Sunt singura!

[Mandea77]

Incontestabil, învăţătura creştină curentă despre căsătorie s-a clădit pe o filozofie finalistă. Influenţele subiacente budismului hindus, dualismului persan, maniheismului, gnosticismului se potriveau cu filozofia antichităţii care nega existenţa femeii ca persoană. Pentru Aristotel numai masculinul este măsura tuturor lucrurilor, om prin excelenţă. Femeia este un bărbat nereuşit, o fiinţă degenerată.

Un gânditor catolic, R. Flacéličre, scrie prudent, dar clar: „Expunerea clasică a scopurilor căsătoriei... este dezvoltată mai cu seamă de Sfântul Augustin, apoi, mai sistematizat, la Sfântul Toma d'Aquino. Indrăznim să mărturisim că această teologie nu ni se pare că ar exprima într-un mod prea fericit esenţa căsătoriei creştine. Nu trebuie să uităm că Sfântul Toma era tributar, pe de o parte, lui Aristotel (şi mai ales concepţiilor lui biologice) şi, pe de altă parte, Părinţilor... care nu reuşiseră să facă total abstracţie de organizarea socială a vremii lor”. Şi mai departe: „Dacă el (Sfântul Toma) dă (iubirii) un loc mai curând umil şi subordonat, este din cauza unei mentalităţi care venea de departe şi care persista încă în secolul al XIII-lea.

După unul dintre cei mai eminenţi teologi catolici, rector al Universităţii din Tübingen, F.-X. Arnold, această moştenire „a condus la regretabile rătăciri mai mulţi Părinţi neoplatonici, mai mulţi asceţi ai Bisericii primare... Eroarea biologică a lui Aristotel (negarea egalităţii biologice) şi-a făcut loc până în gândirea teologilor creştini care şi-au imaginat că sunt datori să-l considere pe gânditorul din Stagira "Filozoful" prin excelenţă. Până la prinţul înaltei scolastici, Sfântul Toma d'Aquino, toţi au fost, ca şi el, victima efectelor răufăcătoare ale gândirii aristotelice asupra problemei care ne preocupă”

Mulţi asceţi şi-ar fi însuşit cu plăcere concepţia pesimistă a lui Schopenhauer, care situează femeia între om şi animal. Capcană a naturii, de o abilitate demonică, ea atrage bărbatul la căsătorie şi copulaţie. Sau pe aceea, atât de cunoscută, a lui Nietzsche: la femeie totul are soluţia ei: sarcina. La fel Kant, în Doctrina Dreptului, îşi formulează faimoasa definiţie a căsătoriei: fiecare dintre cei doi contractanţi îşi dă unul celuilalt dreptul asupra propriului trup în timpul vieţii, ceea ce înseamnă folosirea reciprocă legalizată a organelor genitale. Tot misterul iubirii este redus la contractul unei celule reproducătoare. Celula este inserată în contextul juridic şi sociologic, proliferează un timp, se multiplică, apoi, într-o zi, decade şi dispare înlocuită de următoarea.

Pentru dascălul teologiei păcatului originar, senzualitatea, prin care se manifestă cel mai puternic păcatul originar, e întotdeauna amestecată în actul conjugal: omul roşeşte pentru aceasta, dar scopul pozitiv al procreaţiei îl scuză. Actul conjugal este un mijloc determinat în întregime de scopul pe care îl are în vedere. Ascetic vorbind, căsătoria este un paliativ al concupiscenţei; remedium concupiscentiae, tolerat şi legitimat în vederea binelui procreaţiei, bonum prolis. Concupiscentia est malum quo quis bene utitur, căsătoria nu este decât o concesie făcută naturii şi o stare căreia îi sunt inerente păcatele uşoare. De Bono conjugali stabileşte o ierarhie descrescătoare a celor trei bunuri ale căsătoriei: bonum prolis, bonum fidei, bonum sacramenti. Deşi căsătoria e o instituţie eclesială, cei desăvârşiţi sunt totuşi chemaţi să-i limiteze folosirea şi să se orienteze spre abstinenţa totală.

