Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Minuni ale Ortodoxiei > Intamplari adevarate
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #61  
Vechi 20.06.2015, 02:55:27
Ioan_Cezar Ioan_Cezar is offline
Banned
 
Data înregistrării: 17.06.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.618
Implicit

"Pur informativ"?
Asta chiar mi-a plăcut!
Reply With Quote
  #62  
Vechi 20.06.2015, 10:54:01
tabitha's Avatar
tabitha tabitha is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.04.2011
Locație: usa
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.955
Implicit Bătălia dintre Vasile Lupu și Matei Basarab

Arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669), care a călătorit în Moldova, ne oferă date importante în legătură cu războiul dintre domnitorul moldovean de origine aromână Vasile Lupu si cel muntean Matei Basarab. Despre Vasile Lupu aflăm că a fost sprijinit de cazacii lui Bogdan Hmelnitki (1595-1657), iar Matei Basarab de trupele lui Gheorghe Rákóczi I (1593-1648) si de sârbi, bulgari, greci, albanezi si turci. După ce a intrat în Muntenia unde a prădat si a jefuit o bună parte din tară, trupele lui Vasile Lupu si cele căzăcesti au fost nimicite de către ostile lui Matei Basarab si aliatii săi. Iată ce ne spune Paul de Alep despre aceste evenimente:

”În această zi am primit vestea că domnul <țării> Vasile și ginerele <său> cu oastea cazacilor au fost înfrânți și că o luaseră la fugă. Pe când ne aflam în siguranță și auzeam în fiecare zi că ei învinseseră în patru rânduri pe unguri și pe munteni, pe care îi măcelăriseră grozav, iată că dintr-o dată știrile au ajuns înfiorătoare; oamenii s-au întors în mănăstiri. Atunci au sosit pe rând oștile căzăcești învinse și fugărite; pe de altă parte a venit știrea că domnul și ginerele lui au dispărut; dar marți înainte de Rusalii[1], au sosit pe neașteptate și au intrat în curte într-o stare jalnică. Ei au înștiițat îndată pe Hmelnițki despre cele întâmplate.

S-a confirmat atunci că știrea că învinseseră de patru ori pe unguri, armata // muntenească și pe sârbi[2] și că nimeni nu li s-a putut împotrivi pînă ce s-au apropiat cale de o zi de drum de Târgoviște, <orașul de> scaun al domnului Țării Românești. Matei Voievod a ieșit <din oraș> și a pornit împotriva lor cu o oaste mare, alcătuită din munteni, unguri, sârbi, greci albanezi, bulgari și turci[3]. Atunci seimenii lui Vasile “Grecul”[4] s-au năpustit asupra lor[5] și când au ajuns la cortul domnului l-au prădat și au împușcat pe Matei Voievod în picior[6] cu un glonț care a doborât calul pe care călărea. Însă el a rezistat până seara <când> și-a scos cizma plină de sânge. Îndată a încălecat pe alt cal pentru a continua lupta.



Întreaga sa oștire se învoise să se închine și să se supună lui Vasile și cazacilor dar în clipa aceea Domnul nostru, care schimbă vremurile, a trimis tunete, fulgere, trăznete, ploaie și grindină mare ca pietrele, asupra oastei lui Vasile și a cazacilor, căci vântul le era potrivnic[7]. Însă moldovenii au trădat și ei și au fost învinși iar cazacii nu-și mai puteau slobozi puștile din cauza ploii mari. Atunci oastea munteană a descărcat asupra lor lovituri de tun și de puști și i-a atacat. Moldovenii au fost primii care au luat-o la fugă, urmați de cazaci care s-au întors învinși, pe când muntenii, urmărindu-i cu sabia la șold, i-au măcelărit cumplit. A fost // un ceas de jale. Muntenii n-au încetat să-i nimicească timp de trei zile, luând pe mulți în prinsoare. Cât despre cei care au scăpat cu fuga și au venit la Iași, aceștia și-au aruncat toate armele pentru a se ascunde.

Domnul Vasile și ginerele său și câțiva oameni au scăpat apucând drumul Galaților, apoi acela al Moldovei, <mergând> pe căi neumblate, de teama urmăririi. Înfrângerea lor s-a întâmplat în după-amiaza <zilei> de marți, înaintea joii Înălțării[8]. Vestea a sosit la Iași în trei zile, deși din Moldova până în Țara Românească este o distanță de zece zile de marș.



