Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Parinte, simt din partea unei persoane o apăsare, nu ştiu de ce mă urăşte!
Să ştiţi dumneavoastră că ura unui om, e mai puternică decât o vrajă.
Una dintre armele diavolului este ura, vine şi bagă ura între soţi şi ei nu-şi vorbesc, parcă sunt muţi, e ca un zid între ei. Mântuitorul spune: „să nu apună soarele peste mânia voastră”, faceţi mătănii cât mai multe ca să vă treacă supărarea. Mântuitorul spune: „trăiţi în iubire”, iar diavolul bagă ura ca să strice rânduiala lui Dumnezeu.
E bine ca atunci când unul greşeşte, celălalt să spună „Doamne, nu-i socoti păcatul acesta”. Rugaţi-vă unul pentru altul, la carte spune că bărbatul necredincios se mântuieşte prin femeia credincioasă, şi invers. Când vine mânia, plecaţi unul într-o cameră şi altul în alta, nu daţi prilej de ceartă, că se bucură diavolul, nu vă mai răniţi sufleteşte.
Diavolul se luptă să distrugă cetate mare ca să aibă plată mare, dar nu-l lăsaţi, aveţi atâtea arme împotriva lui: postul, rugăciunea, milostenia.
(Părintele Argatu V. Ioan, Răspunsuri duhovniceşti la întrebările credincioşilor ale Părintelui Ilarion Argatu, Editura Mila Creştină, 2005, p. 255)

[cristiboss56]

Domnul Iisus Hristos a rămas pe pământ încă 40 de zile pănă la Înălţarea Sa la cer. În acest timp El s-a arătat femeilor mironosiţe, apostolilor şi la mai mulţi ucenici, care au devenit martori ai Învierii Sale. Îi numim martori ai Învierii pe femeile mironosiţe şi pe Sfinţii Apostoli fiindcă L-au văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos după Înviere.
Părintele Teofil Părăian spune: „Ca martori ai Învierii Mântuitorului Hristos, noi, credincioșii de acum, ne unim cu toți cei ce au mărturisit și au trăit în credința că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, S-a răstignit… a pătimit, S-a îngropat și a înviat a treia zi. Dintre acești martori și mărturisitori, cei dintâi au fost cei despre care istorisesc sfinții evangheliști”.
Conform sinaxarului din ziua de Paşti, prima persoană care L-a văzut pe Domnul Înviat este Sfânta Fecioară Maria: „Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăieşte Evanghelia de la Matei, şedea la mormânt împreună cu Maria Magdalena. Spre a nu se arunca îndoială asupra învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliştii că Domnul S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena”.
Celelalte arătări ale Domnului după Înviere conform Scripturii Noului Testament sunt:
- Arătarea către Maria Magdalena (Ioan 20:11-18; Marcu 16:12-13)
- Arătarea către femeile mironosițe (Matei 28:9-10; Luca 24:10-11)
- Către apostolul Său, Simon Petru (Luca 24:34; cf. Corinteni 25:5)
- La doi ucenici în drum spre Emaus (Luca 24:13-35; Marcu 16:12-13)
- Apostolilor și unor ucenici la Ierusalim, în seara Învierii (Ioan 20:19-23; Luca 24:36-43)
- Apostolilor după opt zile, împreună cu Toma, la Ierusalim (Ioan 20:26-29)
- La șapte Apostoli, în Galileea, lângă Marea Tiberiadei (Ioan 21:1-14)
- Tuturor Apostolilor pe un munte din Galileea (Matei 28:16-20)
- Arătarea la mai mult de cinci sute de ucenici (I Cor. 15, 6) și Arătarea către Apostolul Iacov (I Cor. 15, 7)
- Apostolilor, în ziua Înălțării Domnului în Ceruri (Luca 24:44-53; Marcu 16:15-20).

