Mi-e teama...

[bridezilla]

Buna seara!
Mi-e greu sa scriu chiar si acest mesaj, dar o voi face pentru ca gandurile acestea ma framanta din ce in ce mai tare. Sunt o femeie de 32 de ani, care ar vrea sa se intoarca la Dumnezeu si la Biserica, mai ales ca ma aflu in fata unui pas important, ma voi casatori peste 7 luni... As vrea sa intru in casnicia asta cu sufletul curat, sa-i pot cere lui Dumnezeu cu inima impacata binecuvantarea... Dar mi-e teama, ingrozitor de teama, de momentul spovedaniei...
Nu pot sa mint... Nici nu pot sa caut o biserica in care sa fie acceptata cununia fara spovada. Pentru ca simt ca abia atunci as fi cu adevarat "condamnata". Da, am pacate. Nu stiu cat de mari, poate mai mari ca ale altora, poate la fel, nu stiu eu masura raului din lume si din oameni sa pot judeca propria nemernicie... Dar am taria sa le recunosc in fata lui Dumnezeu, atunci cand ma rog... Nu am in schimb taria sa le recunosc in fata unui preot!
De doua ori am incercat. La interval de ani intre ele. Prima data cand eram foarte tanara. Nu am avut o viata usoara, si era momentul in care intram prima data cu sufletul deschis intr-o biserica, cand simteam in adancul sufletului ca pot spune cu toata sinceritatea "Iti multumesc, Doamne, pentru tot ce mi-ai dat...". Asa ca am hotarat sa trec prin asta, am postit, am mers la biserica... Primul junghi in inima l-am simtit cand am intrat si am vazut ca spovedania nu se desfasura intr-un colt, retras, ci preotul spovedea pe toata lumea la un loc, nici gand de intimitate. Dar mi-am lut inima in dinti si m-am dus... Mi-am marturisit pacatele, pentru care ma caiam sincer, dar preotul nu numai ca a repetat cu glas tare, atfel incat au auzit toate batranele de acolo ce-i spusesem, dar m-a privit cu atata dispret si ura incat nici nu am mai fost in stare sa ascult restul... Am fugit cu obrajii rosii, am plans pe drum spre casa, am plans si in casa. Ma simteam ultimul om, o pacatoasa condamnata, asa ca mult timp nu am mai avut curaj nici macar sa intru in biserica, cu atat mai putin sa vorbesc cu un preot...
Totusi m-am intors, cu aceleasi ganduri, peste ani, din nou caindu-ma pentru pacate, dar si pentru indepartarea mea de Dumnezeu, si am patit cam acelasi lucru. De data asta fara umilinta publica, dar am ramas socata de atitudinea preotului, de intrebarile pe care mi le punea (daca ar fi folosit termeni ca "sodomie" nu mi s-ar fi parut poate deplasat si umilitor, dar m-a socat in primul rand exprimarea neaosa si apetitul pentru detalii al parintelui...). Din nou am iesit de acolo cu obrajii in flacari, plangand, simtindu-ma umilita. De data asta nu mai primisem ura, ci ironie si dispret... Oare un om, oricat de impovarat de pacate, nu merita o urma de iubire din parte preotului in fata caruia ajunge sa-si deschida sufletul? Ca nu dojana a fost cea care m-a descumpanit, dojana facuta cu iubire mi se pare emotionanta, ma duce cu gandul la cea a unui bunic fata in fata cu copilul neascultator... Ce m-a durut era... Lipsa totala a iubirii si a intelegerii.
Am nevoie sa imi curat sufletul, sa imi marturisesc pacatele, sa imi indeplinesc canonul... Dar nu mai am puterea sa indur inca o data asta. Raceala, dispretul... Mai exista preoti iubitori de oameni?