Intrarea domnului, după cum am spus mai înainte, a avut loc într-o marți cu opt zile înaintea Rusaliilor. Ostașii cazaci care au supraviețuit au rămas trei zile, apoi s-au întors în țara lor din cauza marii ridicări a prețurilor care a avut loc în zilele acelea, căci li se vindea o pâine mare, rotundă, cu un piastru. Timuș, fiul lui Hmelnițki, a rămas câtva timp acolo, apoi a plecat, pentru a se duce la tatăl său, căci se aștepta să-i trimită ajutoare. Dar nu i le-a trimis pentru că <tatăl său> era supărat pe el.

Vasile <Lupu> a rămas singur, fără nimeni lângă el. În fiecare clipă se spunea că dușmanii săi veneau cu o armată ca să îl ia pe neașteptate într-o noapte; și a doua rătăcire era mai rea decât cea dintâi. <Și> el și noi eram într-o spaimă necurmată, tot timpul, noaptea și ziua. Cât despre doamna, fiul său, averea sa și toate bunurile sale[9], el trimisese să i le ducă prin Polonia și Camenița // și le așezase într-o cetate întărită de piatră care atârna de el, numită Suceava. El a strâns acolo băuturi și alimente multe, de teama unui fapt care de altfel s-a și întâmplat.”


Un articol de Mihai Dragnea de pe http://www.istoria-romanilor.com/bat...6#nofollow/11/
Reply With Quote
  #63  
Vechi 03.07.2015, 06:10:20
tabitha's Avatar
tabitha tabitha is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.04.2011
Locație: usa
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.955
Implicit Cum erau vândute fetele de măritat în secolul XIX

Tradiția fascinantă a Târgului de fete de pe Muntele Găina



Târgul de fete de pe Muntele Găina i-a fascinat dintotdeauna pe călătorii străini. Povestea a acestui obicei, așa cum se desfășura la sfârșitul secolului XIX, a fost relatată în detaliu de scriitorul Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogați". Autorul se arăta impresionat de tradiția din Apuseni, dar oferea și o explicație pentru ea.

Jokai Mor, unul dintre marii scriitori ai Ungariei, a fost unul dintre călătorii străini care au rămas uimiți de obiceiurile comunităților din Munții Apuseni. Cea mai neobișnuită tradiție descrisă de autorul romanului „Sărmanii bogați” este Târgul de fete de pe Muntele Găina, organizat anual, în jurul sărbătorii de Sânziene. O mulțime impresionantă de oameni ajungeau la târg din toate satele moților, din părțile Hunedoarei, din Alba și împrejurimi.

„În seara primei sâmbete după sărbătoarea nașterii Sfântului Ioan, la Sânziene, turtarii din Băița și din Câmpeni, cu caii lor încărcați cu turte de miere, cu sticluțe pline de mied, pornesc spre vârful muntelui Găina, unde își ridică corturi, iar în ziua următoare se adună populația veselă la târgul de fete ce se ține în acea zi pe vârful piscului”, scria Jokai Mor.

Atracția principală a târgului erau fetele de măritat, aduse o dată cu zestrea oferită de părinții lor.

„Mamele din regiunea munților își aduc și zestrea fetei, pe care o prezintă deodată cu fata. La gâtul fetelor atârnă taleri de aur și de argint înseilați. Celelalte podoabe, cum sunt de exemplu: năfrămile colorate, ștergăriile cu alesături de bumbac, de diferite culori, pernele, lăzile împestrițate, sunt încărcate pe spatele cailor mocănești și transportate la fața locului. Odată ajunși aici le descarcă pe fiecare și le așează sub cortul pe care și-l ridică fiecare, ca într-un adevărat târg”, arăta scriitorul Jokai Mor, în „Sărmanii Bogați”.

Fetele și zestrea erau disputate de flăcăii care se opreau în fața corturilor. Cei care voiau să se însoare trebuiau să ajungă la tocmeală cu părinții fetelor, altfel erau nevoiți să plece mai departe.

Pe unele dintre fete le țin tare la preț, pe altele le vând cât ai bate din palme, la primul client care se prezintă. Perechea nouă urmată de cântece de fluier și cimpoiu pleacă până la primul călugăr care le dă binecuvântarea căsătoriei”, informa autorul.

Târgul de fete era și un prilej pentru familiile de moți să se mândrească, în fața procesiunii, cu frumusețea fiicelor lor și cu podoabele și mărfurile aduse la târg. Autorul descrierii târgului de fete de la sfârșitul secolului trecut oferea și explicația evenimentului fascinant pentru acele vremuri.

Locuitorii munților, fiind toți păstori, stau atât de departe cu locuințele lor unul de altul, încât cel mai apropiat vecin are nevoie de jumătate de ceas până când ajunge la celălalt. Din această cauză fetele tinere nu au unde să se ducă și tineretul de aici nu se întâlnește decât o dată în an la târgul de fete ce se ține pe Muntele Găina. Femeile măritate se duc pe la înmormântări, însă fetelor nu le este permis nici aceasta”, scria Jokai Mor, în „Sărmanii Bogați”.