[cristiboss56]

Noi cu credinţa noastră călătorim prin această viaţă de mii de ani. Noi am dat pentru ea sânge; ea ne-a dat nouă duh. Noi am încercat-o şi am aflat că este adevărată, dulce şi aducătoare de mântuire. Sfinţii noştri sunt vii, şi până în ziua de astăzi se arată vii prin numeroase semne şi minuni. Puterea electricităţii se pogoară prin conductori; puterea lui Dumnezeu se pogoară prin sfinţi. Părintelui îi place să proslăvească pe fiii Săi iubiţi, arătându-şi prin ei puterea. Puterea şi ajutorul bineplăcuţilor lui Dumnezeu nu am simţit-o numai noi, creştinii, ci şi musulmanii noştri.
Ortodoxia se află astăzi între două unilateralităţi: de o parte sunt musulmanii, ce recunosc puterea credinţei noastre, dar nu recunosc Cartea credinţei noastre; iar de cealaltă parte sunt scornitorii apuseni de credinţe noi, ce recunosc Cartea, însă nu recunosc puterea credinţei noastre. Despre aceştia din urmă scrie dumnezeiescul Pavel că „au chipul bunei credinţe, însă tăgăduiesc puterea ei”. Şi îl sfătuieşte pe Timotei: „şi de aceştia să te fereşti”. Noi am ţinut şi ţinem şi Cartea, adică Sfânta Scriptură, şi Puterea, adică semnele şi minunile lui Dumnezeu prin sfinţi, cruce, icoane, prin rugăciuni şi toate sfintele taine.
„Oare şi pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-o apărăm de hulitori?” Ea se apără destul singură. Pe patul de moarte, hulitorii ei urlă de durere. Între noi era un om, botezat, care a călcat în picioare cu răutate icoana Născătoarei de Dumnezeu, iar înainte de moarte a bolit vreme îndelungată. Tot se apăra de cineva lovind văzduhul cu mâinile. Striga ziua şi noaptea: „Harapi! Harapi negri! Plecaţi de la mine!”. Când i s-a făcut molitfă către Maica Domnului, s-a liniştit. După aceea a început să plângă, zicând: „Iată, a venit Maica Domnului şi cu toiagul ei i-a alungat pe harapi de la mine”. Câteva zile a vărsat lacrimi, tot sărutând şi mângâind icoana Maicii Domnului, „Îţi mulţumesc, Maica lui Dumnezeu! Tu m-ai iertat”, şoptea neîncetat. Şi cântând lin un cântec, s-a despărţit de noi cu vrednicie şi seninătate.
Binecuvântarea lui Dumnezeu să vă întărească, fraţilor!
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare. Volumul I, traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, pp. 143-144)

[cristiboss56]

Invidia
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XL, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 486-488
„Nu este păcat mai rău decât invidia. Desfrânatul, chiar dacă simte oarecare plăcere, săvârșește păcatul în scurtă vreme; invidiosul însă se chinuie și se pedepsește pe sine însuși înaintea celui invidiat, iar păcatul lui nu încetează niciodată, ci lucrează necontenit.
După cum porcul se bucură de mocirlă, iar diavolul de vătămarea noastră, tot așa și invidiosul se bucură de răul semenului său. Atunci se liniștește și răsuflă ușurat, când peste semenul său a venit un necaz sau o rușine; socotește nenorocirile altora propriile sale bucurii, iar fericirea și bunăstarea altora, propria sa nenorocire. Nu urmărește să aibă el bucurie, ci semenul său să aibă necazuri și scârbe. După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie, tot așa și invidioșii se hrănesc cu nenorocirile altora: sunt dușmanii și vrăjmașii oamenilor. Celorlalți oameni le e milă când se junghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiară, tremuri, te îngălbenești la față când vezi că unui om îi merge bine.
(...) Cu cât invidiezi mai mult, cu atât îi faci mai mare bine celui invidiat. Dumnezeu rânduiește așa lucrurile. Când vede pe cel nevinovat nedreptățit, îl înalță și mai mult, îl face și mai strălucitor, iar pe tine te pedepsește. Dacă Dumnezeu nu lasă nepedepsiți pe cei care se bucură de nenorocirile dușmanilor - Nu te bucura de căderea dușmanilor tăi, zice Scriptura, ca nu cumva să te vadă Dumnezeu și să nu-I placi Lui (Proverbe 24, 17-18) -, cu atât mai mult pe cei care invidiază pe cei care nu le-au făcut nici un rău.
Să tăiem deci fiara cea cu multe capete. Că invidia are multe chipuri.”