[urzicuta]

da,exista preoti iubitori de oameni,ce ai patit tu am patit si eu cu ani in urma,cerea detalii,picanterii...daca vezi ca preotul insista pe detalii care il privesc personal mergi la altul cu incredere,daca insista pe detalii de care este nevoie pt.a sti cat de mare e pacatul,unde sa-l incadreze,limbajul folosit trebuie sa fie cel din indreptarul catre spovedanie,termenii sodomie,malahie,limbajul popular nu are loc aici,puteai sa-i atragi atentia cu seriozitate si curaj.gandeste-te ca exista si preoti buni si iubitori de oameni,cauta-l pe acela.Si eu m-am simtit cu orgoliul sfasiat insa atatea bobarnace am luat peste nas ca aproape ca nu mai conta..preotii la care incercam sa ma spovedesc nu stiu cum se face dar sfarseau prin a cere detalii f.intime si f.amanuntite(doi preoti).Cel mai bine si corect este sa cumperi indreptarul de spovedanie si sa scrii singurica ce pacate ai,fara sa astepti sa te intrebe preotul ce ai facut sau n-ai facut .el poate sa iti ceara sa nuantezi fara sa dai detalii prea delicate.Oricum ai spune important e sa fii sincera,sa nu te ascunzi,in fond el e doar un om,iar in fata lui Dumnezeu am inteles ca ai avut momente de sinceritate,fa-o si in Biserica facand cumva abstractie de persoana preotului.Si daca te face sa te simti stanjenita spune-i cu toata sinceritatea ce te deranjeaza.de ce sa ascunzi si sa suferi,sa-l condamni apoi in lipsa.Palma pe care ai primit-o este poate un semn ca nu trebuie sa te mai ascunzi,trebuie sa ai taria sa recunosti unde ai gresit si cat ai gresit,sa nu te intereseze pacatekle altora sa le vezi pe ale tale ca fiind cele mai urate si chiar sa simti asta.

[bridezilla]

Da, cred ca ai dreptate, poate ar fi fost mai bine sa spun atunci ce m-a deranjat, dar cred ca am ramas cu ce am invatat de mica, din familie, ca in fata preotului lasi privirea in jos... Ma rog la Dumnezeu sa imi scoata in cale un preot care sa ma priveasca si sa ma asculte cu blandete... Nu stiu unde l-as putea gasi, nu-mi ramane decat sa am incredere ca Dumnezeu imi va duce pasii spre el...

Cred ca m-am exprimat prost, nu judec pe nimeni, ba chiar pot sa le gasesc si scuze respectivilor preoti, nu stiu daca are rost sa le spun aici, dar imi dau seama ca inainte de toate sunt tot oameni, nu ingeri, cu trairi omenesti. Dar am sufletul sfasiat intre teama de a trece din nou prin asa ceva si dorinta de a ma elibera si de a primi Taina Cununiei cum se cuvine...

[georgeval]

Nu trebuie sa renunti. Este trist ca anumiti preoti nu inteleg ca in taina Spovedaniei preotul trebuie sa fie si un fin "psiholog". Spovedania presupune in mod indiscutabil cunoasterea persoanei umane, si n-as spune doar un psiholog, preotul trebuie sa se identifice cu problemele celui care vine la spovedit. Eu cunosc o rugaciune a Parintelui Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan, o rugaciune a duhovnicului pentru cei care se spovedesc. Parintele Sofronie ii cerea lui Dumnezeu in rugaciune: "Da-mi, Doamne, sa-l primesc pe cel care vine la mine asa cum tu L-ai primi, sa plang cu cel ce plange, sa ma bucur cu cel ce se bucura, sa ma intristez cu cel ce se intristeaza si sa-i imbratisez pe toti care vin la mine si sa-i aduc la Tine". Ce inseamna asta? Inseamna o identificare cu problemele omului. Din acest motiv, evit sa dezvolt problematica intrebarilor, adica in mod constient nu putem reduce spovedania la niste intrebari care sa fie exterioare. Ai cunoscut sufletul omului si atunci ai un dialog, ai intrat in taina inimii lui. Si el intra in taina inimii tale pentru ca atunci cand cel care se spovedeste simte caldura parinteasca a celui in fata caruia sta si simte ca ei doi stau in fata lui Hristos, in momentul acela, el insusi se deschide cum nu se deschide nimanui.
Cau ta si sigur Dumnezeu iti va decoperii un duhovnic pentru sufletul tau.

[bridezilla]

În prealabil postat de georgeval

Parintele Sofronie ii cerea lui Dumnezeu in rugaciune: "Da-mi, Doamne, sa-l primesc pe cel care vine la mine asa cum tu L-ai primi, sa plang cu cel ce plange, sa ma bucur cu cel ce se bucura, sa ma intristez cu cel ce se intristeaza si sa-i imbratisez pe toti care vin la mine si sa-i aduc la Tine".