Preoții nu erau lipsiți de la târgul de fete, la fel ca și negustorii de podoabe și cârciumarii. Inelele erau la mare căutare, chiar dacă erau cumpărate doar ca amintire și simbol al acestuie eveniment. Tradiția târguielii pentru fata de măritat s-a stins încet în următoarele decenii. Sărbătoarea continuă, în fiecare vară, pe Muntele Găina.

articol preluat de pe: www.adevarul.ro
Reply With Quote
  #64  
Vechi 03.07.2015, 10:45:51
forever... forever... is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 10.09.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 274
Implicit

Citat:
În prealabil postat de tabitha Vezi mesajul
Tradiția fascinantă a Târgului de fete de pe Muntele Găina
Interesant, nu am știut aceasta istorie. Nici nu m-am întrebat de ce tradiția se numește, în continuare, "Târgul de fete".
Reply With Quote
  #65  
Vechi 18.07.2015, 22:01:28
tabitha's Avatar
tabitha tabitha is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.04.2011
Locație: usa
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.955
Implicit Ciudățenia cu schepsis a Mănăstirii Strehaia: altarul orientat greșit.



Construită de Mihai Viteazul și rezidită în 1645 la ordinul lui Matei Basarab, Mănăstirea Strehaia este un edificiu fortificat care "a văzut" la vremea lui bătălii impresionante.

Construită din piatră, biserica acestei mânăstiri din orașul mehedințean Strehaia prezintă o ciudățenie. Spre deosebire de toate celelalte lăcașuri de cult ortodoxe, care-și au altarul la răsărit, este singura mânăstire din țară cu altarul orientat spre sud. Legenda, preluată și de Nicolae Iorga, spune că Mihai Viteazul, care s-a născut la Strehaia ar fi făcut o primă biserică, ridicând-o noaptea și, orientându-se greșit, a asamblat biserica cu altarul spre Sud. Matei Basarab, a păstrat și el aceeași orientare. Adevărul se pare a fi însă altul: palatul domnesc (stăpânire a Craioveștilor), fiind legat cu biserica printr-un culoar, i-a determinat acesteia întreaga așezare.

Mai multe aici : http://adevarul.ro/locale/turnu-seve...79f/index.html
Reply With Quote
  #66  
Vechi 19.07.2015, 06:36:26
tabitha's Avatar
tabitha tabitha is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.04.2011
Locație: usa
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.955
Implicit 77 de ani de la moartea Reginei Maria

"Iar atunci când numele meu nu va mai fi decât o amintire, ce nădejde mai bună pot avea cei care stau pe culmi singuratice, decât nădejdea că se va afla cineva care să-i iubească și să-și amintească de ei până și dincolo de mormânt.”
(Maria, Regina României)



Fără Regina Maria, istoria monarhiei române nu ar fi completă. „Dacă în istoria contemporană a României au existat trei bărbați care au purtat titlul de Rege al României Mari: Ferdinand I, Mihai I sub Regență și Carol al II-lea, o singură femeie a avut onoarea și cinstea de a fi Regină a României Mari și aceasta a fost Majestatea Sa, Regina Maria.”

Anul acesta, pe 18 iulie, se împlinesc 77 de ani de la moartea celei mai iubite Regine a românilor. Pe 15 iulie 1938, Regina noastră, grav bolnavă, dorindu-și să se întoarcă cât mai repede în țară, „a părăsit sanatoriul de la Dresla. (…) Deși doctorii au cerut ca să fie transportată cu avionul, Carol a obiectat cu privire la acest cost. Călătoria prin munți cu trenul a fost atât de grea, încât ea a început aproape imediat să sângereze din nou. Dr. Stoermer, care călătorea cu ea, a fost nevoit să-i administreze permanent oxigen, iar a doua zi el a dat ordin ca trenul să se oprească în micul oraș Cernăuți din Bucovina.

Soarele de vară ardea nemilos deasupra vagonului de oțel. De îndată ce populația locală a aflat că ea era acolo, oamenii au tăiat copaci imenși pe care i-au adus la calea ferată, construind un umbrar ca să o protejeze pe Regină de căldura îngrozitoare. Cât a fost ziua de lungă, țăranii au adus găleți cu apă și au udat oțelul încins. Dar temperatura din interior nu a scăzut și după douăsprezece ore Maria a cerut ca trenul să pornească.