[cristiboss56]

Sfântul Chiril al Alexandriei, vorbind despre momentul Înălţării Domnului la cer înaintea ucenicilor săi, spune: „După ce i-a binecuvântat şi a mers puţin mai departe, El S-a înălţat la ceruri pentru a se împărtăşi de Tronul Tatălui, cu trupul care era unit cu El. Cuvântul a făcut această nouă cărare pentru noi atunci când a venit în trup. După aceasta, la timpul rânduit, El va veni iarăşi în slava Tatălui Său, împreună cu îngerii, şi ne va înălţa şi pe noi pentru a fi împreună cu El. Să Îl slăvim pe El!”
Sfântul Grigorie Palama arată că: „Astăzi, după Înviere, Domnul a stat în mijlocul Apostolilor, şi tot astăzi s-a despărţit de ei, care L-au văzut înălţându-Se la cer şi intrând cu adevărat în Sfânta Sfintelor, şezând de-a dreapta Tatălui Celui mai presus de orice început şi de toată firea, de toată numirea şi de toată cinstirea, mai presus şi de orice este cunoscut şi numit, atât în veacul de acum, cât şi în cel viitor”.
În Simbolul credinţei mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos „S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”. Acest articol ne învaţă că, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a smerit „coborându-se din cer”, adică făcându-Se om, după Înviere S-a umplut de slava dumnezeiască şi după firea Sa omenească, înălţându-Se cu trupul la cer şi șade de-a dreapta Tatălui. Părintele Dumitru Stăniloae spune că Înălţarea Domnului a însemnat şi înălţarea firii omeneşti la cer, căci Hristos este Unul din Treime şi ca Om: „Ce-a însemnat propriu-zis Înălţarea lui Hristos la cer nu putem şti. Ea nu a fost numai o intrare a trupului în lumina dumnezeiască nevăzută de ochii trupului, precum celelalte ascunderi după unele arătări, ci a fost o ridicare reală ca om peste planul din care se putea arăta oricând voia. El s-a înălţat cu umanitatea Sa la suprema îndumnezeire, deasupra spiritualităţii tuturor treptelor îngereşti, ca să fie şi ca Om la dreapta Tatălui. S-a ridicat şi ca om la treapta de Împărat al Împărăţiei omenirii înnoite. Acum a luat şi ca Om toată puterea în cer şi pe pământ”.

[cristiboss56]

Binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă în lume şi în viaţa omului ca prisos de har şi dar, iar omul poate, paradoxal, să-i răspundă tot printr-o binecuvântare, dar una care se manifestă în evlavie, în mulţumire şi în slăvirea lui Dumnezeu. Darul cuprinde cerul şi pământul: lumea este dar, viaţa omului este tot un dar, la fel sănătatea şi tot ceea ce îl conduce spre mântuire. În lumea noastră, în care darul este purtat adesea numai de interes sau de capricii, suntem provocaţi, în cele ce urmează, de reflecţia părintelui Dumitru Stăniloae să descoperim sensurile adânci şi autentice ale darului.
Potrivit credinţei creştine, lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru oameni. Viaţa este şi ea un dar al lui Dumnezeu. Tot ce mănâncă şi bea omul „de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu“ (Eccl. 3,13). Înţelepciunea, ştiinţa, bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu. Chiar dacă lumea ar fi dată omului numai spre cunoaştere, şi tot ar fi un dar al lui Dumnezeu.(…) Lumea este şi un cuvânt sau o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om, într-o înaintare continuă. Lucrurile sunt darul Cuvântului lui Dumnezeu care luminează viaţa. Dumnezeu ne arată iubirea Sa prin lumea ca dar, pentru ca să se realizeze un dialog progresiv în iubire cu noi. Însă, pentru aceasta trebuie ca şi noi să întoarcem lui Dumnezeu un dar. Dar omul nu are ce să dea lui Dumnezeu de la sine. Dumnezeu se bucură ca omul să renunţe la unele din darurile primite, întorcându-le. Acesta este sacrificiul omului, întrucât putând considera în lăcomia lui că toate cele date lui de Dumnezeu îi sunt necesare, renunţă totuşi la unele dintre ele. Prin aceasta, el arată că recunoaşte că toate le are de la Dumnezeu ca dar şi îi aparţin Lui.
Lumea arată în caracterul ei de dar al lui Dumnezeu că ea nu este ultima şi absoluta realitate. Ea este necesară nu numai întrucât are trebuinţă să-i fie dată, ci şi întrucât are trebuinţă de ea ca să o dăruiască, la rândul lui pentru creşterea lui spirituală. Ea îşi vădeşte prin aceasta din nou caracterul ei educativ pentru om. Şi el nu o pierde total prin actul dăruirii, ci se împodobeşte prin ea şi mai mult prin faptul că o dăruieşte: „Mai fericit este a da decât a lua“. El se îmbogăţeşte astfel cu adevărat nu numai prin darul lui Dumnezeu către el, ci prin dialogul complet al darului, adică prin primirea şi întoarcerea darului.
Paradoxul se explică prin faptul că darul primit şi întors înapoi apropie persoanele în aşa măsură încât obiectul darului devine comun şi devine mijlocul transparent al celei mai depline comunicări între persoane. Şi nu numai comun, ci şi sporit prin viaţa ce şi-o comunică persoanele prin iubirea manifestată în darul ce şi-l fac; persoanele se dăruiesc prin aceasta ele însele, iar prin această dăruire sporesc duhovniceşte.
Actualizarea talanţilor, darul oferit de oameni lui Dumnezeu
Dar lucrurile date nouă de Dumnezeu pot deveni darul nostru către Dumnezeu, prin faptul că suntem liberi în întoarcerea lucrurilor către Dumnezeu. Noi transformăm lucrurile în daruri ale noastre şi prin iubirea ce-o arătăm în felul acesta lui Dumnezeu. Spre aceasta noi le putem transforma şi combina la nesfârşit. Dumnezeu i-a dat lumea omului nu numai ca un dar de o fertilitate continuă, ci şi de o mare bogăţie de alternative posibile de actualizat de către om prin libertate şi muncă. Această actualizare ca talanţi înmulţiţi daţi de Dumnezeu este darul omului către Dumnezeu. (…)
Cel mai mare dar pe care cineva îl poate face lui Dumnezeu este darul vieţii sale înseşi. Desigur, această întoarcere a darului nu înseamnă o dispreţuire a darului primit. În cazul acesta, darul omului întors către Dumnezeu n-ar mai fi dar. Întoarcerea unui dar implică preţuirea lui chiar de către cel care l-a primit. În dăruirea vieţii noastre către Dumnezeu voinţa noastră face un sacrificiu suprem dat fiind că ceea ce voieşte în esenţă natura umană este să se conserve. De fapt, prin aceea că dă, omul face ceva prin care el socoteşte că promovează fiinţa lui. Dialogul darului între Dumnezeu şi om este că fiecare se dăruieşte celuilalt. Omul, chiar dacă are viaţa de la Dumnezeu o poate face dar lui Dumnezeu întrucât, deşi ar putea să o menţină până când i-o ia Dumnezeu, o întoarce lui Dumnezeu prin libertatea sa, printr-o slujire mai înaltă. Cel ce dăruieşte viaţa lui Dumnezeu nu ţine la ea în mod egoist, ci o dă lui Dumnezeu sau o pune în slujba Lui. Pe de o parte, el mărturiseşte prin orice lucru oferit lui Dumnezeu că este darul Lui, că nu-l are de la sine, ci de la Dumnezeu, pe de altă parte, că nu vrea să profite în mod egoist de darul lui Dumnezeu, ţinându-l la sine, ci-şi arată şi el iubirea faţă de Dumnezeu, dându-i măcar ceea ce are putinţa să-i dea, adică o parte din lucrurile primite de la El Însuşi.