Cititi mai mult din "Taina Iubirii" aici -> http://www.sufletortodox.ro/arhiva/c...20ortodoxe.pdf

[Mandea77]

In timp ce le vorbea, sprâncenele celor ce îl ascultau se încruntau din pricina mirării, roşind şi trădându-şi sufletele ruşinate de cuvintele sale. El preamărea „nemăsurata plăcere” a iubirii conjugale care face din soţ şi soţie un singur trup: „Trupurile li se împreunează şi devin una, la fel cum se amestecă parfumul cu mirul.”

Cel care vorbea, adresându-se mulţimii din secolul al IV-lea, era Sf. Ioan Hrisostom sau Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului. Îşi cunoştea bine ascultătorii şi continuă: „Cuvintele mele îi ruşinează pe mulţi dintre voi, iar motivul pentru care vă ruşinaţi acum este destrăbălarea voastră. De ce v-aţi ruşina de ceea ce este vrednic de laudă, de ce aţi roşi în obraji când auziţi despre cele neprihănite?

Vreau să purific căsătoria şi să o readuc la nobleţea care îi este proprie, pentru a închide gura ereticilor care o consideră rea. Unii dintre voi socotesc că vorbele mele sunt prea îndrăzneţe pentru că spun că nunta este vrednică de toată cinstea. Dar numindu-mi vorbele prea îndrăzneţe Îl condamnaţi pe Dumnezeu, Cel Care a instituit căsătoria.

Atunci, ca şi acum, influenţa ideilor filosofice păgâne cu privire la materie şi trup i-a făcut pe unii creştini să considere că iubirea conjugală este necurată şi vătămătoare. În vremea aceea, unele secte condamnate de Biserică promovau această viziune pe care Sf. Ioan Gură de Aur o critică atât de vehement. Sf. Vasile cel Mare îi numeşte pe susţinătorii acestor secte „eretici care afurisesc căsătoria şi consideră spurcat ceea ce Dumnezeu a creat.”

În cele din urmă, influenţa lor a fost puternică mai ales în Apus pentru că, prin învăţăturile lui Augustin, au consolidat viziunea Bisericii Apusene – ostilă şi punitivă – cu privire la căsătorie. Această viziune s-a păstrat până în ziua de azi. Potrivit acesteia, căsătoria şi iubirea conjugală sunt mijloace nedemne pentru un scop mai înalt (reproducerea sau procrearea), nu o taină tămăduitoare de sine stătătoare. Altfel spus, iubirea conjugală nu este un lucru bun în sine, ci este acceptată doar atunci când soţul şi soţia şi-o asumă cu intenţia conştientă de a procrea.

Conştiinţele soţilor ortodocşi nu trebuie împovărate de astfel de teorii bizare, deşi adesea chiar aşa se întâmplă. Ceea ce urmează nu este o examinare a căsătoriei în general şi nici un studiu cu caracter exhaustiv asupra sexualităţii şi relaţiilor conjugale. Rândurile de mai jos doresc să fie doar o mână de ajutor care să ridice acele „sarcini grele şi cu anevoie de purtat” (Mt. 23: 4).

DUMNEZEU A CREAT SEXUALITATEA ŞI ATRACŢIA DINTRE SEXE

Trebuie spus dintru început că Dumnezeu a creat toate lucrurile, nu doar pe unele. N-a existat un alt spirit sau alt Creator de mai mică importanţă care să fi creat sexualitatea. O astfel de idee păgână este hulitoare atât la adresa lui Dumnezeu, cât şi a creaţiei Sale.