Nimeni nu a putut-o refuza. Trenul a pornit din nou, foarte încet. Cum șerpuia prin munți și dealuri de-a lungul țării, șefii de gară își scoteau șepcile și pâlcuri de oameni așteptau la trecerile de cale ferată ca să vadă pentru o clipă vagonul albastru-argintiu cu perdele trase. «Regina moare», repetau ei. Când trenul a ajuns în cele din urmă la mica gară de la Sinaia, la orele 8,45 seara, familia Reginei-mame și membrii mai importanți ai casei sale au fost îngăduiți pe peron.

Deoarece Maria a refuzat să fie dusă de la tren pe targă, ofițerii din regimentul ei au conceput un scaun portabil cu care o puteau scoate – cu grijă, la pas – din gară. Pentru ultima ei apariție în public, Maria a ales o rochie largă gri-perl, o rochie care mai curând plutea în jurul trupului său diform decât îl cuprindea. A încercat să zâmbească vitejește celor care au încercat să-i sărute mâna”.

La scurt timp, pe 18 iulie, la ora 17.38, Regina Maria moare la Castelul Pelișor. Dorința sa a fost să trăiască ultimile clipe în țara căreia i-a dedicat întreaga viață. Vestea morții celei mai îndrăgite Regine a adus „o tăcere impresionantă”5 ce s-a așternut în sufletul tuturor. „În sunetul clopotelor, în durerea copleșitoare a întregului popor care a iubit-o și care nu o va uita niciodată Marea, Sfânta Regină Maria, a făcut ultimul drum, în eternitate. (...) Zeci de mii de oameni au venit pentru a aduce ultimul omagiu celei mai bune Regine din lume.”

Pe 20 iulie corpul neînsuflețit al Reginei Maria a fost adus la București, „unde a fost expus pe catafalcul de onoare în salonul alb de la Cotroceni”, apoi, peste câteva zile, „trupul Mariei a fost pus într-un vagon deschis pentru călătoria la Curtea de Argeș. În mod normal, era un drum de două ore de la București, peste Câmpia Română, până la vechiul oraș de la poalele munților, dar trenul a trebuit să oprească de atât de multe ori, încât au fost necesare șase ore ca să acopere distanța. Mii de țărani, cu lumânări aprinse în mâini, însoțiți de preoții lor de țară, îngenuncheau lângă calea ferată ca să-și aducă ultimul omagiu. S-a spus că atât de multe flori fuseseră aruncate pe sicriul din vagonul deschis, încât soldații din garda de onoare care stăteau în poziție de drepți riscau să fie sufocați”.

Și presa vremii, la rândul său, descria în triste cuvinte sfârșitul singurei Regine a României Mari: „Aripa necruțătoare a morții a fâlfâit asupra noastră și a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună și mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Țara întreagă s-a îmbrăcat în zăbranic violet – așa cum a voit dânsa – și cu suflete cernite, toți supușii săi – căci toți au iubit-o – au venit să aștearnă flori roșii, pe cea de pe urmă cale a ei. Moartea e crudă și nu face deosebire între buni și răi, între bogați și săraci, între umili și glorioși. Noi însă nu putem concepe ca Regina noastră să se cufunde și ea în întunericul morții. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea și sufletele noastre, își împletise prea mult viața cu soarta acestui neam. Blândă și miloasă, iubea dreptatea și frumosul, iubea oamenii, pe toți fii țării acesteia, fără deosebire. De aceea, azi, la mormântul ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg își pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toții i-am ridicat altare în sufletele noastre, unde memoria ei va fi veșnică.”

Regina Maria s-a contopit cu interesele și aspirațiile poporului român, reușind să simbolizeze suferințele, năzuințele și triumful unei întregi națiuni.9 „Personalitate hotărâtă”, prin „voința, sinceritatea, vitalitatea și veselia sa”, a fost Regina care a cucerit inimile tuturor românilor. Elegantă, inteligentă, sentimentală, cu simțul umorului și, mai presus de toate, dornică de libertate, a știut întotdeauna să se facă remarcată, apreciată și îndrăgită. „Se îmbrăca în costum popular, cutreiera prin țară, vorbea cu țăranii”, și era atât de iubită încât „potretul său stătea alături de icoane”.

Cu sufletul încărcat mereu de bunătate și, mai ales, încrezătoare în forțele proprii, cucerea pe oricine cu felul său de a fi. Nu cunoștea temea și curajul său a fost de multe ori hotărâtor pentru soarta României.

A fost Regina noastră...„Frumoasă de o frumusețe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. (…) Fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversație sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj (…) dragoste de adevăr, de frumos, de bine, nimic nu i-a lipsit. Adăugați la aceasta o hotărâre neșovăelnică, o bunătate izvorâtă dintr-o reală pricepere a naturii oamenești și o indulcență pe care experiența o da tuturor sufletelor alese. (…) Era o splendoare, orbitoare ca o rază de soare, o minune de armonie și de colorit.”