Pe lângă aceasta, mai trebuie observat că nimeni nu întoarce lui Dumnezeu lucrurile primite fără să fi adăugat la ele şi munca sa. Strugurii, pâinea, vinul, untdelemnul, date lui Dumnezeu, sunt nu numai darul lui Dumnezeu, ci şi munca omenească imprimată în ele. Munca pune o pecete valorificatoare a sa pe darurile primite, prin aceasta făcându-le daruri omeneşti.(…) În esenţă, prin darul lumii Dumnezeu vrea să se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa. De aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însuşi Care le-a dat. Darul ca semn al dragostei unei persoane faţă de alta are în sine imprimată destinaţia de a fi depăşit de cel căruia i s-a dat. Într-un fel, darul e lucrul la care renunţă persoana care l-a dăruit, de dragul persoanei căreia i-l dăruieşte.
Dăruitorul e mai mult decât darul
Când cineva nu înţelege aceasta, darul i se ia adeseori fără voia sa, pentru ca să-şi dea seama că Dăruitorul e mai mult decât darul. Peste lume şi peste viaţa noastră stă astfel aşezată viaţa noastră. Când noi nu mai vedem pe Dumnezeu prin crucea de bunăvoie, depăşind lumea şi viaţa noastră în iubirea de Dumnezeu, Acesta ni se face transparent prin crucea fără voie. În sensul acesta, toate cele ce se află la mijloc între cer şi oameni se cer după cruce. Prin dezlipirea de ele omul dă de Dumnezeu, Care este infinit mai mult decât toate darurile Lui. Crucea prin care el se dezlipeşte de ele şi mormântul uitării de ele, în care dispar, duc pe om la înviere. Şi toate sunt menite să ducă pe om spre înviere adică spre viaţa eternă. Întorcând lui Dumnezeu darul naturii prelucrate prin asceza muncii noastre, prin imprimarea acestei cruci în ele, le sfinţim, le luăm caracterul de izvor uşor de plăceri şi ne sfinţim pe noi înşine.(…) Însă, Dumnezeu ne-a dat lucrurile ca daruri nu numai pentru a ne deprinde în tăria de a le depăşi spre El, ci şi a le depăşi pentru semenii noştri, dăruindu-le lor. Iubirea noastră manifestată prin folosirea lucrurilor ca daruri trebuie să se îndrepte nu numai spre Dumnezeu, ci şi spre semenii noştri, ca să le câştigăm iubirea-comuniunea cu ei. „În dar aţi luat, în dar să daţi!“ (Mt. 8, 10). Propriu-zis când le dăm altora, le dăm lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca talantul dat de el să fie dat la zarafi, adică la cei ce ştiu să lucreze cu el, ca să fie luat înapoi cu dobândă. Darul făcut de cineva altuia i se întoarce totdeauna cu un folos sporit. Mântuitorul ne recomandă să ne facem prieteni cu bogăţia nedreaptă, care nu e de la noi, ca şi ea să ne ajute să intrăm în bogăţia cea veşnică.
Darurile lui Dumnezeu, menite să sporească comuniunea între oameni
Bunurile lui Dumnezeu oferite ca daruri servesc ca legătură a iubirii între persoane; prin aceasta, ele nu devin paravane despărţitoare între ele. Bunurile ca daruri sunt menite să servească comuniunea interpersonală şi să fie depăşite prin această comuniune. Lucrurile sunt date pentru realizarea unei adânci comuniuni interumane, nu doar pentru practicarea unui dialog singular al fiecăruia cu Dumnezeu, ci şi pentru practicarea unui dialog între ei şi al lor comun cu Dumnezeu, sau a unui dialog între ei în conştiinţa că lucrurile le sunt date de Dumnezeu pentru folosirea lor ca daruri între ei, în numele, din porunca şi din bogăţia Lui, ca semne ale iubirii Lui pentru ca această iubire să se extindă şi între noi. Limitarea lor, pusă deosebit în timpul nostru, arată că dăruirea, sacrificiul, crucea şi conştiinţa insuficienţelor nu sunt numai o condiţie a creşterii spirituale pentru viaţa de veci, ci chiar şi a convieţuirii oamenilor pe pământ.
(Fragmente din Teologia Dogmatică Ortodoxă, pr. prof. Dumitru Stăniloae, vol. I, EIBMBOR, ediţia a III-a, 2003)

