Ce este pacatul? Definitia ortodoxa vs. romano-catolica si protestanta

[delia31]

În prealabil postat de Eugen7

[b]Ce este pacatul? Cum il definim?

Cum il definim? Cred ca in stransa legatura cu scopul pentru care Dumnezeu ne-a adus din nefiinta la fiinta.

Foarte pe scurt, scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om, si inca dupa chipul Lui, e ca acesta sa-si parcurga traseul existential pornind de la chip spre a ajunge la asemanarea cu El, adica la indumnezeire.

Chipul e un dat ontologic care nu se poate anula de tot indiferent de starea de pacatosenie, in schimb, asemanarea prin virtuti e doar potentiala, se cere conlucrare, depinzand de fiecare om, cat de departe ajunge la asemanarea cu El.

In esenta, existenta lui Adam ar fi trebuit sa fie o continua si inepuizabila devenire intru fiinta. Progres de abia inceput si interupt in Eden, dar reluat si imbogatit odata cu Hristos.

Matematic exprimat, drumul pe care omul poate oscila, e axa de la minus infinit catre plus infinit.
Dumnezeu, cand l-a creat pe om l-a pus in punctul neutru 0 pe directia plus infinit. Era o cale ce putea fi parcursa in 2sensuri opuse. La alegere.
Un sens - cel recomandat de Cel ce i-a vrut binele.
Iar celalalt sens - cel opus, contrariul. Un drum care a prins fiinta doar cand a pasit pe el prin intoarcerea de la celalalt.

Din nefericire, inainte de a fi apucat sa inainteze prea mult, Adam s-a reorientat inspre directia opusa, cea catre minus infinit, pe directia pe care o apucase si Lucifer.

Si acum ajung si la definitie.
In greceste, termenul „hamartia=pacat” contine in sine in formula concentrata insasi esenta pacatului ca act nascator de o anume stare de alienare.

Verbul a pacatui = „hamartanein” inseamna a merge pe contrasens, a porni in directia opusa, a rataci, a rata tinta.
A pacatui nu e altceva decat a porni pe alt drum decat cel inscris pe harta launtrica a fiintei, a esua in atingerea scopului initial, propus de Dumnezeu.

Spre deosebire de catolici care spun ca pacat e doar ceea ce Biserica
Catolica a stabilit oficial si in scripte ca fiind pacat, ortodocsii practicanti inteleg prin pacat, orice miscare a sufletului si a trupului care nu e pe directia plus infinit cea care duce treptat la asemanarea cu Dumnezeu.
Desigur, prin unele pacate facem pasi mai mici, prin altele de-a dreptul salturi, insa toate contribuie la marirea distantei dintre noi si Cel ce vrea sa-I fim asemenea.

Un exemplu: fumatul nu e definit ca pacat de Biserica Catolica, prin urmare fumatorii catolici nu-si fac probleme morale pt. asta.
Biserica Ortodoxa, in schimb il considera incompatibil cu scopul omului de a fi asemenea lui Dumnezeu, plus ca creeaza dependenta de nicotina, ceea ce inseamna robie, plus ca degradeaza trupul ca templu in care vrea Dumnezeu sa se salasluiasca, prin urmare, fumatorii deveniti ortodocsi practicanti, chiar de le e greu sa scape de fumat, se vor stradui macar, si nu-si vor cauta autojustificari.

Orice pas in directia opusa asemanarii cu Dumnezeu duce treptat la instrainarea de El si odata cu asta, omul se instraineaza practic de sine prin alterarea fiintei, boala, degradare si in final moarte, fizica si duhovniceasca.
Acelasi traseu parcurs si de ingerul Lucifer, a carui cadere in neantul instrainarii de Dumnezeu n-are capat.

Prin urmare, staruinta in pacat fara intentia de a schimba directia dinspre minus infinit catre plus infinit, in rastimpul dintre nastere si moarte, il face pe om sa traiasca un mod de existenta impotriva existentei, impotriva propriei lui firi orientata de la inceput catre plus infinit.

Pacatul, „amartia”, mersul in raspar, pe contra-sensul propriei naturi e un esec existential, cum ii spune Yannaras, un esec al omului neinstare sa-si atinga tinta. Aceea de a se misca inspre Cel ce l-a facut asemenea Lui si nu in sens invers.

Adam a pornit pe contrasens, facand inevitabil ca toate exemplarele speciei umane sa se nasca in aceasta stare alienata a fiintei.
Hristos a venit si a unit in Sine Insusi aceasta fire bolnava de pacat cu firea divina, reorientand-o spre directia buna.

Nu degeaba a insistat Hristos pe metanoia, cainta, care nu e altceva decat reconversia, reorientarea mintii spre directia initiala de la care se abatuse
(termenul „metanoia” inseamna razgandire, meta=dincolo de; nous=minte, gand).
S-a facut pe Sine si cale de parcurs si tinta de ajuns. Si pe deasupra si samarinean pe cale, de vom cadea intre talharii de suflete.