Cat de frumos!!! M-ai impresionat! iti multumesc din suflet!

bridezilla eu nu stiu ce pacate ai tu (nici nu doresc) dar sint fericit ca te cunosc.Credinta ta este mult mai mare decit crezi.Tu trebuie sa gasesti un preot nu un popa dar preot sau popa oricum nu conteaza prea mult tu te spovedesti lui Dumnezeu prin el. Iar Dumnezeu vede cainta ta. Si asta-i lucrul cel important. Cauta pina dai de un preot si nu te mihnii din cauza unui popa.

Noi suntem foarte buni a face faptele rusinoase, pe care apoi le ascundem, dar cand e vorba ca acestea sa fie scoase la lumina nu ne mai convine. Cred ca tocmai rusinea pe care o simtim vis-a-vis de pacatele noastre, ne face pe noi sa ne smerim. Oare preotul e vinovat ca am facut acele fapte, sau noi ca ne-am lasat prada ispitei.
Poate ca nu a procedat bine preotul, ca a spus cu glas tare, dar noi nu stim ce are si ce nu are voie sa spuna un preot la spovedanie. Poate ca nici nu a vorbit atat de tare, pe cat ni se pare, dar in loc sa ne para rau de faptele noastre, preferam sa-l blamam pe preot, care are sarcina de a ne ierta pacatele.
Doar ce l-am ascultat pe Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc vorbind despre exorcizari, si aici afirma ca diavolul ne invata sa ne fie rusine a marturisi pacatele, caci a face acele lucruri e rusinos, nu a le marturisi in vederea iertarii.

[bridezilla]

bmd> iti multumesc mult pentru cuvintele tale, si vreau sa va spun tuturor cat de fericita sunt ca am ajuns sa scriu aici problema mea, vorbele si incurajarile voastre mi-au dat curaj si putere. Am incredere ca ma va ajuta Dumnezeu sa gasesc pacea si linistea de care am nevoie...

ancah> Draga mea, daca nu mi-ar fi parut rau de faptele mele si nu as fi vrut sa le scot la lumina, as fi putut ca in acel timp in care m-am indreptat spre Casa Domnului sa ma duc la terasa sa beau o bere, asa cum fac multi din cei din jurul meu. In timpul in care am postit as fi putut sa dansez. Nu m-a dus nimeni cu forta, impotriva vointei mele, acolo...
Eu am invatat de mica, de la bunica mea, care era o femeie extrem de buna, curata si credincioasa, ca Dumnezeu e bun... El este bunatatea insasi... Ca te primeste cand te intorci la el, chiar impovarat de pacate, ca pe fiul risipitor... Ca Hristos a iertat-o pe Maria Magdalena atunci cand s-a cait pentru faptele ei... Nu mi-e rusine sa imi marturisesc pacatele. Am spus ca mi-e teama... e cu totul altceva. Nu de judecata lui Dumnezeu, pentru ca aceea este mereu dreapta. Ci de judecata preotilor...
Daca un copil greseste il cresti si il pedepsesti, pentru ca trebuie sa invete sa nu mai repete greselile. Dar asta nu inseamna ca nu il iubesti, dimpotriva, si chiar daca va plange la maturitate va ajunge sa-ti multumeasca. Dar daca drept pedeapsa dupa ce-l bati bine si ii dai si pantalonii jos si-l dai afara pe usa, ca sa-l faci de rasul cartierului, asta se cheama cruzime si abuz...