[cristiboss56]

CE ESTE BLESTEMUL SI CE EFECTE ARE!-PAISIE AGHIORITUL
M-a întrebat cineva: ,,Ceea ce cântăm în Postul Mare, adică: ,,Adaugă lor rele, Doamne, celor măriți ai pământului” (Is.26, 15), de ce o spune, căci este blestem?”,,Când năvălesc barbarii – i-am spus - și merg și distrug un popor fără vreo pricină, iar poporul se roagă ca să-i ajungă cele rele, adică să li se strice căruțele, iar caii lor să pățească ceva, ca să fie împiedicați, e bine sau rău asta? Aceasta se înțelege: să le vină piedici. Nu înseamnă că sunt blestemați”.
-Părinte, când prinde blestemul?
-Blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea.
Dacă, de pildă, o oarecare femeie își bate joc de alta ce este mâhnită sau îi face vreun rău, iar cea mâhnită o blesteamă, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adică atunci când fac rău cuiva, și acela mă blesteamă, se prind blestemele lui. Îngăduie Dumnezeu și se prind, precum de pildă îngăduie ca unul să omoare pe altcineva. Când însă nu există nedreptate, atunci blestemul se întoarce la cel rostit.
-Și cum se slobozește cineva de blestem?
-Prin pocăință și spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovați, dar care, atunci când au înțeles că au fost blestemați, s-au pocăit, s-au spovedit și s-au îndreptat. Dacă cel care a fost vinovat spune: ,,Dumnezeule, am făcut asta și asta, iartă-mă”, și se spovedește cu durere și sinceritate, atunci Dumnezeu îl va ierta. El este Dumnezeu.
-Este pedepsit numai acela care primește blestemul sau și acela ce îl spune?
-Cel ce primește blestemul se chinuiește în viața aceasta.
Iar cel ce a blestemat se chinuiește și în viața aceasta și se va chinui și în cealaltă, pentru că va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigaș, dacă nu se va pocăi și spovedi.
Pentru că, să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca și cum ai lua pistolul și l-ai omorî. Cu ce drept faci asta? Orice ți-ar fi făcut celălalt, nu ai dreptul să-l omori.
Ca să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate.
Cineva blesteamă atunci când o spune cu patimă, cu înverșunare.
Blestemul când vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul văduvei. Îmi aduc aminte de o bătrână care avea un căluț și îl lega la marginea pădurii să pască. Fiindcă era puțin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odată au mers trei femei în pădure să taie lemne. Una era bogată, una văduvă, iar celaltă orfană și foarte săracă. Au văzut calul ce era legat cu funia și păștea și au zis: ,,Nu luăm funia să legăm lemnele?” Au tăiat-o în trei, și fiecare din ele au luat câte o bucată să își lege sarcina ei. Firește, calul a fugit. Când a venit bătrâna și n-a aflat calul, s-a mâhnit mult. A început să-l caute peste tot; s-a ostenit mult până să-l găsească. În cele din urmă, după ce l-a aflat, a spus supărată: ,,Pe ceea ce a făcut asta s-o ducă cu aceeași funie”.
Într-o zi, fratele femeii bogate făcea glume cu o pușcă, crezând că e goală – era din cele ce le lăsaseră italienii - și a împușcat-o pe soră-sa în gât. Trebuia să o ducă la spital și trebuia funie ca să o lege pe o scară de lemn. În ceasul acela s-a găsit o bucată de funie, aceea furată, dar n-a ajuns. Au adus și cele două vecine ale ei cele două bucăți furate și au legat-o de scară și au dus-o la spital Așa s-a înfăptuit blestemul bătrânei: ,,Să o ducă cu aceeași funie”. În cele din urmă a murit, sărmana; Dumnezeu s-o odihnească.
Vedeți, a prins blestemul la cea bogată, care nu avea nevoie materială. Celelalte își aveau sărăcia lor, avuseseră oarecare îndreptățire.
Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