Întreaga activitate a Reginei Maria în slujba țării sale va rămâne incontestabilă indiferent de trecerea timpului. Prin demersurile sale, călăuzite întotdeauna de dorința împlinirii celor mai înalte idealuri ale statului român, imaginea Reginei Maria va rămâne veșnic vie în conștiința națională. Nu au existat bucurii ale poporului său pe care să nu le fi împărtășit, precum nu au existat nici dureri pe care să nu fi încercat să le aline.

Prin acțiunile sale, din timpul celui de al Doilea Război Balcanic, dar mai ales din Primul Război Mondial, Regina Maria a dovedit că tot ce a realizat a fost expresia dragostei sale. A fost curajul tuturor de a merge mai departe, când totul părea pierdut și fără sens, a fost puterea care a ridicat moralul și celor mai pesimiste suflete, a fost un adevărat simbol al speranței și al răbdării, fără de care poporul român nu și-ar fi îndeplinit idealul de veacuri. Ea a fost cea care a rămas întotdeauna neclintită în credința sa, cea care a refuzat să se simtă înfrântă, sau să se clatine în fața tumultoaselor evenimente.

Regina Maria a considerat înfăptuirea tuturor acțiunilor ce au dus la sporirea prestigiului țării ca pe cea mai de seamă misiune a vieții sale. Prin demersurile sale, înfăptuite întotdeauna cu dragoste și nesfârșită încredere în puterea binelui, Regina noastră reprezintă întruchiparea exemplului că doar cei care nu renunță niciodată și merg întotdeauna înainte, tot înainte, indiferent de greutăți și dureri, pot sta demni în rândul biruitorilor.

Contribuția sa din anul 1913 în vederea întrajutorării soldaților bolnavi de holeră, toate încercările din perioada neutralității de a atrage sprijinul Marilor Puteri ale vremii, scrisorilor trimise cu insistență verișorilor săi imperiali, în vederea acordării de ajutor în timpul războiului, dar mai ales întreaga muncă desfășurată în timpul celor doi ani de pribegie în Moldova, dovedesc în mod clar însemnătatea Reginei Maria pentru țara noastră.

Numai datorită ei Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București cu Puterile Centrale, numai datorită ei am stat alături de învingători la Conferința de Pace de la Paris căci, așa cum obișnuia, nu a ezitat nici o clipă să-și aducă sprijinul și a luptat pentru cauza României cum doar ea știa mai bine.

La Paris, și-a folosit toată priceperea pentru a obține o poziție mult mai avantajoasă pentru România în cadrul Conferinței de Pace. A discutat fără sfială cu cei mai importanți lideri ai momentului, încercând de fiecare dată să convingă și să dovedească, în ciuda tuturor piedicilor, că țara sa merită mult mai mult pentru întregul efort depus în timpul războiului.

A cucerit și a fascinat conducători de seamă, jurnaliști și oameni de rând, toți admirând devotamentul cu care lupta pentru binele poporului său. Ea, cea care în timpul războiului a înfruntat cele mai groaznice lipsuri, a știut să strălucească, mai bine ca oricine altcineva, în marile capitale ale lumii. A convins prin frumusețe, tact și inteligență.
Reply With Quote
  #67  
Vechi 19.07.2015, 06:38:52
tabitha's Avatar
tabitha tabitha is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.04.2011
Locație: usa
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.955
Arrow Regina Maria - continuare

Nu a refuzat nici o provocare și nu a renunțat niciodată la visurile sale. În anul 1926 își va realiza marea dorință de a vizita America, însă împlinirea sa personală nu putea fi ruptă de întrajutorarea țării sale.

Succesul vizitei din America a fost la fel de răsunător ca și cel al vizitei din capitala Franței din anul 1919. Mii de oameni s-au arătat entuziasmați să o cunoască și să-i vorbească. A fost așteptată cu nerăbdare în fiecare oraș pe care l-a vizitat și se poate spune că a cucerit în totalitate inima Americii.

Regina Maria rămâne cea mai importantă personalitate a dinastiei române ce cu greu poate fi egalată. Prin nesfârșita stăruință și jertfă de care a dat dovadă, amintirea sa va fi veșnic binecuvântată.

