cuvinte de folos

[cristiboss56]

http://www.ioanguradeaur.ro/carti/cuvinte-alese/

[Samy02]

„Fa stomacul mic, limba tăcută, pastrează-ți mintea limpede, iar inima s-o ții curată, blândă și smerită. Iată postul. Sfântul Vasile cel Mare”

[cristiboss56]

La multi ani , de ziua ta si un cuvant de folos : "Celor care Il iubesc pe Dumnezeu toate li se lucreaza spre bine " Apostolul Pavel

[IOLANDA]

Am citit chiar acum o parte din "cuvinte de folos"ale Sfantului Ioan Gura De Aur.....nu am stiut de ele....sincer....mi-a facut o mare placere si bucurie duhovniceasca sa le citesc.Mii de multumiri ptr.d-nul Cristian.Sa mai puneti astfel de "postari".....pentru ca aduceti multa "bucurie"...celor care le vor citi.Doamne Ajuta!!!.....va doresc post usor si binecuvantat.

[Marimira]

“Cand Sfantul Serafim din Sarov a fost intrebat daca lipsea crestinilor din vremea lui vreo conditie pentru ca acestia sa dea aceleasi roade de sfintenie care erau atat de abundente in trecut, el a raspuns: nu lipseste decat o singura conditie - hotararea“.

(la: Vl. Lossky, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit).

“Desi scarbele, nenorocirile si nevoile de tot felul sunt nedespartite de viata noastra pe pamant, totusi Domnul Dumnezeu n-a vrut si nu vrea ca noi sa traim numai in scarbe si napaste, de aceea ne si porunceste prin apostoli sa purtam sarcinile unii altora, prin aceasta implinind legea lui Hristos. Insusi Domnul Iisus Hristos ne da aceasta porunca, de a ne iubi unul pe altul si consolandu-ne intre noi cu aceasta dragoste frateasca, sa ne usuram calea cea dureroasa si ingusta a calatoriei noastre catre patria cereasca“.

[Marimira]

“In ziua de azi, din pricina racelii noastre aproape universale fata de sfanta noastra credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, si a lipsei noastre de atentie fata de lucrarile Proniei Sale Dumnezeiesti in noi si fata de partasia omului cu Dumnezeu, am ajuns atat de departe, incat se poate spune ca aproape am parasit adevarata viata crestina. Marturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neinteles (…) Aceasta neputinta de a intelege se datoreaza faptului ca ne-am indepartat de simplitatea cunoasterii crestine originale. Sub pretextul educatiei, am ajuns la o asemenea ignoranta, incat lucrurile pe care stramosii nostri le-au inteles asa de usor, noua ni se par aproape de neconceput.(…) Am devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat interpretam gresit si multe alte cuvinte din Sfanta Scriptura, si asta pentru ca nu cautam harul Domnului, si pentru ca, in mandria mintilor noastre, nu ii ingaduiam sa se salasluiasca in sufletele noastre. De aceea nu avem adevarata luminare de la Domnul, pe care El o trimite in inimile oamenilor care flamanzesc si inseteaza profund dupa dreptatea sau sfintenia Sa“.

“Pacea sufleteasca se obtine prin dureri. Semnul vietii duhovnicesti este adancirea omului inlauntrul sau si tainica lucrare in inima sa“.

“Virtutea nu este o pară pe care s-o inghiti dintr-o data. Căci nu este usor ca cineva sa biruiasca desertaciunile acestei lumi. Un om devine smerit, sigur si incercat numai dupa ce, cu ajutorul rugaciunii, suporta numeroasele ispite ce-i vin fara voia lui. Rabdarea este sarguinta sufletului in lucrarea lui“.

“Totdeauna sa te cercetezi pe tine insuti sa vezi daca te afli in Duhul lui Dumnezeu sau nu. Sa nu te lasi pana ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfant, Cel cautat nu va fi aflat si va petrece iarasi impreuna cu noi prin harul Sau”.

[Marimira]

“Orice fapta buna facuta intru Hristos ne aduce harul Duhului Sfant, dar mai mult decat oricare ne aduce rugaciunea, pentru ca ea este oarecum la indemana noastra ca o arma pentru dobandirea Duhului Sfant”.

“Puteti judeca cat de mare este puterea rugaciunii, atunci cand este savarsita din toata inima, chiar si in cazul unei persoane pacatoase, in urmatoarea pilda din Sfanta Traditie: Cand, la rugamintea unei mame disperate careia ii murise singurul fiu, o prostituata pe care o intalnise, inca necurata dupa ultimul ei pacat, miscata fiind de durerea adanca a mamei, a strigat catre Domnul: “Nu de dragul unei sarmane pacatoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-si jeleste fiul si crezand cu tarie in bunatatea Ta cea plina de dragoste si in puterea Ta cea nemasurata, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!” Si Domnul l-a ridicat din morti”.