[cristiboss56]

Sa stiţi că blestemul părinţilor se prinde foarte uşor. Încă şi supărarea lor. Chiar dacă nu l-ar blestema părinţii pe copil, ci numai s-ar înverşuna împotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viaţa lui va fi numai un chin. Se va chinui mult în viaţa aceasta. Fireşte, se va uşura în cealaltă viaţă, pentru că achită aici ceva. Se împlineşte cuvântul pe care-l spune Avva Isaac: „Mănâncă din iad”, adică împuţinează din chinul iadului prin chinurile de aici, din această viaţă. Pentru că şi chinul din viaţa aceasta mănâncă din iad. Adică atunci când lucrează legile duhovniceşti, se micşorează puţin din iad, din chinuri.
Părinţii care dau pe copiii lor „necuratului”, îi făgăduiesc diavolului, iar apoi diavolul are drepturi asupra lor. „Mi l-ai făgăduit”, îţi spune.
În Farasa era o familie. Aceasta avea un copil care plângea, iar tatăl lui îl dădea necuratului. Şi iată ce s-a întâmplat. Odată, când tatăl său l-a trimis pe copil necuratului, a îngăduit Dumnezeu ca să dispară copilul din leagăn. Atunci nenorocita mamă se duce la Hagi-efendi spunându-i:
‒ Hagi-efendi, binecuvântează-mă, mi-au luat diavolii copilul!
S-a dus Hagi-efendi, a citit rugăciuni deasupra leagănului şi s-a întors copilul.
Aceasta, însă, se petrecea mereu. Sărmana mamă spunea:
‒ Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, cât o să se mai întâmple aceasta?
‒ Eu nu obosesc să vin, iar ţie îţi vine greu să vii să mă chemi? Va obosi diavolul şi îl va lăsa.
De atunci nu mai dispărea copilul. După ce s-a făcut mare îi spuneau: „chipul diavolului”. Tulbura tot satul; îi zăpăcea pe toţi. Ce a mai tras şi tatăl meu cu el! Mergea la unul şi-i spunea: „Cutare a spus aşa despre tine”. Mergea apoi la altul şi spunea la fel. După aceea, se certau unul cu altul şi se băteau. Când acei oameni pricepeau aceasta, mergeau la el ca să-l prindă şi să-l pedepsească. Dar acesta îi sucea şi îi făcea ca aceia să-şi ceară iertare de la el. Atât de îndrăcit era! Chipul diavolului! Dumnezeu a iconomisit ca şi ceilalţi să vadă urmările, ca să le vină mintea la cap, să se înfrâneze pe ei înşişi şi să fie foarte atenţi. Acum, cum îl va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireşte că are şi circumstanţe atenuante.
Cea mai mare avere pentru om este binecuvântarea părinţilor. Aşa cum în viaţa monahicească cea mai mare binecuvântare este să primeşti binecuvântarea stareţului tău. De aceea se spune: „Să iei binecuvântarea părinţilor!”
O mamă, îmi aduc aminte, avea patru copii şi se plângea, sărmana.
‒ Voi muri de supărare, îmi spunea. Nu s-a căsătorit nici un copil. Fă rugăciune pentru ei!
Văzând că este o femeie văduvă, cu copii orfani, mi-a fost milă de ei. Fac rugăciune, fac rugăciune, dar nimic. Atunci îmi spun în sinea mea: Se întâmplă ceva aici.
‒ Ni s-au făcut vrăji, spuneau copiii.
‒ Nu sunt vrăji aici; se vede când este din vrăji. Nu cumva v-a blestemat mama voastră?, îi întreb.
‒ Da, Părinte, îmi răspund ei. Când eram mici, fiindcă eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineaţa până seara: „Ca lemnele să rămâneţi! Ca lemnele să rămâneţi!”.
‒ Mergeţi şi scuturaţi-o pe mama voastră, le-am spus eu, şi să-i spuneţi să se pocăiască şi să se spovedească, iar de acum înainte să vă dea mereu binecuvântări!
Într-un an şi jumătate s-au căsătorit toţi patru. Aceea, sărmana, era o femeie văduvă şi se pare că era şi fără răbdare, iar copiii, zburdalnici fiind, o scoteau din sărite. De aceea îi blestemase și iată la ce se ajunsese.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul I.Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 105-107)

