Ortodoxia si ecumenismul

[DragosP]

Mă rog.
Pe mine personal nu prea mă interesează cine sau nu se mântuieşte, câtă vreme pentru mine e clar că în ceea ce mă priveşte, mântuirea e un obiectiv îndepărtat şi greu de atins.

Dar rămân la părearea că adevărul de credinţă trebuie mărturisit: mântuirea e ÎN Biserică. C-o mai fi şi pe la alţii, deja e altă mâncare de peşte care n-ar trebui să ducă la o atitudine gen culcat pe-o ureche.

Așa gândesc și eu. Biserica e mama noastră.
Și adevărul trebuie mărturisit. Nu mai am vreme să continui. Și cred că m-aș repeta, oricum.

[Decebal]

În prealabil postat de N.Priceputu

Concentrându-ne atât de mult pe problema ecumenismului trecem prea ușor peste ceea ce este cel mai important în Ortodoxie. Uităm că ea înseamnă, de fapt, creștinismul autentic, uităm, prea adesea că ce ne interesează este viața în Hristos.

Dacă vrem să păstrăm credința adevărată, nu ne este de folos să dăm citate interminabile care au un „anti-” în față, ci să o trăim la modul cel mai autentic cu putință; și să nu uităm că mărturisirea credinței se face cu propria viață, căci fără faptă este moartă, puterea ei venind tocmai din unirea cu făptuirea.

Tocmai aici este problema, că ecumenismul, sau cel puţin un anumit ecumenism, este în esenţa lui un atentat la ortodoxia autentică, la creştinismul autentic. Cine este ecumenist, în sensul în care se înţelege în general fenomenul, ăla nu prea mai este ori nu prea mai rămâne ortodox; cu timpul ortodoxia lui se corupe sub influenţa "Zeului toleranţei". Azi tolerezi una, mâine tolerezi alta şi te poţi trezi poimâine că nu te va mai tolera pe tine Dumnezeu! Nu întâmplător a apărut la noi acea carte "Zeul toleranţei şi descreştinarea creştinismului"; acesta este sensul autentic al acelui tip de ecumenism: descreştinarea creştinismului. Din nefericire această carte este pur şi simplu trecută cu vederea la nivel public şi oficial, nu am auzit să se discute mai nimic din ea decât pe vreo câteva situri internet, în rest o tăcere aproape conspirativă. Iar acea carte chiar pune nişte probleme adevărate şi grele, dând exemplu de cum ar trebui să se manifeste profetic şi responsabil o Biserică ce se consideră pe sine ca Biserică, neîngropând adevărul sub tăcerea nedreptăţii.

Iar pe de altă parte, nu înţeleg cine i-ar reţine pe ortodocşi de la a fi ortodocşi adevăraţi. Cumva eu sau dumneata îi ţinem pe pravoslavnici aşa cu o legătură nevăzută să nu cumva să fie ortodocşi? Ţi se pare cumva că nişte postări pe un forum, pe care le citesc poate câţiva zeci de inşi (sau poate nici nu le citesc), ar fi de natură să împiedice milioane sau zeci de milioane de pravosvlavnici să fie cu adevărat pravoslavnici?

Ar putea să-i împiedice faptul că se consideră așezați bine într-o credință exprimată corect. Aderența formală la o mărturisire corectă teoretic și apartenența formală la Biserica adevărată (și unică) este considerată suficientă pentru mântuire de către mulți. Iar asta ne-a dus pe toți în prăpastia în care ne aflăm. Ne credem vii (pentru că a fi drept-credincios asta înseamnă), dar suntem morți.

[antiecumenism]

uite aici un parinte care si traieste ortodoxia dar si marturiseste ortodoxia si este impotriva ereziilor ,a ecumenismului si masoneriei:

Despre indepartarea poporului de clerul ecumenist, in semn de protest. #
Marturisirea ca necesitate.
Cine nu marturiseste adera la al treilea tip de ateism, dupa cei care neaga existenta lui Dumnezeu si dupa eretici, cf. Sf Grigorie Palama.
Din scrierile teologilor contemporani renumiti (Staniloae, Andrutsos s.a.) trebuie retinut numai ceea ce este in acord cu Traditia. IPS Serafim de Pireu este o nadejde pentru ortodoxie si un exemplu pentru ceilalti episcopi. Necanonicitatea “icoanelor” Sfintei Treimi.[cea cu porumbelul]
Faptul ca Duhul Sfant sufla unde voieste nu inseamna ca se pot mantui ereticii. Rara impartasire este un obicei antipatristic si antitraditional, pe care l-au combatut Sfintii Colivazi. Traditionala in Biserica este deasa impartasire, fara spovedanie inainte de fiecare impartasire, dar cu deasa marturisire a gandurilor, catre duhovnic. Despre patrunderea clericalismului in ortodoxie, dinspre romano-catolicism. Masoneria si ecumenismul. Masoneria este sub anatema, clericii masoni trebuie caterisiti, iar mirenii masoni afurisiti. Revenirea lor la ortodoxie trebuie facuta prin spovedanie si mirungere.