Scripturile spun că Dumnezeu a creat sexualitatea omului. El a creat-o sub forma a două sexe complementare, care se împlinesc reciproc dintru început şi apoi a numit-o „bună” şi chiar „bună foarte” (Fac. 1:27-31). Hristos ne reaminteşte că Dumnezeu a fost Cel „ce de la început i-a făcut bărbat şi femeie”(Mt. 19:5).

Dumnezeu a creat atracţia dintre sexe pentru ca omul să-şi afle desăvârşirea firii sale nu doar în sine, ci într-o altă persoană. Aceasta este tâlcuirea pasajului „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2:18). Dintru început, Dumnezeu a pregătit această unire a bărbatului cu femeia şi a vorbit despre ei numindu-i „un trup” (Fac. 2:24). „Nu există nicio altă relaţie între oameni atât de intensă ca cea dintre soţ şi soţie. Puterea acestei iubiri este într-adevăr mai intensă decât orice altă pasiune; şi alte dorinţe pot fi puternice, însă aceasta nu se stinge niciodată.

Dorinţa bărbatului pentru femeie şi a femeii pentru bărbat este, aşadar, profund sădită în noi de voinţa dumnezeiască şi nu este rea: „Dorinţa nu este păcat. Dar atunci când scapă de sub control şi este satisfăcută în afara căsătoriei, în văzul lumii, devine adulter, nu datorită dorinţei propriu-zise, ci datorită lipsei de măsură"

„Într-adevăr, căsătoria a fost lăsată de Dumnezeu pentru naşterea de copii. Dar a fost lăsată de Dumnezeu şi pentru o altă pricină, cu mult mai mare, anume ca să stingă aprinderile firii noastre. Martor îmi este Sf. Ap. Pavel care spune: «Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa». Şi porunceşte ca să se împreuneze, însă nu pentru a deveni părinţi de mulţi copii.

Atunci pentru ce? Pentru ca, spune el, diavolul să nu vă ispitească. Dar nu spune: ‚Împreunaţi- vă dacă vreţi să aveţi copii’. Ce spune deci? «Dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească atunci», căci dintru început căsătoria avea două meniri. Mai târziu însă, când pământul şi marea şi întreaga lume s-au umplut de oameni, a rămas una singură: să alunge desfrânarea şi pofta nestăpânită.”

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Iată ce vrea să spună aici Sf. Ioan Gură de Aur: dacă, pentru o vreme, soţul şi soţia s-au înfrânat în bună înţelegere, poate pentru post şi rugăciune, este bine să se împreuneze iar în numele căsătoriei. Nu este nevoie de scuza procreării. Nu aceasta este principala raţiune de a fi a căsătoriei. Aşa cum nu este necesar să faci mulţi copii dacă nu doreşti aşa ceva. El vorbea într-un fel în care era perfect înţeles de cei care îl ascultau. În acele timpuri, contracepţia (măsurile de prevenire a sarcinii) şi avortul provocat erau cunoscute de veacuri. Biserica însă condamna avortul, nu contracepţia.

[Mandea77]

Unii ortodocşi confundă contracepţia (sau controlul asupra sarcinii) cu avortul, crezând că acele canoane împotriva avortului se aplică şi în cazul prevenirii sarcinii. Dar fertilizarea sau viaţa deja formată este una, şi posibilitatea teoretică este cu totul altceva. O altă confuzie se naşte dintr-o greşită înţelegere a celor scrise despre Onan în Cartea Facerii (38:8-10).

Legea iudaică prevedea ca Onan să o ia de nevastă pe văduva rămasă fără copii a fratelui său Er şi „să ridice urmaşi fratelui său”. Legea spunea: „Întâiul născut pe care-l va naşte ea să poarte numele fratelui lui cel mort, pentru ca numele acestuia să nu se şteargă din Israel” (Deut. 25:6). Onan nu dorea un copil care să poarte numele lui Er, nu al său: „Ştiind însă Onan că nu vor fi urmaşii ai lui, de aceea, când intra la femeia fratelui său, el vărsa sămânţa jos, ca să nu ridice urmaşi fratelui său. Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorât şi pe acesta.” Păcatul săvârşit de Onan nu era o metodă „anticoncepţională”, ci o formă de a refuza să ridice un urmaş fratelui său care murise.