[cristiboss56]

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre iubire, 6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 325-326
„Cei ce s-au învrednicit să fie fii ai lui Dumnezeu și să aibă pe Hristos strălucind întru ei sunt conduși în diferite chipuri de Duhul și sunt mângâiați de har în adâncul inimii lor. Nici una din plăcerile cunoscute în lume nu poate fi comparată cu (cea provocată de) petrecerea harului în suflet. Această petrecere este asemenea unui prânz împărătesc, la care oamenii se bucură și se veselesc, o veselie de negrăit. Este asemenea bucuriei duhovnicești, trăită de mire și mireasă. (În această stare oamenii) sunt ca niște îngeri fără trup; trupul lor fiind atât de ușor (atât de înduhovnicit), ei socotesc că nici n-au trup.
Uneori, (astfel de oameni) se desfată și sunt ca și îmbătați de băutura minunată, de băutura cea de nedescris a tainelor Duhului; alteori, rugându-se pentru mântuirea oamenilor, îi copleșesc plânsul și tânguirea. Pentru că fiind cuprinși de iubire față de toți oamenii - pentru întreg neamul lui Adam - sunt cuprinși (în mod firesc) și de întristare. Uneori, această iubire este atât de mare, încât, dacă ar fi posibil, ar aduna pe toți oamenii la sânul lor, fără să mai facă deosebirea între cei buni și cei răi. Uneori, atât de mult se disprețuiesc, încât socotesc că nimeni nu urmează după ei și că ei sunt cei mai de pe urmă dintre toți (oamenii). Uneori sunt copleșiți de bucuria cea de nedescris a Duhului; alteori, întocmai cum unul dintre cei puternici, luând panoplia împărătească, iese la luptă și pune în derută pe dușmani, încingându-se cu armele Duhului năvălesc asupra dușmanilor celor nevăzuți și îi calcă în picioare. Uneori, înconjurați de calm, liniște și pace, trăiesc o plăcere minunată; alteori, se împărtășesc de înțelepciunea, de priceperea și de cunoașterea cea mai presus de fire a Duhului. (În sfârșit), alteori sunt asemenea tuturor oamenilor. (Reținem, însă), că toate aceste (stări) pe care nici o limbă nu le poate spune sunt mijlocite de harul lui Hristos.”

[cristiboss56]

CE SUNT SFINTELE TAINE :
Sunt fapte sfinţite, prin care o oarecare parte a lumii materiale se adapă cu harul dumnezeiesc şi, fără să-şi piardă compoziţia, structura sau însuşirile sale, constituie un mijloc sfinţitor pentru om, purtător al energiilor Duhului Sfânt. Şi, ca pildă prin excelență, să cităm Dumnezeiasca Euharistie, unde o simplă bucată de pâine şi puţin vin se transformă în adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos, fără să-şi piardă însuşirile lor fireşti.
Şi cei ce se împărtăşesc văd pâine şi vin, simt gustul pâinii şi al vinului, însă în realitate sunt Trupul și Sângele Domnului nostru. Şi, potrivit cu starea duhovnicească a celor ce se împărtăşesc, el se face hrană pentru suflet, medicament de nemurire, izvor de viață duhovnicească sau foc mistuitor. Lucruri asemănătoare se petrec cu toate Tainele.
(Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 134)