“Rugaciunea, postul, privegherea si alte fapte crestinesti, oricat de bune ar fi prin ele insele, totusi nu numai in indeplinirea lor consta scopul vietii noastre crestinesti, desi ele slujesc drept mijloace necesare pentru realizarea lui. Adevaratul scop al vietii duhovnicesti este dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu“.

“Procedeaza ca in afacerile negustoresti: principalul nu este sa faci negot si atata tot, ci sa castigi mai mult; tot asa si in lucrarea vietii crestinesti nu trebuie sa-ti pui toata silinta numai in aceea ca sa te rogi sau sa faci oricare alta fapta buna.(…) Daca vom cugeta bine asupra poruncilor Mantuitorului Hristos si a celor apostolesti vom vedea ca datoria noastra crestineasca nu consta atat in sporirea numarului faptelor bune, ce slujesc numai ca mijloace scopului nostru crestin, ci si din a scoate din ele cel mai mare folos, adica in castigarea celor mai imbelsugate daruri ale Sfantului Duh. De pilda, simti ca te invrednicesti de mai mult dar dumnezeiesc prin rugaciune si priveghere, privegheaza si te roaga; aduce mai mult duh dumnezeiesc postul,posteste; aduce mai mult milostenia, fa milostenie si tot asa cugeta despre fiecare fapta buna facuta pentru Hristos“.

“Desi apostolul spune: “Rugati-va neincetat” (I Tesalonicieni 5:17), totusi, dupa cum va amintiti, el adauga: “Vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi.” (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: “Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel care face voia Tatalui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7:21), adica cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult, o face cu cinstire, caci “blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebagare de seama” (Ieremia 48:10)”.

[Marimira]

Mitropolitul Antonie de Suroj (1914-2003). Fiu de diplomat rus, medic chirurg în timpul celui de-al II-lea Război Mondial în Franţa, a primit voturile monahale şi a ajuns episcopul ruşilor din Marea Britanie. A scris numeroase cărţi de spiritualitate ortodoxă, unele dintre ele traduse şi în limba română: Şcoala rugăciunii, Întâlnirea cu Dumnezeu (poză din anul 1965, colecţia diacon Peter Scorer)


Mult prea adesea viaţa pe care o ducem este împotriva rugăciunii pe care o oferim lui Dumnezeu şi numai atunci când reuşim să armonizăm cuvintele rugăciunii noastre cu felul de a trăi, rugăciunea noastră dobândeşte puterea, splendoarea şi eficienţa pe care le aşteptăm să se producă. Mult prea adesea ne adresăm Domnului, sperând că va face ceea ce noi înşine ar trebui să facem în numele şi în slujba Lui. De cele mai multe ori, rugăciunile noastre care sunt elegante, discursuri bine pregătite, care au rezistat secolelor, le oferim Domnului zi de zi, ca şi cum ar fi suficient să repetăm an de an, cu o inimă rece şi cu o minte mecanică, cuvinte arzătoare născute în deşert şi în pustie, din cele mai adânci suferinţe umane, în cele mai aprigi situaţii pe care istoria le-a cunoscut vreodată. Într-una din predicile sale, mitropolitul Antonie de Suroj ne învaţă cum să ne rugăm.