Spre deosebire de romano-catolicism, ortodoxia nu crede că sămânţa omenească în sine (bărbătească sau femeiască) constituie viaţa omului. Dacă ar fi aşa, atunci bărbatul sau femeia (cel puţin femeia) ar putea să se reproducă singuri, fără ajutorul celuilalt. Dar Dumnezeu „nu a lăsat ca femeia să zămislească prunci fără bărbat; dacă ar fi lăsat, ea ar fi sieşi suficientă.”

Ortodoxia respinge sistemul de credinţă latin care atribuie fiinţei „posibilităţi pure” (idei abstracte privind potenţialitatea lucrurilor). Teologia scolastică susţine că măsurile de precauţie pentru ca spermatozoidul să nu fecundeze ovulul sunt un păcat, deoarece posibilităţile lucrurilor există, într-o anumită măsură, în mintea şi esenţa lui Dumnezeu, pentru că Lui îi place să cugete la acestea.

Aşadar, potrivit romano-catolicismului, a împiedica zămislirea unei fiinţe omeneşti înseamnă a distruge ceva care îşi are fiinţa şi realitatea în Dumnezeu. Acest sistem de gândire nu îşi are originea în Evanghelie, ci în definiţiile şi speculaţiile filosofilor greci.

Poruncile lui Dumnezeu sunt date tuturor oamenilor. Dacă „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Fac. 1:28) se referă exclusiv la reproducerea sexuală, gândiţi-vă cât de mare este păcatul celor care îşi irosesc vieţile încăpăţânându-se să încalce această poruncă. Printre ei nu se află numai cuplurile fără copii, ci şi monahii, monahiile, episcopii şi toţi cei necăsătoriţi care îşi păstrează fecioria.

Celibatul şi viaţa monahală sunt numite viaţă îngerească deoarece imită firea netrupească a îngerilor. Cu toate acestea, Dumnezeu a dat tuturor oamenilor o singură cale spre mântuire: castitatea. Aceasta este calea deopotrivă a celor căsătoriţi şi a celor necăsătoriţi, a celor feciorelnici şi a monahilor. Fecioria şi castitatea în căsătorie nu înseamnă excluderea relaţiilor trupeşti, deşi există şi asemenea căsătorii. Şi nu este vorba de fecioria ascezei periodice, deşi se întâmplă şi aşa. Ne referim la fecioria credincioşiei în căsătorie, credincioşia din inimă şi gând, ca şi cea trupească. Aceasta este castitatea şi curăţia celor doi care au devenit unul singur.

Atunci când o persoană necăsătorită sau chiar dedicată celibatului cade în desfrânare, vătămarea nu este la fel de gravă ca în cazul unei persoane căsătorite.

Atunci păcatul se numeşte adulter şi consecinţele acestuia sunt mult mai serioase: faţă de sine, căci a zdrobit orice nădejde în a afla desăvârşirea şi împlinirea în unirea dintre soţ şi soţie; faţă de căminul său, căci o astfel de furtună distruge integritatea existenţei unuia dintre soţi şi poate nărui întregul cămin, asemeni pietrei din capul unghiului care este scoasă din temelia unei case. Dar Domnul spune că săvârşim adulter în inima noastră chiar şi atunci când privim la altcineva cu gânduri aprinse de poftă (Mt. 5:28).

Oricine poate săvârşi adulter sau desfrânare în sens duhovnicesc, chiar dacă nu în trup, cu consecinţe similare (dar nevăzute) provocate de păcatul comis cu gândul. „Desfrânarea este posibilă şi fără a săvârşi relaţii trupeşti cu altcineva.” Adevărata feciorie şi castitate este aceea care se păstrează, înainte de toate, în inimă şi în gând.

