Marturii ale unor crestini intorsi la viata

[Tia]

[SIZE=3][COLOR=black]Îmi voi aminti mereu zorii racorosi ai zilei în care am patruns în Biserica "Sfantul Siluan". Totul era scaldat într-o luminoasa penumbra radiind din candele si din icoane, iar tace­rea era însufletita doar de cantecul pasarilor razbatand prin ferestre. Si, timp de doua ore, în nenumarate graiuri (slavona, greaca, franceza, engleza), aceasta rugaciune psalmodiata: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pre noi". Daca la început am recitat-o aproape ca pe o mantra [/COLOR][COLOR=black][[/COLOR][COLOR=black]formula sacra hindusa ori budista, "condensand" divinitatea pe care o invoca], "rugaciunea inimii" avea sã-mi devina cu timpul o întalnire personala cu Hristos, vie, aducatoare de pace si purificatoare, un mijloc de comunicare cu Dumnezeu în stra­fundurile inimii si totodata o arma în lupta anevoioasa, adesea istovitoare, împotriva patimilor si a gandurilor straine. Ma fas­cina faptul ca aceasta rugaciune se nascuse în desertul Egip­tului într-al IV-lea secol crestin - prima întalnire cu Ortodoxia ma întorcea la radacinile crestinismului, la Biserica una si nedespartita a primelor secole. Am fost desigur impresionat si de frumusetea serviciului liturgic, oficiat cu o profunzime care (aveam s-o înteleg mai tarziu) era expresia simultana a bucu­riei pascale si a durerii crucii. Fie în rugaciunea inimii, fie în cadrul liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, determinat sa participe plenar: cu vederea - de catre icoane si lumanari, cu auzul - de catre cantari, cu mirosul - de catre tamaie, precum si printr-o serie de gesturi: semnul crucii, metaniile... India îmi descoperise, prin socul realitatii sale neascunse, nu numai ca aveam un trup, dar si ca eram unul. Ortodoxia urma sa ma învete, prin slujbele sale liturgice, prin traditia sa misticã si ascetica, prin tineretea deloc rara a credinciosilor, ca întalnirea si unirea cu Dumnezeu se petrec inclusiv în trup, care este templu al Duhului Sfant. În timpul acestei prime saptamani n-am reusit sa-l întalnesc pe parintele Sofronie, pe atunci bolnav, înainte sa plec, unul dintre calugari mi-a daruit un sirag de metanii din lana neagra, lucrat în Muntele Athos; l-am primit ca pe o încurajare în rugaciune, dar mai ales ca pe un angajament spiritual. Voi trece sub tacere ce mi-a fost dat sa traiesc la întoarcere. Voi spune numai ca inima mea ranita de iubire se întredeschisese asemenea unei porti înaintea lui Dumnezeu, ca sa-mi vad eu neantul si tenebrele sufletesti. "Pocaiti-va, ca s-a apropiat împaratia cerurilor!" (Matei 4, 17) - vesteste Hristos la începutul Evangheliei Sale. Evident, nu m-am cait îndata, dar am învatat ca aceasta metanoia [în gr. - "primenire launtrica", "întoarcere a sufletului catre Dumnezeu"] este cheia vietii duhovnicesti. Dimpreuna cu smerenia si cu frângerea inimii, metanoia antreneaza transformarea vechiului om într-unul nou, deschiderea catre Duhul Sfant. Cu adevarat, numai marturisindu-ti slabiciunile, nedesavarsirile, recunoscându-ti starea de mizerie a sufletului, mai poti sa te deschizi milostivirii lui Dumnezeu, iubirii Sale iertatoare si rabdatoare. Numai iubirea, compasiunea pe care mi-a fost dat sa o descopar dintr-o data în Biserica Ortodoxa, poate schimba însasi substanta lucrurilor.[/COLOR][COLOR=black]Cum parasisem cu totul firesc practica Zen pentru Rugaciunea lui Iisus, m-am avantat cu pasiune în lectura car­tilor recomandate la manastire: pe langa Evanghelie si Psalmi, în primul rand cartea parintelui Sofronie despre staretul Siluan, apoi o lucrare despre rugaciunea inimii de Briancianinov si Eseul asupra teologiei mistice în Biserica de Rasarit al lui Vladimir Lossky. Rafinamentul teologic ma depasea, însa doua chestiuni rezonara în mine numaidecat, cu putere, întai, unita­tea profunda, de nezdruncinat, între teologie si mistica, expri­mata prin celebra formula a lui Evagrie Ponticul: "Daca esti teolog, atunci te vei ruga cu adevarat, iar daca te rogi cu adevarat, esti teolog". Cu alte cuvinte, nu exista teologie ade­varata fara cunoasterea dumnezeiestilor taine. Dar a cunoaste aceste taine înseamna a le trai prin experierea Duhului Sfant, care se ridica deasupra ratiunii, o crucifica si o transfigureaza! Al doilea lucru care mi-a spus foarte multe este conceptia orto­doxa despre mantuire, considerata "transfigurare" si "îndumnezeire", iar nu simpla "rascumparare" sau "izbavire". Astfel, "Dumnezeu s-a facut om pentru ca si omul sa se poatã face Dumnezeu!", declara Sfantul Atanasie din Alexandria (sec. [/COLOR][COLOR=black]IV). [/COLOR][COLOR=black]Parintii Ortodoxiei privesc fiinta umana raportând-o la