Datorită frumuseții și sufletului său nobil, a cunoscut din plin dragostea și aprecierea românilor. Pentru toți, ea a fost „marea lor speranță, luceafărul lor de dimineață”, iar „numele ei va străluci de-a pururi alături de acei oameni de seamă a căror contribuție a fost covârșitoare în istoria neamului și cărora, pentru aceasta, le păstrăm o amintire neștearsă”. Într-adevăr, așa cum spunea Patriarhul Miron Cristea, „a fost un mare noroc pentru noi, pentru demnitatea noastră și a dinastiei noastre, că am avut-o!”
Reply With Quote
  #68  
Vechi 01.09.2015, 04:12:13
tabitha's Avatar
tabitha tabitha is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.04.2011
Locație: usa
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.955
Implicit Istoria mai puțin cunoscută a Bucureștiului

Cea mai populară legendă despre originea Capitalei spune povestea unui cioban, Bucur, care acum mai bine de 700 de ani a ajuns în luncile Dâmboviței păscându-și animalele. Bucur era un om foarte avut, cu o turmă de oi foarte mare dar și multe slugi. Și-a așezat stâna pe malul Dâmboviței și, ajutat de slujitorii săi, reușește să își întemeieze o gopspodărie foarte mare.

Gospodăria ciobanului Bucur era atacată constant de prădători. Fata lui Bucur este răpită iar tatăl ei pleacă împreuna cu slujitorii săi să o recupereze. După lupte crâncene, Bucur reușește să-și salveze fiica și întors acasă, poruncește slugilor sale să transforme stâna și gospodăria într-o cetate greu de străpuns. Pentru a-și arăta recunoștiința față de Dumnezeu, Bucur ridică și o biserică, în apropierea cetății sale. Cu timpul, oamenii care treceau prin zonă, au început să se așeze în jurul bisericii și a fortăreței lui Bucur, și astfel, se naște prima comunitate pe malurile Dâmboviței.

Bucureștiul este atestat arheologic din secolul al XIV-lea, iar documentar din 1459. Primul act care atestă existența Bucureștiului, a fost emis de Vlad Țepeș la data de 20 septembrie 1459. Este vorba de un hrisov prin care domnitorul Vlad Țepeș “cu a sa bunăvoință, cu inimă curată și luminată”, dăruiește “lui Andrei și cu fiii săi, Poiana lui Stev și lui Iova și lui Drug… ocina lui Petre din Ponor… Și cine dintre dânșii va muri, iar ocinele să fie celor rămași, la dânșii prădalnica să nu fie” (prădalnică=normă juridică prin care moșiile familiilor fără urmași pe linie masculină reveneau domnului, iar exceptarea de la această prevedere făcea să poată fi moștenite și de partea feminină).

Actul a fost eliberat cu scopul de a-i scuti pe cei amintiți în hrisov de dările obișnuite și se încheia cu mențiunea că “s-a înscris în septembrie 20, în cetatea București, în anul 6968 (1459). Hrisovul era un pergament lung de 45,5 cm și lat de 30,5 cm. A intrat în circuitul public în 1906 cu ocazia unei expoziții organizate în București, fiind trimis de învățătorul Alexandru Bunceanu din comuna Nadanova, județul Mehedinți. Pergamentul nu se afla într-o stare prea bună, având unele rupturi și pecetea căzută, însă faptul că era un document autentic, a făcut ca Academia Română să-l achiziționeze în 1908.

Alte două acte eliberate de Vlad Țepeș care vorbesc despre București, au fost scrise în limba latină și datează din 13 iunie 1458 respectiv 4 iunie 1460, având precizările că au fost emise, primul “lângă râul apei Dâmbovița“, iar celălalt în “castrul de lângă râul Dâmbovița“. Săpăturile arheologice făcute la Curtea Veche au scos la iveală o primă cetățuie cu suprafața de 160 mp, care se pare că era un turn fortăreață înconjurat de un șanț de apărare. Ulterior, Vlad Țepeș pe la 1458-1459 a construit o nouă cetate peste ruinele celei anteroare. Noua cetate a fost construită din piatră de râu, sub formă dreptunghiulară pe o suprafață de cca. 700 mp. La data de 14 octombrie 1465, domnitorul Radu cel Mare a luat decizia ca Bucureștiul să devină una dintre reședințele domnești ale Țării Românești.

În perioada 1558 – 1559 a fost construită la Curtea Veche, Biserica Domnească. Este ctitoria domnitorului Mircea Ciobanul, dar și cea mai veche clădire de cult care s-a păstrat în București. Din 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica, Bucureștii devin capitala Țării Românești. În 1661 pe strada cunoscută astăzi sub numele de Calea Moșilor, s-a făcut prima încercare de pavare cu piatră de râu. La 1694 s-a înființat prima scoală superioară din Țara Românească purtând numele de Academia Domnească activând la Sf.Sava. Palatul Mogoșoaia a fost construit de domnitorul Constantin Brâncoveanu la 1702, pe moșia văduvei Mogoș, unde este găzduit.

