: hainele ocru-aurii ale Mântuitorului se desfășoară în spatele Său în timp ce Se apleacă spre Adam; El apucă mâna dreaptă a lui Adam, ale cărui brațe sunt întinse pentru a-L întâmpina pe Răscumpărător.
Prin apariția Sa în iad, Hristos deplasează spațiul teofanic de la nivelul superior la cel inferior. Transfigurarea nu are loc pe un munte, punct de contact cu cerul, nici în partea de sus a icoanei, ci în jos. Ruptura de nivel între cer, pământ și iad este consumată, totul este acum „deschis”.
În spatele lui Hristos e pictată ceea ce se numește o „mandorlă” circulară, care este simbolul prezenței divine inefabile și este folosită și în alte icoane, cum ar fi cea a Schimbării la Față.
Cercul exterior al acestui simbol este albastru, cercul următor mai apropiat de interior are nuanțe albastre-verzui, iar peste cercul din centru, mai întunecat, linii aurii ce strălucesc din dreapta sugerează primele raze de lumină ale Învierii, și chiar spre această parte, Mântuitorul îl trage pe Adam. Întunericul iadului a fost invadat de lumină, iar nuanța de ocru a hainelor lui Adam reprezintă veșmintele slavei, ca o aluzie la noua viață spre care a fost ridicat.
În spatele lui Adam stau regele Solomon și regele David, îmbrăcați în veșminte împărătești, cu coroană pe cap, strămoși și profeți ai Mântuitorului. Ei Îl recunosc pe Hristos, arătând tuturor pe Cel despre Care profețiseră și a Cărui venire o vestiseră.
În spatele lui Solomon îl putem vedea pe Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta este Înaintemergătorul care a pregătit calea Domnului, L-a precedat cu o moarte de martir și a intrat înaintea Sa în iad, în același fel în care botezul său cu apă l-a precedat pe cel cu Duh Sfânt al lui Iisus.
Paștile lui Hristos, exodul din moarte spre viață
În dreapta, Eva îngenunchează cu mâinile ridicate în semn de rugăciune și se uită atent spre Hristos; este îmbrăcată cu veșminte de un roșu aprins și pare să împărtășească împreună cu Adam libertatea pe care Iisus a adus-o lumii din iad.
Eva este reprezentată într-un stil care aduce aminte prin postură și îmbrăcăminte de Maica Domnului; de altfel, se cuvenea ca „maica omenirii” să evoce figura celei care e mama Dumnezeului Întrupat, a noii omeniri care ia viață prin Hristos.
În spatele Evei este reprezentat Moise, cu Tablele Legii; ieșirea din Egipt și promisiunea lui Dumnezeu asociate cu acest personaj biblic și-au găsit împlinirea în acest nou exod din iad și moarte.
În spatele lui Moise pot fi observate alte personaje cunoscute din Biblie, care așteaptă eliberarea din iad. Prezența profeților pare să vină de la sine. Ei au fost cei dintâi care au așteptat și vestit Învierea. Moise este reprezentantul primului Legământ și martor al primului Paști.
La picioarele lui Hristos, porțile iadului au fost rupte, iar personificarea răului apare în întunericul adâncului. Nuanțele închise folosite pentru pictarea iadului aduc aminte de peștera din icoanele Nașterii Domnului, a Învierii lui Lazăr și a Răstignirii.
În partea superioară a icoanei, cele două vârfuri de piatră arată că „pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat” (Matei 27, 51) în momentul morții lui Hristos. Pe de altă parte, stâncile simbolizează cosmosul întreg și reflectă lumina ieșită din adâncurile pământului. Lumea văzută și nevăzută participă la Învierea Domnului.
Despicarea pietrelor din icoana Învierii pare să amintească de despărțirea apelor Mării Roșii din Vechiul Testament, când poporul lui Israel a plecat din sclavia Egiptului spre libertatea pământului făgăduinței.
Prin fiecare dintre aceste două evenimente biblice, Dumnezeu pregătește o cale de trecere spre libertate pentru poporul său. Trecerea (Paștile) Mării Roșii reprezintă sfârșitul tiraniei lui Faraon, așa cum Sfânta Înviere a lui Hristos marchează omorârea morții, a păcatului și dobândirea vieții celei noi.
(Articol preluat din Ziarul Lumina, semnat de Augustin Păunoiu)

[cristiboss56]

Intelege bine un lucru: viaţa creştină este un război duhovnicesc purtat până la moarte. Vrăjmaşul viclean ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate săgeţi ucigaşe pentru suflet.
Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor.
În inimile celor pentru care toate acestea nu sunt ispititoare, diavolul seamănă alte forme de mândrie, mai „elevate”. Naşte în noi mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape imposibil să le conştientizăm. Şi după ce ne întunecă mintea, înfăşurându-ne în ceaţa acestei mândrii discrete, ne duce, ca pe nişte sclavi orbi, departe de Dumnezeu. Iar noi nu bănuim nimic!
Nu uita nici următorul lucru: pentru păcătosul de rând nu este foarte greu să ajungă să-şi urască murdăria sufletească, să se lepede de ea şi să înceapă să meargă pe drumul lui Dumnezeu. Însă pentru păcătosul caracterizat de autosuficienţă, este foarte greu să lase fie şi o rază de iubire sfântă să treacă prin tunica de piele a fariseismului său…
Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile, dar este foarte greu de dobândit. Pe de altă parte, modul său de folosire este de multe ori prost interpretat, mai ales de cei care duc o viaţă dedicată exteriorului, adică lumii.
(Sfântul Macarie de la Optina, Poveţe duhovniceşti, Editura Egumeniţa, pp. 102-103)