imaginea divinitatii din om, iar nu la pacatul din el. Iar pacatul nu este definit ca transgresare juridica a unor norme etice, ci ca refuz al iubirii Tatalui, ca îndepartare de Dumnezeu pricinuita de mandrie si de celelalte boli spirituale, sufletesti si trupesti, de unde decurge o abordare terapeutica, iar nu una culpabilizanta a pacatului, ca si o viziune ontologica asupra sfinteniei. "Sfant nu este acela care s-a ridicat pana la o treapta înalta a moralei omenesti, sau care a ajuns sa aiba o viata de asceza, chiar de rugaciune (si fariseii posteau si ziceau rugaciuni lungi!), ci acela care are întru el Duhul Sfant", ne spune parin­tele Sofronie. Întelegem astfel crestinismul nu în primul rand ca etica, ci ca mod spiritual de a fi, cale de unire cu Dumnezeu, de jertfire pe cruce întru înviere, care ne transforma într-o fiinta noua. Cererile lui Hristos, adresate noua, nu sunt lungi, în genul "ai voie asta, n-ai voie asta", ci energii dumnezeiesti cu ajutorul carora putem deveni (în viata si constiinta noastra) asemenea lui Hristos. În ce priveste Biserica, ea nu e doar o instanta morala, nici numai o organizatie de caritate sau umani­tara, ci marele spital al sufletelor, locul unde suntem siguri ca-L primim pe Dumnezeul viu si ca participam la împaratia Sa. Descopeream treptat fata ascunsa a crestinismului, care ma cucerea si ma fermeca. Mai presus de toate, departe de a fi ceva abstract, crestinismul se vadea a fi viu! La reîntoarcerea în Manastirea "Sfantul Ioan Botezatorul", cateva luni dupa prima mea vizita, am avut nespusa bucurie sa-l întalnesc pe arhimandritul Sofronie; întalnirea a însemnat, evident, o cotitura în viata mea. Ar fi nenumarate lucruri de spus despre acest om al lui Dumnezeu, recunoscut de întreaga comunitate drept un staret adevarat, însa, respectandu-i dorinta, voi tacea despre acestea. Nu voi dezvalui decât un singur fapt, capital pentru împlinirea mea ulterioara: aveam în fata ochilor dovada vie a vietii întru Hristos si a cunoasterii Sfintei Treimi; vedeam în acest batran ce înseamna cu adevarat sa fii "persoana", adicã în comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Atata iubire, atâta libertate, atata luminasi forta crea­toare m-au facut sa ma încredintez Caii si Traditiei al carei mostenitor era si parintele. Treceam cu încetul de la credinta mostenita în copilarie la dreapta credinta, adica la o relatie vie, personala, cu Hristos.[/COLOR][COLOR=black]Mi-am facut destul de repede cunoscuta dorinta de a deveni ortodox, însa parintele Sofronie mi-a temperat elanul, socotind ca trebuia "pur si simplu" (!) sa ma straduiesc sa "îmi petrec zilele fara de pacat" si ca aceasta puteam s-o fac oriunde (din perspectiva acestor întâmplari, nu cred sa existe Biserica mai putin preocupata de prozelitism decat cea ortodoxa). Mi­-au trebuit, prin urmare, mai bine de doi ani pana ce-am facut pasul. Privind înapoi, cred ca atitudinea rezervata a parintelui, de chemare la rabdare si perseverenta, a fost plina de întelep­ciune. Acest timp al asteptãrii, adevarata kenoza ["golire", "ta­iere a voii"] s-a dovedit într-adevar foarte folositor si fecund, permitandu-mi sa-mi adancesc credinta, sa-mi rãspund la anu­mite îndoieli, sa-mi împlinesc cateheza, sa-mi abandonez de la sine anumite prejudecati asupra Bisericii Ortodoxe, sa-mi pun la încercare profunzimea dorintei mele. De asemenea, mi-am clarificat problema originilor mele confesionale.[/COLOR][COLOR=black]Am încercat totusi, la un moment dat, parintele Sofro­nie refuzandu-ma, sa ma întorc la Biserica Catolica, în ciuda eforturilor mele, în ciuda persoanelor remarcabile cu care am stat de vorba, maioneza, cum se spune, nu s-a mai prins... Ma aflam deja cu sufletul în alta parte, irezistibil atras de spiri­tualitatea crestina a Rasaritului, acolo unde respiram din toti plamanii. Si apoi, într-atat de organic apropiat ma simteam fata de teologia si eclesiologia ortodoxa, si într-atat ma poticneam de unele aspecte ale catolicismului roman, cum ar fi mai ales institutia papala, sau conceptia despre Duhul Sfant, sau un anume formalism juridic, încat...[/COLOR][COLOR=black]Am petrecut Saptamana Luminata a anului 1990 în Manastirea "Sfantul Ioan Botezatorul". Si a fost o adevarata moarte întru înviere împreuna cu Hristos, ceea ce a facut ca trecerea mea (în sens pascal) la Ortodoxie sa fie pe cat de evidenta, pe atat de inevitabila. Aceasta "trecere" (de care eram sigur) era o necesitate interioara, nu o simpla chestiune de convenienta, nici o alegere pur si simplu subiectiva, super­ficiala. Parintele Sofronie a înteles si câteva saptamani mai tarziu eram primit în comunitatea sacramentala a Bisericii Ortodoxe. [/COLOR][/SIZE]