Biserica (ortodoxa) a fost nevoită să anatemizeze, caterisească şi excomunice, dar a apărat taina cununiei creştine:

„Dacă vreun episcop, preot, diacon sau orice alt cleric s-ar înfrâna de la căsătorie, de la carne şi vin, nu pentru înfrânarea închinată Domnului, ci din scârbă, uitând că toate sunt bune foarte, că Dumnezeu a făcut pe bărbat şi pe femeie, şi bârfind ar huli făptura, ori să se îndrepteze ori să se caterisească şi să se afurisească; tot aşa şi mireanul.”

Ideea că Dumnezeu a lăsat relaţiile trupeşti numai (sau mai ales) pentru procreare îl situează pe om în rând cu celelalte animale. Mai mult chiar, aceasta face din Dumnezeu un autor al răului şi un nemilos ispititor, mai viclean decât însuşi diavolul. S-a ajuns astfel la o ortodoxie de tip calvin şi la elitism. Pe de o parte, fiindcă Dumnezeu îi cheamă pe cei aleşi (de exemplu, pe cei necăsătoriţi) la mănăstire sau în pustie, departe de lume şi de orice ispită lumească. Pe de altă parte, îi condamnă pe cei nealeşi (bărbaţi şi femei) să poarte cumplitul jug al vieţuirii conjugale, în cea mai intimă proximitate, să fie ispitiţi şi atraşi unul de altul, îngăduindu-le să se împreuneze doar pentru procreare, căci relaţiile trupeşti, chiar şi binecuvântate, sunt un păcat. Fiindcă această idee pervertită, care nesocoteşte cuvintele lăsate de Dumnezeu şi de Apostol, a fost condamnată de canoanele apostolice, de primul şi de al şaselea Sinod Ecumenic şi de alte Sinoade.

În lumea apuseană de azi, căsătoria este desconsiderată. Relaţiile conjugale şi vieţuirea împreună în afara căsătoriei sunt larg acceptate de societatea modernă. Este o naivitate să credem că ortodocşii, mai ales copiii noştri şi tinerii, nu sunt influenţaţi de lumea din jur. Ei ar trebui să primească Taina Cununiei în libertate, fără accentele legaliste şi fără denaturările aduse de Augustin (prin doctrinele romano-catolice) fiindcă în acestea nu se află nicio taină.

Erezia nu poate nicicând înlocui adevărul şi nici nu poate face lucrarea lui. Concepţia papală despre căsătorie nu este decât o formulă sterilă şi rigidă. Nu are puterea de a inspira şi de a transforma, fiindcă este goală şi lipsită de iubire. Nu Îl cunoaşte nici pe Dumnezeu, după cum nu cunoaşte nici omul. Premiza sa fundamentală, potrivit căreia actul conjugal este un păcat, a fost considerată eretică de Sf. Vasile, diabolică de Sf. Ioan Gură de Aur şi a fost condamnată de Sinoadele Bisericii.

Această concepţie absurdă nu are nimic comun cu Taina din Biserica Ortodoxă. Încercarea de a le amesteca perverteşte credinţa curată şi, în cel mai bun caz, produce doar o doctrină ambivalentă care stârneşte confuzie, îndoială şi un inutil sentiment de vinovăţie.

„Partea cea bună”, adevărata taină a căsătoriei, nu trebuie deci ţinută sub obroc. Această taină dumnezeiască neîntinată – iubirea conjugală – este încununată prin pogorârea Duhului Sfânt. În vreme ce doctrinele eretice spun că patul conjugal întinează, Ortodoxia îl preamăreşte drept chip al sfântului mormânt luminat de unirea plină de iubire dintre Mirele înviat şi Mireasa Lui.