[C-tin]

În prealabil postat de bridezilla

Buna seara!
Mi-e greu sa scriu chiar si acest mesaj, dar o voi face pentru ca gandurile acestea ma framanta din ce in ce mai tare. Sunt o femeie de 32 de ani, care ar vrea sa se intoarca la Dumnezeu si la Biserica, mai ales ca ma aflu in fata unui pas important, ma voi casatori peste 7 luni... As vrea sa intru in casnicia asta cu sufletul curat, sa-i pot cere lui Dumnezeu cu inima impacata binecuvantarea... Dar mi-e teama, ingrozitor de teama, de momentul spovedaniei...
Nu pot sa mint... Nici nu pot sa caut o biserica in care sa fie acceptata cununia fara spovada. Pentru ca simt ca abia atunci as fi cu adevarat "condamnata". Da, am pacate. Nu stiu cat de mari, poate mai mari ca ale altora, poate la fel, nu stiu eu masura raului din lume si din oameni sa pot judeca propria nemernicie... Dar am taria sa le recunosc in fata lui Dumnezeu, atunci cand ma rog... Nu am in schimb taria sa le recunosc in fata unui preot!
De doua ori am incercat. La interval de ani intre ele. Prima data cand eram foarte tanara. Nu am avut o viata usoara, si era momentul in care intram prima data cu sufletul deschis intr-o biserica, cand simteam in adancul sufletului ca pot spune cu toata sinceritatea "Iti multumesc, Doamne, pentru tot ce mi-ai dat...". Asa ca am hotarat sa trec prin asta, am postit, am mers la biserica... Primul junghi in inima l-am simtit cand am intrat si am vazut ca spovedania nu se desfasura intr-un colt, retras, ci preotul spovedea pe toata lumea la un loc, nici gand de intimitate. Dar mi-am lut inima in dinti si m-am dus... Mi-am marturisit pacatele, pentru care ma caiam sincer, dar preotul nu numai ca a repetat cu glas tare, atfel incat au auzit toate batranele de acolo ce-i spusesem, dar m-a privit cu atata dispret si ura incat nici nu am mai fost in stare sa ascult restul... Am fugit cu obrajii rosii, am plans pe drum spre casa, am plans si in casa. Ma simteam ultimul om, o pacatoasa condamnata, asa ca mult timp nu am mai avut curaj nici macar sa intru in biserica, cu atat mai putin sa vorbesc cu un preot...
Totusi m-am intors, cu aceleasi ganduri, peste ani, din nou caindu-ma pentru pacate, dar si pentru indepartarea mea de Dumnezeu, si am patit cam acelasi lucru. De data asta fara umilinta publica, dar am ramas socata de atitudinea preotului, de intrebarile pe care mi le punea (daca ar fi folosit termeni ca "sodomie" nu mi s-ar fi parut poate deplasat si umilitor, dar m-a socat in primul rand exprimarea neaosa si apetitul pentru detalii al parintelui...). Din nou am iesit de acolo cu obrajii in flacari, plangand, simtindu-ma umilita. De data asta nu mai primisem ura, ci ironie si dispret... Oare un om, oricat de impovarat de pacate, nu merita o urma de iubire din parte preotului in fata caruia ajunge sa-si deschida sufletul? Ca nu dojana a fost cea care m-a descumpanit, dojana facuta cu iubire mi se pare emotionanta, ma duce cu gandul la cea a unui bunic fata in fata cu copilul neascultator... Ce m-a durut era... Lipsa totala a iubirii si a intelegerii.
Am nevoie sa imi curat sufletul, sa imi marturisesc pacatele, sa imi indeplinesc canonul... Dar nu mai am puterea sa indur inca o data asta. Raceala, dispretul... Mai exista preoti iubitori de oameni?

Din cate spui tu ca ai patimit vrand sa te spovedesti, indraznesc sa spun ca ai fost deja iertata, chiar daca nu ai primit dezlegare. Cu conditia ca de atunci sa nu fi repetat cele facute!
Tinand cont de faptul ca te-ai cait sincer, mi-e greu sa cred ca Dumnezeu a ingaduit sa fii "aratata" cu degetul in public, caci doar cu toti suntem pacatosi. Cum sa indraznim sa ne aratam cu degetul unul pe altul, mai tare ne smintim.... Unde mai e taina spovedaniei?
Poate ca era mai bine sa fi mers undeva la o manastire retrasa, la un preot calugar care stie ce e lupta cu patimele etc... Sa-ti fi scris toate pacate pe hartie(insa fara amanunte) si daca ii convenea bine, daca nu la altul...! Detaliind pacatele, insemna sa ti le amimtesti iar si astfel te smintesti. Asta-i lucrare dracesca!
.

Draga bridezilla, m-a bucurat raspunsul tau. LA smerenia ta, va adauga si Dumnezeu iertarea Lui.