Pr Theodoros Zisis- Manastirea Adamclisi (jud. Constanta), 30 mai 2013, partea 3 din 3

http://www.youtube.com/watch?feature...=5YtTLhpokNs#!

[DragosP]

În prealabil postat de N.Priceputu

Ne credem vii (pentru că a fi drept-credincios asta înseamnă), dar suntem morți.

Eu am impresia că (din păcate) imensa masă a celor botezaţi nici măcar nu se crede a fi în vreun fel. Şi asta, evident, din lipsa catehizării minime.

Da, și e foarte dureroasă indiferența față de ei.

[catalin2]

Nu știu ce citat ai dat, însă nu înțeleg cum poate fi doar parțial adevărat, când asta este ceea ce spune Hristos: „Cel ce aude acestea dar nu face, asemenea este celui care-și zidește casa pe nisip”.
Totodată, El spune despre Sine că este Calea, Adevărul și Viața; nu doar Adevărul. Toate acestea sunt împreună: cine este pe Cale, este în Adevăr și are Viață. Nu poți fi în adevăr fără să fii pe cale, adică fără să făptuiești, precum și făptuirea fără credința în Hristos este zadarnică. În ambele cazuri ești lipsit de Viață.

Am gasit si citatul: http://www.familiaortodoxa.ro/2011/0...marturisesc-i/
"Cu alte cuvinte, nici de-un înger al lui Dumnezeu nu se cuvine să asculte cineva, dacă acesta propovăduieşte o credinţă deformată. Dimpotrivă, credinciosul e dator să asculte cuvintele celui ce îi învaţă pe alţii adevărul, chiar şi când se întâmplă ca acesta să nu aibă o viaţă conformă cu cuvintele lui. Dacă învaţă drept, remarcă acelaşi Sfânt Părinte, nu lua aminte la viaţa lui, ci la cuvintele lui.
Dogmele credinţei sunt absolut hotărâtoare pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor. De aceea, când sunt mărturisite, dogmele îl sfinţesc pe omul care le mărturiseşte. Dogmele drepte cuvântate despre Dumnezeu sfinţesc sufletul, adică au un caracter sfinţitor, potrivit Sfântului Ioan Gură-de-Aur, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul remarcă că orice om se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a credinţei. "

Nimeni in ortodoxie nu spune ca ar conta doar invatatura. Cred ca am repetat asta de vreo 100 de ori. Dimpotriva, in ecumenism se propaga ideea ca dogmele nu sunt importante, ci trairea, ar rezulta ca cine spune de dogme nesocoteste trairea. Deci e o perceptie de acolo, nu din ortodoxie, in niciun articol ortodox n-o sa gasim asa ceva, ca nu conteaza si faptele.

În prealabil postat de N.Priceputu

Ție asta ți se pare esențial, de aici neînțelegerea dintre noi și dintre tine și cei pe care-i socotești ecumeniști. Eu consider că mai în adevăr este omul, indiferent de confesiunea lui, care nu stă indiferent la suferința celui căzut, decât cel cu o credință impecabilă la nivel teoretic, dar care trece pe lângă. Prefer un catolic implicat cu tot sufletul, cu toată sinceritatea în trăirea credinței, unui ortodox indiferent. Genul acesta de gândire este ceea ce tu numești ecumenism, probabil. Însă ea are temei evanghelic.

Aceeasi problema, nimeni in ortodoxie nu o sa spuna ca nu conteaza faptele, doar in protestantism. In schimb, in ecumensim se propaga ideea ca nu conteaza credinta, doar faptele si trairea. Tu insusti spui ca asta crezi si tu. Umanismul ateu pune accent pe faptele bune, ortodoxia pe har, credinta si fapte. O fapta bune e o fapta buna, indiferent ca o face un ateu sau un ortodox. Dar, cum spune Sfantul Serafim de Sarov, o fapta buna fara credinta nu este mantuitoare, doar insotita de credinta. La fel si alte religii sau culte. Nu trebuie sa ma crezi pe mine, ci pe sfinti, nu pe pastori.

În prealabil postat de N.Priceputu

Iar dacă credința s-ar uni cu fapta în poporul nostru, fiți siguri că s-ar întări atât de mult, încât nimic din afară n-ar mai putea-o dărâma. Voi vedeți că este gata să se prăbușească, de aceea sunteți alarmați; și este adevărat, însă e gata să cadă pentru că e slabă, pentru că temelia ei nu este pe piatră, după cum a arătat Domnul

Intotdeauna au fost erezii in Biserica si intotdeauna au luptat sfintii si credinciosii impotriva lor. Nu e vorba de alarmare, e vorba de dragoste de oameni si de Dumnezeu, adica de adevar. Ortodocsii iubesc adevarul, pentru ca adevarul este de la Dumnezeu, de aceea unii spun adevarul si din dragoste. Si tu poti intelege asta si vei vedea lucrurile mai clar (nu ma refer doar la tine).