Unirea dintre soţ şi soţie desăvârşeşte unitatea naturii lor omeneşti, fiind o icoană a unităţii Sfintei Treimi: „Cei doi au devenit un trup. Acesta nu este un simbol fără sens. Ei nu sunt chipul vreunui lucru pământesc ci chipul lui Dumnezeu Însuşi.”

[Mandea77]

Dupa cum se poate vedea in pasajele de mai sus, Biserica Ortodoxa are o abordare a relatiilor dintre barbat si femeie foarte diferita de a catolicilor sau a sectantilor care-si spun "crestini". Dar sunt unii (cei 5 - onanisti?) care-si doresc sa creeze confuzii sau incearca cu disperare sa schimbe subiectul discutiei prin atacuri repetate la persoana. Este evident!

Sunt obisnuit cu acest tip de indivizi, nu reprezinta o noutate pe acest forum ... de cele mai multe ori te strici de ras cand vezi ce postari au si ce cuvinte inteligente folosesc ... maaa, baaa ... stiu eu, zic eu, ... ei nu au nimic comun nici cu dialogul si nici cu bunul simt. Sunt inteligenti prin nastere ... si nu-si mai incap in piele de atata desteptaciune. Cand nu stiu ce sa mai zica incep sa se mire ca prostii ... si fac "rationamente?" prin care-si sustin ineptiile, ati observat ?

[AlinB]

Deocamdata te lupti cu tine, ca pe aici nu a sustinut nimeni de aici ceva din ce incerci tu sa combati acolo sus.

Dar na, daca iti place, tu centrezi, tu dai cu capul.
Nu-i bai, am observat deja iti place "solo" dupa pasiunea, obsesia cu care aduci chestiunea in discutie.

Asteptam insa cu interes pasajele din apologetii "ortodocsi" ai sexului inainte de casatorie.
Altul decat tine, se intelege (daca poti).

[Mandea77]

AlinB, tu nu de pasaje din care sa rezulte ca trebuie sa-ti dea cineva voie sa faci sex inainte de casatorie, ai nevoie. Tu trebuie mai intai sa gasesti o "fatuca" care sa-ti suporte bazaconiile si care sa-si doreasca (Doamne ajuta!) sa te cunoasca mai bine ...

Dar cum Biserica (ortodoxa) nu e bar sau discoteca (ca la unele secte catolice) si nici nu se ocupa cu matrimoniale, o sa cam ai de asteptat mult si bine. Poti sa faci chiar si un mic juramant de castitate ... sa fii acoperit, in caz de pici la mijloc intr-o discutie.

Dar pentru ca am vazut ca nu ai rabdare sa citesti prea mult ... am extras de mai sus ceva special pentru tine:

Atunci când o persoană necăsătorită sau chiar dedicată celibatului cade în desfrânare, vătămarea nu este la fel de gravă ca în cazul unei persoane căsătorite.

Atunci păcatul se numeşte adulter şi consecinţele acestuia sunt mult mai serioase: faţă de sine, căci a zdrobit orice nădejde în a afla desăvârşirea şi împlinirea în unirea dintre soţ şi soţie; faţă de căminul său, căci o astfel de furtună distruge integritatea existenţei unuia dintre soţi şi poate nărui întregul cămin, asemeni pietrei din capul unghiului care este scoasă din temelia unei case. Dar Domnul spune că săvârşim adulter în inima noastră chiar şi atunci când privim la altcineva cu gânduri aprinse de poftă (Mt. 5:28).[/b]

Oricine poate săvârşi adulter sau desfrânare în sens duhovnicesc, chiar dacă nu în trup, cu consecinţe similare (dar nevăzute) provocate de păcatul comis cu gândul. „Desfrânarea este posibilă şi fără a săvârşi relaţii trupeşti cu altcineva.” Adevărata feciorie şi castitate este aceea care se păstrează, înainte de toate, în inimă şi în gând.