De multe ori repetăm rugăciuni care poartă numele Sfinţilor Părinţi şi credem că Dumnezeu le ascultă, că ia aminte la conţinutul lor, în timp ce singurul lucru care contează înaintea Lui este inima persoanei care I se adresează, dorinţa neabătută de a face voia Lui.
Noi spunem „Doamne, nu ne duce pe noi în ispită“; apoi, cu un pas vioi, dornici şi plini de speranţă ne îndreptăm direct spre locul unde ispita e în aşteptarea noastră.
Alteori strigăm: „Doamne, inima mea este gata“. Dar pentru ce? Dacă Domnul ne-ar pune această întrebare într-o seară când i-am fi spus aceste cuvinte înainte de a merge la culcare, am fi obligaţi să-i spunem câteodată: „gata de terminat capitolul pe care l-am început din acest roman poliţist“. În acel moment acesta este singurul lucru pentru care inimile noastre sunt pregătite.
Şi sunt atât de multe momente în care rugăciunea noastră rămâne literă moartă, care mai degrabă ucide, pentru că de fiecare dată când lăsăm ca rugăciunea să fie moartă, în loc să ne facă vii şi să trezească în noi energia pe care o conţine în ea însăşi, devenim din ce în ce mai insensibili la sensul, impactul ei, şi din ce în ce mai incapabili de a trăi rugăciunea pe care o rostim.
Această situaţie ridică o problemă care trebuie rezolvată de fiecare dintre noi în parte; trebuie să trasformăm toate cuvintele rugăciunii noastre în reguli de viaţă. Dacă I-am spus Domnului că Îi cerem ajutorul ca să rezistăm ispitei, trebuie să evităm cu toată puterea sufletului, cu toată tăria pe care o avem, orice ocazie de a păcătui. Dacă i-am spus Domnului că ne doare gândindu-ne că cineva este flămând, însetat sau singur, trebuie prin urmare să ascultăm glasul Domnului care ne întreabă: „Pe cine să-ţi trimit?“; să stăm înaintea Lui zicând: „Aici sunt Doamne“ şi să trecem la fapte, nepermiţând vreunui gând să se furişeze în buna noastră intenţie, să se însinueze între porunca lui Dumnezeu şi fapta pe care suntem gata să o facem. Gândul care se strecoară ca un şarpe ne va sugera imediat: „Mai târziu“ sau „Chiar trebuie să o fac?“ „Nu poate Dumnezeu să găsească pe cineva care este mai liber să facă aceasta decât sunt eu“? Şi în timp ce ne învârtim în jurul problemei, energia şi răspunsul pe care Dumnezeu ni le-a dat vor dispărea şi vor muri în noi.
Aici avem de-a face cu un lucru esenţial, anume, să stabilim o legătură între viaţă şi rugăciune printr-un act de voinţă, un act pe care trebuie să-l săvârşim noi înşine, care niciodată nu se va împlini de la sine şi care totuşi va transforma profund vieţile noastre. Citiţi rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Alegeţi oricare dintre aceste rugăciuni şi faceţi-o regulă de viaţă. Veţi vedea atunci că această rugăciune nu va deveni niciodată plictisitoare sau învechită, ci cu fiecare zi care trece se va adânci, va deveni o rugăciune vie.
Odată ce I-aţi cerut Domnului să vă păzească pe parcursul zilei de nevoi, ispite sau greutăţi, este şi datoria voastră de a le birui cu toată puterea şi în ciuda slăbiciunii voastre omeneşti; atunci fiinţa voastră va fi ca o pânză de catarg umflată de suflare dumnezeiască şi de putere şi veţi avea multe lucruri de spus Domnului când veţi sta înaintea Lui seara. Veţi mulţumi atunci pentru ajutorul pe care l-aţi primit, veţi fi ruşinaţi de acest ajutor şi vă veţi bucura că El v-a dat puterea de a face voia Lui cu slabele şi neputincioasele voastre mâini omeneşti, v-a îngăduit să fiţi ochiul Lui care priveşte, urechea Lui atentă, pasul Lui, iubirea Lui, întruparea Lui, mila Lui.
Este ceva ce poate fi dobândit numai prin efort personal şi, dacă acest efort nu este făcut, viaţa şi rugăciunea vor fi străine una de cealaltă. Pentru un timp viaţa continuă ca de obicei şi rugăciunea lâncezeşte, devenind din ce în ce mai slabă, cu o conştiintă din ce în ce mai adormită. Stăruinţa în rugăciune scade şi în timp ce viaţa de zi cu zi ne acaparează, rugăciunea va dispărea, pentru că ea vine de la Dumnezeu, un Dumnezeu timid şi iubitor de oameni care ne cheamă şi care nu ni se impune prin forţă. Atunci ne vom mulţumi spunându-ne că am întrupat rugăciunea în acţiune; lucrul mâinilor noastre reprezintă slujirea noastră.
Aceasta nu este atitudinea pe care o avem faţă de prietenii, părinţii sau cei pe care îi iubim. Într-adevăr, uneori sau poate întotdeauna am face orice de dragul lor; asta înseamnă oare că i-am uitat în inimile noastre şi gândurile nu se îndreaptă către ei?
Desigur nu! Se poate ca doar Dumnezeu să Se bucure de privilegiul de a fi slujit fără a primi vreodată o privire de la noi, fără ca inimile noastre să devină fierbinţi şi iubitoare la auzul numelui Său? Poate fi numai Dumnezeu slujit cu indiferenţă?
Această întrebare este un motiv de cugetare asupra ceea ce e de împlinit.
Există încă un aspect al rugăciunii împletite cu viaţa. Acesta reprezintă chiar integrarea rugăciunii în însăşi viaţa noastră. În fiecare moment ne confruntăm cu situaţii greu de depăşit. Numai de-am chema rugăciunea să poarte aceste greutăţi, am afla, cu fiecare zi şi oră care trece, mai multe posibilităţi decât ne-am imaginat vreodată să facem ca rugăciunea să devină şi să rămână neclintită. Ne amintim oare că vocaţia noastră umană transcende toate atributele omeneşti? Nu suntem oare chemaţi să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos şi să fim într-un fel atât în comunitate, cât şi fiecare în parte, o prelungire în timpul nostru a prezenţei lui Hristos întrupat? Nu suntem chemaţi să ne împărtăşim de firea dumnezeiască? În aceasta constă vocaţia omenească exprimată în forma ei deplină; dincolo de asta este voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să fim prezenţa Dumnezeului Celui Viu în întreaga lume. Putem oare împlini această lucrare fără ca Dumnezeu să o facă în noi şi prin noi? Cu siguranţă, nu.
Cum altfel am putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Hristos? Cum am putea primi Duhul Sfânt ca temple în care să sălăşluiască fără a fi mistuiţi de focul dumnezeiesc? Cum am putea deveni cu adevărat părtaşi ai dumnezeieştii firi? Şi cum noi, păcătoşi fiind, am putea săvârşi lucrarea milosteniei, a dragostei divine, pe care suntem chemaţi să le împlinim?
Rugăciunea constituie nu doar un motiv de a înainta sau o chemare spre desăvârşire, ci şi un mod de a fi altoiţi pe viţa cea dătătoare de viaţă.
Un fapt trebuie să ne atingă dintru bun început. Dacă nu dorim ca rugăciunea şi viaţa noastră să fie despărţite şi ca rugăciunea să dispară treptat, zdrobită de nevoile vieţii grele şi crude, de strădania stăpânitorului acestei lumi, trebuie să împletim rugăciunea cu tot ceea ce înseamnă viaţa noastră, să o aruncăm precum drojdia în acel aluat ce reprezintă viaţa noastră în ansamblul ei.
De ne-am trezi dimineaţa şi am sta înaintea Domnului spunând: „Binecuvintează-mă, Doamne, şi binecuvintează zorii acestei zile“, de am realiza numai că începem o nouă zi a creaţiei, aşa cum nu a existat alta înainte, răsăritul unei zile ca o comoară neexplorată şi infinită. De am realiza doar sub binecuvântarea lui Dumnezeu că ne avântăm în această nouă zi pentru a împlini menirea noastră de creştini, purtând în minte toată puterea şi slava cuvântului „creştin“, cu ce respect, seriozitate şi bucurie, cu ce speranţă şi duioşie am trăi dezvăluirea fiecărui ceas din zi. Cu fiecare oră care trece am primi totul ca un dar al lui Dumnezeu. Am primi fiecare moment al vieţii ca venind din mâna lui Dumnezeu."