[cezar_ioan]

Este curios pentru mine cum se discută în jurul ecumenismului amestecîndu-se două lucruri care sunt de fapt distincte:
a) ecumenismul, ca fenomen cu specificul lui, teoretizat şi tâlcuit masiv de teologii ortodocşi, dintre care mulţi sunt bătrâni îmbunătăţiţi, aşadar oameni vrednici de crezare;
b) opiniile unor forumişti, care, deşi nici unul dintre ei nu a mărturisit că adoptă învăţătura ecumenistă, au fost considerate ecumeniste şi, implicit, au dus la considerarea acelora ca fiind ecumenişti în diverse grade.

Este un lucru curios şi care ar merita o analiză explicativă.

Mă limitez la o singură apreciere: după opinia mea, nici unul dintre cei care au fost consideraţi aici pe forum ca fiind ecumenişti şi iubirişti (şi dau ca exemplu pe laurastifter, pe N.Priceputu, pe Maris_, uneori pe Mihailc şi mă adaug şi pe mine la listă în virtutea deselor dispute cu antiecumeniştii înverşunaţi) nu au nici în clin nici în mânecă cu ecumenismul. Nu promovează învăţături greşite, nu atacă dogmele Bisericii, nu relativizează adevărul de credinţă, nu răstălmăcesc Crezul, nu interpretează în duh eretic Evanghelia, nu contestă autoritatea Părinţilor, nu minimalizează conţinutul şi valoarea slujbelor, nu strâmbă învăţătura Bisericii privind Sfintele Taine etc. Atunci de unde conflictul de idei şi acuza de ecumenism?

Cred că răspunsul vine din tipul de discurs, mai întâi precum şi din concepţia asupra raportului dintre intelect şi sentiment în interiorul conceptului de credinţă.

Credinţa nu este doar un corpus de declaraţii retorice, nu este o sumă de afirmaţii considerate adevărate, nu este un text rece într-o inimă de piatră şi nici un text înfierbântat de ura împotriva aproapelui.
Sentimentul cosubstanţial cu credinţa este iubirea, este compasiunea caldă, compătimitoare, participativă la suferinţa aproapelui, la suferinţa lumii, adică a omenescului întreg.
Credinciosul nu se vede dezbinat de oameni ci, dincolo de diferenţele dintre oameni în varii planuri, creştinul credincios se înţelege pe sine şi se simte frate, părtaş, la aceeaşi omenitate care vieţuieşte pretutindeni.
Credinciosul pune accent pe comuniune iar nu pe comunitate. Comunitatea aduce iz de dezbinare (faţă de alte comunităţi), comuniunea cheamă şi menţine unirea, către Adevăr.
Poţi spune că Dumnezeu este Făcătorul lumii dar să o spui scrîşnind din dinţi, pe ton de ură şi revoltă. Poţi striga în pieţe că Pavel şi ceilalţi sunt robii lui Dumnezeu care cheamă pe oameni la mântuire dar să o faci ca femeia care avea duh pitonesc şi pe care Pavel o ceartă. Poţi spune orice adevăr, că nu te doare gura sau tastatura, dar să minţi în Hristos. Poţi declama la nesfârşit Evanghelia, o poţi rosti şi la TV, poţi spune şi face multe, dar inima ta să nu fie în Duhul Sfânt. Poţi minţi şi când spui-afirmi adevărul în formule corecte, dar credinţa ta să fie eretică. Întrucât credinţa şi adevărurile ei nu înseamnă fraze memorate şi reproduse, nici replici date cu scopul de a ruşina pe semenul care, poate, a folosit un cuvânt sau altul mai puţin potrivit. Ori a greşit de-a binelea, undeva.

Credinţa e un sistem omogen de gânduri, sentimente, vorbe, acţiuni care sunt înrîurite de Duhul Sfânt, Cel plin de Iubirea lui Hristos Cel răstignit şi înviat şi Care S-a înălţat la Ceruri şi şade la dreapta Tatălui etc.

Orice ruptură, orice scăpare din UNITATEA componentelor credinţei duce la minciună, la contraperformanţă, la rătăcirea de pe Cale şi la pierderea Vieţii şi Adevărului.

Adevăratul Hristos nu se trăieşte şi nu se predică cu resentimente faţă de cel rătăcit. Creştinismul, spune Paisie Aghioritul nu viază când e practicat cu sârmă ghimpată.