"Bate saua sa priceapa calul", sau altfel spus, pe intelesul celor 5 magnifici superinteligenti de pe acest topic, e un pacat mult mai mare (adulterul) atunci cand constati dupa casatorie ca nu te potrivesti la pat (sex) cu fata, cu consecinte mult mai serioase ... dar ce va pasa voua ... ca doar nu de asta intrebati ... Acest mare pacat insa poate fi cu usurinta evitat, prin alegerea persoanei "potrivite" ceea ce presupune sa faci sex inainte de casatorie, asta o intelege si un prescolar, e la mintea cocosului.

Atunci cand ai de ales intre doua rele, e bine sa alegi raul cel mai mic! In cazul nostru binele ar insemna calea ascetica si castitatea si este o optiune pe care o fac calugarii si calugaritele, dar in discutia noastra nu este cazul.

[AlinB]

În prealabil postat de Ana Tr.

Deciu :D Chiar te-ai inselat si inca cum :)) Acolo, pt Dumnezeu, de cate ori trebuie sa ma repet? era vorba despre un baiat pe care l-am cunoscut acum 2 ani. E clar pana aici? Nu am precizat nicaieri ca era un print. Cum ai putut ca crezi ca pe un astfel de om eu il vad print? :D Cal care urmeaza, da... va trebui sa fie print! :D

Dupa cum ai suferit dupa esecul relatiei cu el.
Nu?

[AlinB]

În prealabil postat de Mandea77

Atunci când o persoană necăsătorită sau chiar dedicată celibatului cade în desfrânare, vătămarea nu este la fel de gravă ca în cazul unei persoane căsătorite.

Deci ceea ce dupa capul tau sec judeci ca fiind "nu atat de grava" se poate face cu premeditare, nu-i asa?
Si mai bine chiar, sa indemni si pe altii sa faca?

Fatuca asta "dezorientata" se pare ca totusi are mai mult cap decat tine atunci cand ti-a spus-o in fata:

În prealabil postat de Ana Tr.

Deci, Mandea crestinul sfatuieste tinerii/tinerele sa scape de virginitate, adica cu alte cuvinte sa pacatuiasca! Dar parca Biserica interzice sa ai relatii inafara casatoriei, nu? Si este impotriva mijloacelor contraceptive. Atunci ce facem? Ne inmultim iresponsabil, ca doar ii pacat sa fi d-soara dar ii virtute sa nu mai fi! Extraordinar!

e un pacat mult mai mare (adulterul) atunci cand constati dupa casatorie ca nu te potrivesti la pat (sex) cu fata, cu consecinte mult mai serioase ... dar ce va pasa voua ... ca doar nu de asta intrebati ...

Deci dupa acelasi cap sec documentat din "canca", cauza adulterului este "nepotrivirea la sex".

Bine, ca ne-ai luminat despre sursele tale "patristice" de inspiratie aberanta, multumim. :)

[Mandea77]

În prealabil postat de AlinB

Deci dupa acelasi cap sec documentat din "canca", cauza adulterului este "nepotrivirea la sex".
Bine, ca ne-ai luminat despre sursele tale "patristice" de inspiratie aberanta, multumim. :)

AlinB, care-i cauza cea mai frecventa a adulterului mai inteligentule, tu excluzi sexul din aceasta ecuatie?
Cine stie daca o sa te insori vreodata ... Ahhh, am uitat ca tu porti centura de castitate!
Sursa patristica-ti trebuia tie ... mor de ras, ha, ha, ha.

AlinB, pe tine nu te poate lumina nici laserul de la Magurele ... la ce intuneric ai in capul ala inteligent.

In anul 2014 sa sustii ca nu trebuie sa faci sex inainte de casatorie, pentru ca te-a invatat pe tine nu stiu ce biserica (protestanta, adventista, calvina, etc) este cea mai aberanta atitudine pe care o poti avea intr-o societate care abia iesita din comunism incepe sa-si deschida orizontul cultural ... dar se pare ca unii ne vor cu orice pret in evul mediu.