În prealabil postat de cristiboss56

La multi ani , de ziua ta si un cuvant de folos : "Celor care Il iubesc pe Dumnezeu toate li se lucreaza spre bine " Apostolul Pavel

Doamne ajuta! Multumesc, Cristi.

[vsovivi]

"Fii pentru fratele tau un model, nu un judecator". (Avva Pimen)

Adică fii pentru fratele tău un frate mai mic, dar frate, și nu un judecător model, ceva jignidolo, jigolo din ăla ce se dă model...

Adică fii un model de frate mai mic, adică ascultător de Dumnezeu, cuminte, și nu ca gLumia adică „la plăcinte înainte și la război înapoi” ci la muncă înainte, la munca duhovnicească... nu pentru vrisele slavei deșarte de la oameni, și nici din superstițul fricii absurde ci din dragoste de părinți ca nu cumva să te lupți pentru idolii tăi cu Domnul Dumnezeu... deci e greu să fii pentru fratele tău, că aia zice, fii pentru fratele tău și nu pentru tine însuți însușiri alese, pofturi, softuri, mofturi fără-ncetare și nemulțuțumiri de te miri ce dorințe pot să apară în mintea de copil prost... prost crescut... că nu e el de vină, nu e prost cine cere ci cine dă satisfacții acestor mici excroci, că de mici sunt vicleni și desfrânați și fățarnici și plini de ascunzișuri, de foarte mici, cum se nasc, se nasc vicleni și iubitori de plăceri și de pofte rele, de semeția sadică a răutății ce vine din pătimășia idolească a părinților lor, părinții cei rătăciți pe apele gLumiei!

Iar fratele tău e Domnul, singurul prieten și frate! Deci fii pentru El...