La 1704, spatarul Mihai Cantacuzino a construit Spitalul Colțea, cea mai veche instituție de acest fel din București. Această clădire a fost avariată de un incendiu si de cutremur, și de aceea va fi demolată si reconstruită, forma actuală datând de după 1888. O altă clădire important din punct de vedere architectural este Biserica Stavropoleus ridicată la 1724. Hanul lui Manuc construit la 1808 va găzdui semnarea în 1812 a actului cunoscut ca Tratatul de la Bucuresti dintre Rusia si Turcia, prin care Basarabia trecea sub stăpânire rusă până la 1918. Recensământul din 1831 numără 10.000 de case și 60.587 locuitori. La 1854 se inaugurează Grădina Cișmigiu, despre care germanul Ferdinand Lassalle apreciază că“întrece cu mult tot ce poate arăta Germania”. Este important de menționat că Bucureștiul este primul oraș din lume care introduce iluminatul cu petrol lampant. Acest lucru s-a produs la 1857, în timp ce la Viena abia în 1859 va introduce această facilitate publică.

La 1860 se începe pavarea străzilor cu piatră cubică ce înlocuiau pavajul făcut cu bolovani de râu. Urbea Bucureștiului devine capitala celor două Principate la 24 ianuarie 1864. Au loc două evenimete culturale importante, unul la 1866 când ia ființă Societatea Academică, iar celălalt în 1868 când are loc primul concert al Societații Filarmonica din București. Tot în 1868 Casa Capșa deschide o cofetărie și un restaurant, urmate în 1881 și de o cafenea (printre primele din Europa), aceste locuri fiind niște puncte foarte apreciate și frecventate în București.

Gara Filaret a fost stația de cale ferată ce reprezenta punctul terminus al primei linii de calea ferată din România: București – Giurgiu. Ulterior a devenit autogară (1960). A fost oficial inaugurată la data de 19/31 octombrie 1869. Gara Târgoviște denumită ulterior “de Nord” a fost pusă în funcțiune în septembrie 1872 și era unită de cea de la Filaret printr-o linie pe care se mai aflau halta Cotroceni și stația Dealul Spirii. În decembrie 1869 a fost deschisă Universitatea București, care l-a început a găzduit și alte instituții ca Senatul, Academia Româna, Biblioteca Centrală și Școala de arte frumoase. Din 1872 intră în circulație prima linie de tramvai cu cai (“tramcar”), care își desfășoară activitatea până în 1929. Din 1882 se introduce lumina electrică, iar prima instalație intră în funcțiune la Palatul Regal din Calea Victoriei, de unde este alimentat și Palatul Cotroceni, apoi urmeaza Teatrul Național și Gradina Cișmigiu.


sursa : www.efemeride.ro
Reply With Quote
  #69  
Vechi 27.09.2015, 01:21:37
tabitha's Avatar
tabitha tabitha is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.04.2011
Locație: usa
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.955
Implicit Lupu Bara din Cărpinet, românul care a trăit 225 de ani

Povestea spune că în satul Cărpinet, de la poalele Apusenilor, un țăran ar fi trăit cât trei vieți. Culmea, în Evul Mediu, când speranța de viață era mult mai mică. Atestat în două documente distincte, cazul a rămas neștiut până acum.

Biserica discordiei

Sfârșit de secol XV. Iobagii din satele Leheceni și Cărpinet, risipite la poalele Munților Codru Moma, voiau să-și dureze o biserică. Dar orgoliile credincioșilor erau la fel de mari, fiecare comunitate insistând ca lăcașul să fie în satul ei. Cu greu s-au înțeles în final să… împartă biserica. Cum? Au ridicat-o pe hotarul dintre cele două sate, pe pământul bătrânului preot Pașcu Popa, din Cărpinet, ales să păstorească ambele sate cu condiția ca doar cei din neamul lui să slujească în acea biserică. Lucru care s-a și întâmplat, vreme de trei generații ctitorului Pașcu urmându-i la altar fiul său Marcu, apoi nepotul Achim și strănepotul Avram.

Cum lăcașul fusese ctitorit din banii familiei sale și ai enoriașilor, nu din vistieria împărătească, Avram a cerut și a primit o scrisoare de scutire de la plata dărilor pentru pământul aferent bisericii. „Popa Avram ne-a implorat să-l lăsăm să slujească în biserică, așa cum s-a făcut din cele mai vechi timpuri, fără a plăti impozit. Cu autoritatea noastră împărătească, cerem să-l lăsați în starea cea veche”, poruncea în iunie 1598 arhiducesa Maria Cristina, soția principelui Sigismund Báthory al Transilvaniei, printr-un hrisov trimis și parohului din Cărpinet.