"Erezia nu poate nicicând înlocui adevărul şi nici nu poate face lucrarea lui. Concepţia papală despre căsătorie nu este decât o formulă sterilă şi rigidă. Nu are puterea de a inspira şi de a transforma, fiindcă este goală şi lipsită de iubire. Nu Îl cunoaşte nici pe Dumnezeu, după cum nu cunoaşte nici omul. Premiza sa fundamentală, potrivit căreia actul conjugal este un păcat, a fost considerată eretică de Sf. Vasile, diabolică de Sf. Ioan Gură de Aur şi a fost condamnată de Sinoadele Bisericii Ortodoxe."

[AlinB]

Nu sexul ci sexul ca viciu, sexul ca patima, sexul care o ia inaintea dragostei, moralitatii, a dragostei fata de celalt si fata de Dumnezeu.
Stiu, notiuni noi, greu de digerat pentru tine.

Mai usor sunt de digerate bloguri de atei a caror naravuri se pare ca le-ai imprumutat.

Pana una alta, uite o bucatica de Catehism Ortodox, care ar trebui poate sa fie mai usor asimilabila pentru tine:

Ne putem face partasi si de pacatele altora?

Da, si iata cum:
1) Cand poruncim altora sa pacatuiasca (Matei 2, 16);
2) Cand dam sfat altora sa pacatuiasca (Ioan 11, 49-50);
3) Cand indemnam la pacat;
4) Cand ne invoim la pacatul altuia (Fapte 22, 20);
5) Cand tacem si nu infruntam pe cel ce pacatuieste (Pilde 29, 24);
6) Cand trecem cu vederea si nu pedepsim pe pacatosi;
7) Cand ascundem si aparam pe pacatosi (Luca 11, 47-48);
8) Cand incuviintam pacatele altora (Rom. 1, 32);
9) Cand dam prilej de sminteala spre pacat (Luca 22, 3-6).
In masura in care luam parte la pacatele altora, sta si vina si raspunderea noastra.
Dar, mai presus de ferirea de pacat, datoria crestinului este sa duca o viata morala.

Ia sa vedem, cate ai reusit sa bifezi pe topicul asta?
2,3,8,9? 4 din 9?
Nu stai rau deloc...daca ti-ai propus sa ajungi in Iad.

In anul 2014 sa sustii ca nu trebuie sa faci sex inainte de casatorie, pentru ca te-a invatat pe tine nu stiu ce biserica (protestanta, adventista, calvina, etc)

Ba chiar Biserica Ortodoxa invata asta, uite o noutate fantastica pentru tine.

De fapt cred ca suferi de ceva tulburare amnezica, uneori recunosti ca este pacat, alta data spui ca vai, este "ceva sectar" chestia asta.

"Erezia nu poate nicicând înlocui adevărul şi nici nu poate face lucrarea lui. Concepţia papală despre căsătorie nu este decât o formulă sterilă şi rigidă. Nu are puterea de a inspira şi de a transforma, fiindcă este goală şi lipsită de iubire. Nu Îl cunoaşte nici pe Dumnezeu, după cum nu cunoaşte nici omul. Premiza sa fundamentală, potrivit căreia actul conjugal este un păcat, a fost considerată eretică de Sf. Vasile, diabolică de Sf. Ioan Gură de Aur şi a fost condamnată de Sinoadele Bisericii."

Continua sa oferi pentru prostiile indrugate, argumente dintr-o discutie care nici nu are loc (decat daca pentru tine, monologul este discutie, ceea ce nu m-ar mira).

Sunt sigur ca ai sa impresionezi...prin incoerenta ta.
Dar lasa ca mai gasesti tu niste glume de care razi doar tu, ca sa-ti dai dreptate si aere de superioritate.

Serios, e o problema medicala de acum.
Tu erai ala care avea o problema cu psihologii?
Am o veste pentru buna pentru tine: poti sari de psiholog, mergi direct la psihiatru.