Aici în disputele acestea nu e vorba de fapt despre ecumenism, întrucât nimeni nu este ecumenist declarat sau dovedit, aşa încât să lupte cu vreun antiecumenist sadea,
ci e vorba despre oameni care au moduri de înţelegere şi de trăire foarte diferite, pe alocuri, în ceea ce priveşte viaţa de credinţă.
Adevărul de credinţă nu se răspândeşte cu bazuka şi cu knutul, ci cu duhul umilit, cu inima înfrântă şi smerită înaintea lui Dumnezeu şi a semenilor. Cu pace. Omul care şi-a însuşit practica rugăciunii şi se ţine la rugăciunea de toată vremea vorbeşte în duh apropiat de Hristos, trăieşte în pace şi dă pacea lui de la Cel Care ne dăruieşte Pacea Lui.

Cei suferinzi, cei nefericiţi, să-şi amintească un lucru verificat în Biserică: să închinăm toate necazurile noastre lui Dumnezeu, să le primim cu recunoştinţă şi să le folosim ca prilejuri pentru a ne înmuia şi înnobila inima. Cel care, suferind fiind, se lasă învins de suferinţă şi cârteşte, nu numai că pierde şansa de a se întări duhovniceşte dar păcătuieşte fiind răutăcios şi duşmănos cu aproapele. Chiar când ţine predici antiecumeniste, corecte în declaraţie dar eretice în duhul/atitudinea duşmănoasă şi extrem de intransigentă cu care le spune.
Să învăţăm să suferim în duhul iubirii jertfelnice, iar nu în cel al iubirii de sine şi al dispreţuirii aproapelui. Dacă este vreunul ecumnist pe aici, cred că e suficient cât i-am arătat în ce constă greşeala, întrucât sunt postate multe materiale lămuritoare. Antiecumenism e dat o sumedenie de citate şi a oferit mulţime de linkuri. De texte, aşadar, nu ducem lipsă. Ne mai rămâne doar să învăţăm să le şi folosim, să le probăm prin vorbele noastre către aproapele, justeţea.
Să ne smerim mintea şi vorba, de voim să fim antiecumenişti. Ecumenismul înfloreşte tocmai acolo unde găseşte intoleranţă şi mândrie, bine camuflate, ca un mormânt plin de putreziciune şi pe deasupra ornat epitafuri pompos antiecumeniste, izvorâte din duhul lui "Eu nu, ăla da!".

Nici un antiecumenism declarat nu va convinge pe nimeni, cu atât mai puţin pe Bunul Dumnezeu, că îşi merită numele de creştin (ortodox) dacă antiecumenistul cu pricina răspândeşte un duh al dezbinării, al intoleranţei, al urii.
Antiecumenismul se predică fiind. Fiind, iar nu vorbind acuzator. Fiind un mădular viu în Biserică. E suficient, cred.

P.S. Vă amintiţi eşecul obştii din filmul "După dealuri"? Îl explică preotul, tânguindu-se, la final în duba poliţiei: ar fi trebuit să fim smeriţi, zice...

[cezar_ioan]

Un argument des invocat în sprijinul intoleranţei faţă de oamenii din alte confesiuni este aşazisul radicalism ortodox.
Unii, găsind o scuză şi un scut protector pentru mânia lor şi pentru alte tare de caracter, au scornit accentul acesta mincinos care zice că Biserica promovează radicalismul. Înţelegînd, chipurile, prin aceasta că Biserica apără Adevărul (de parca ar avea nevoie Hristos să fie apărat de noi), că luptă pentru El şi alte bazaconii care inversează fără ruşine raportul dintre Dumnezeu şi om.
Ei bine, se confundă două cuvinte: radical şi radicalism.

A fi radical şi vertical şi drept: una la mână, prin Duhul lui Dumnezeu, prin Mare Mila Lui.
Radicalismul e alta, ca orice ism: o degenerare prin rigiditate, programatică; o căzătură ideologizată, o dictatură a urii, ca orice dictatură. O viclenie agresivă foarte. Evident, rătăcire de la Cale, din Cale.
Să ne ferim de duhul radicalismului, ascuţindu-ne simţurile detectării lui în propria lume lăuntrică şi în relaţii. Duhul radicalismului împiedică pe creştin să fie radical, drept în Hristos. Ce înseamnă a fi radical în Hristos? Toată Biserica o cântă, de la începuturi, în multe feluri. Printre altele, lucru de căpătâi, înseamnă ce spune psalmul 50, de exemplu.

Nimeni nu mai vrea să sufere pentru necazul lumii?
Toată lumea vrea să ţină lecţii şi predici?
Oare toţi suntem făcuţi să demascăm şi să alungăm?
Nimeni nu mai e dispus să poarte Crucea omenităţii lumii?

Atunci, la ce bun atâtea adevăruri?...