După 21 de ani, moșierul Wass Ferencz, căruia îi aparțineau pământurile din zonă, s-a ridicat împotriva poruncii regale, trimițându-și perceptorii să-i ceară lui Avram impozit și transformând din nou biserica într-un măr al discordiei. De data aceasta, între latifundiar și iobagii din cele două sate, care au sărit în apărarea popii.

Procesul bătrânilor

Pentru stingerea conflictului, comitele Bihorului, Diák Andrei, a ordonat un proces public „de statornicire” și reconfirmare a privilegiului regal, care a avut loc la Băița în 1619. La judecată au fost chemați primarii din 6 sate, dar și 20 de vârstnici, „toți mai bătrâni de 100 de ani”, care au dat mărturie sub aspru jurământ că toți preoții care au slujit biserica dintre hotare erau neamul lui Pașcu, moștenind din tată-n fiu scutirea de impozite acordată de principesa Maria Cristina.

Dintre cei chemați în fața judelui singurul căruia i s-a consemnat vârsta a fost iobagul Lupu Bara din Cărpinet, pomenit de notarul Gáspár Nemeti de două ori în actul de judecată. „Avea 225 de ani„, arăta procesul-verbal. Tocmai datorită vârstei sale, a fost și cel mai credibil, mărturisind că trăise anii celor trei generații de preoți și că i-a cunoscut pe toți. „Știu sigur că Popa Marcu a fost fiul bătrânului Popa Pașcu și tatăl lui Achim (n.r. – tatăl lui Avram), care n-au plătit niciodată impozit pe pământul bisericesc”, a spus bătrânul Lupu, înșirând genealogia familiei preoțești. Iobagul a întărit astfel cu vorbele sale porunca împărătească, potrivit căreia „cine va aduce popă străin îi va obliga pe popii de aici la plata impozitului sau a prestării de munci”.

Nașterea legendei

La finalul procesului, judele a dat dreptate iobagilor: „Deoarece cinstiții bătrâni declară că din timpurile îndepărtate acest pământ bisericesc a fost deținut fără a se plăti impozit și prestație în muncă, să se păstreze tot așa, întrucât el aparține preoților„, se arată în actul de judecată din 9 noiembrie 1619.

Documentului i s-a pierdut urma multă vreme, dar informația despre incredibila vârstă a iobagului Lupu nu s-a pierdut. A fost adusă la lumină, printr-un alt hrisov, în 1968, de reputatul academician Ștefan Meteș (foto), care îi descria în publicația Magazin Istoric pe cei mai vârstnici locuitori ai Transilvaniei medievale găsiți de el în actele vremii. Aici, alături de câțiva „tineri” cu vârste între 118 și 130 de ani, sunt menționați hunedoreanul Toader Giurgiu (150 ani), soții Sara (164 ani) și Rovin Iovas (172 ani) din Caransebeș, și bănățeanul Petruț Ciortan (185 ani).

Meteș scoate în evidență mai ales cazul bihoreanului din Cărpinet. „Prin vârsta lui, îi depășește cu mult pe toți ceilalți”, scria istoricul, argumentând cu înscrisurile din Urbariul Domeniului Beiuș, adică „recensământul” populației și al proprietăților din întreaga Depresiune a Beiușului făcut de autoritățile maghiare, care îl menționează pe Lupu Bara ca având, în anul 1619, vârsta de 225 de ani. Meteș a găsit Urbariul în arhivele din Budapesta, l-a studiat, tradus și copiat, și așa s-a răspândit legenda celui mai vârstnic dintre români.

A doua dovadă


Lucrurile nu s-au oprit însă aici, pentru că o altă întâmplare l-a readus pe Lupu în atenția istoricilor. În 1785, biserica de pe hotarul dintre Leheceni și Cărpinet nu mai avea preot, după ce ultimul descendent al ctitorului Pașcu s-a stins din viață fără moștenitori. Sătenii și-au disputat iar lăcașul, drept pentru care stăpânirea l-a trimis la Vașcău pe judecătorul Mihail Pop de Băsești. La audieri, judele a cerut transcrierea, din latină în maghiară, a înscrisurilor din 1598 și 1619, într-un singur document, în care Lupu apare din nou menționat cu matusalemica sa vârstă.
Reply With Quote
  #70  
Vechi 29.09.2015, 12:52:14
stefan florin's Avatar
stefan florin stefan florin is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 09.02.2011
Religia: Ortodox
Mesaje: 4.856
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Mihnea Dragomir Vezi mesajul

Deci, acolo, in jiltul sau din altarul bisericii pe care o epitropeste, Constantin Balaceanu Stolnici are la ce se gandi. Sa speram ca isi face examenul de constiinta si ca ajunge la concluzia ca Marele Arhitect al Universului nu este altul decat Domnul Isus Cristos.
cine stie...?
__________________
Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare