Ce este Frica de Dumnezeu?

[florin.oltean75]

Intelepciunea incepe cu Frica de Dumnezeu.

Care este intelesul acestei afirmatii?

[George.m]

Frica de Dumnezeu ne ajuta sa parasim pacatele noastre "dragi", care ne despart de Cel ce ne iubeste.

Spune Avva Dorotei: "Daca cineva se abate de la rau de frica pedepsei, precum sluga care se teme de stapan, atunci el vine pe incetul si la savarsirea binelui si facand binele, vine pe incetul si la nadejdea unei rasplati oarecare pentru lucrarea binelui, precum nadajduieste simbriasul.

Iar staruind in fuga de rau, din frica si asemenea robului, si facand binele din nadejde, ca simbriasul, petrecand cu Dumnezeu timp indelungat in bine, se uneste prin aceasta, pe masura acestei petreceri, cu Dumnezeu, si deci Il gusta si ajunge la o simtire oarecare a Insusi Binelui adevarat si nu mai doreste sa se desparta de El".


S-au purtat descutii despre teama de Dumnezeu si in cadrul threadului Frica de Dumnezeu.

Multi oameni vor gasi prilej de poticnire crezand ca frica,in acest context, este acel sentiment care robeste vointa libera a omului.Asta pentru ca pana acolo ajunge intelegerea noastra.Frica de Dumnezeu cred ca inseamna smerenie,nu teroare.Smerenia este aducatoare de Credinta dar iarasi va fi prilej de poticnire pt ca Cel de Sus sta impotriva celor mandrii iar smerenia nu rasare niciodata din ,,chimvalele zanganitoare" ale intelegerii umane de-o schioapa.

Domnul a spus ,,"Adevarat va spun ca, daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati zice muntelui acestuia: "Muta-te de aici acolo", si s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinta"(Matei 17:20).Acel este etalonul nostru,grauntele de mustar.Ati vazut cum arata unul,cat de mic este?Nu avem o Credinta nici macar la acel nivel.Cunoasteti oameni,in istorie,care sa mute efectiv muntii din loc?Ganditi-va ce au reusit marii oameni ai Credintei fara a muta muntii din loc si vom realiza cat de mare este puterea Credintei,chiar cand este mai mica decat bobul de mustar.

Dar cum ar fi o Credinta cat bobul de mustar?Ar transforma inima omului in ,,odaia de sus"(Marcu 14:14-15)Si Mantuitorul ar fi in ea si asta s-ar vedea pentru ca acesta Credinta este ,,o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad"(Evrei 11:1).Asa a spus Apostolul Pavel si nici el nu a mutat muntii din loc.Doar inimile din impietrire.

In The Holy Bible,in I Timotei 3:16,unde s-ar putea sa ne gasim in prezenta unui text liturgic mai vechi decat insasi textul epistolei in sine, se spune asa: ,,Si, fara indoiala, mare este taina evlaviei… "Cel ce a fost aratat in trup a fost dovedit neprihanit in Duhul, a fost vazut de ingeri, a fost propovaduit printre Neamuri, a fost crezut in lume, a fost inaltat in slava."

Prin taina evlaviei,cu ochii Credintei, se vede drumul Mantuitorului : Aratat-dovedit-vazut-propovaduit-crezut-inaltat.

O credinta in EL cat un bob de mustar, o credinta ca ,,omul nostru cel vechi a fost rastignit impreuna cu El, pentru ca trupul pacatului sa fie dezbracat de puterea lui, in asa fel ca sa nu mai fim robi ai pacatului"(Romani 6:6) este rar aflata printre noi oamenii,cei pe care pacatul mandriei ii ucide.Si de aceea ne este frica,pentru ca nu avem bucuria intelegereii cuminti si smerite,o bucurie ce vine prin puterea Credintei,care nu doar inlatura frica ci,in mod grandios,o transforma in bucurie si napasta in prilej de slava.Intelepciunea incepe cu smerenia.Si odata cu ea bucuria eliberarii de frica pur umana si libertatea fata de pacat.

Apostolul Pavel spunea ,,ne bucuram chiar si in necazurile noastre; caci stim ca necazul aduce rabdare, rabdarea aduce biruinta in incercare, iar biruinta aceasta aduce nadejdea.Insa nadejdea aceasta nu insala, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant care ne-a fost dat"(Romani 5:3-5).Nu este oare o definitie a smereniei si a rezultatului ei?Nu este oare dragostea lui Dumnezeu turnata in inima celor smeriti?Si intelegerea acestui lucru de catre noi,intelegerea ca acesta aparenta frica este de fapt o taina a smereniei,nu ne duce acolo unde ne-a spus Mantuitorul?

,,Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi"(Ioan 8:32)

[florin.oltean75]

O perspectiva mai stiintifica despre Frica de Dumnezeu.

Frica poate fi de mai multe feluri:
-frica constructiva sau distructiva
-frica rationala sau frica irationala

Frica rationala este o frica cunoscatoare a cauzelor care pot genera suferinte.

Universul asa cum il percepem la scara macro este un sistem coerent,
in care orice efect are o cauza asociata care-l produce.

Altfel spus, Universul este deterministic sau guvernat de Legea Cauzei si Efectului.

Se spune ca Dumnezeu este Drept, Corect.
Toti crestinii (si nu numai) au aceasta perceptie.

Aceasta inseamna ca experimentam binele cand facem bine
si experimentam raul cand facem rau.

Sau ca Dumnezeu nu este capricios si ne pedepseste pentru ce n-am gresit.
Si Isus condamna o astfel de purtare irationala:
'unul din slujitorii, care era de fata, I-a dat lui Iisus o palma, zicand: Asa raspunzi Tu arhiereului?
Iisus i-a raspuns: Daca am vorbit rau, dovedeste ce este rau, iar daca am vorbit bine, de ce Ma bati?'

Durata de timp de la cauza, pana sa se produca efectul pentru diferite tipuri de actiuni,
nu poate fi evaluat de o minte obisnuita, tinand cont de infinitatea de variabile.

De aceea se transeaza aceasta incapacitate de patrundere intelegatoare de catre mintea umana prin formulari de genul 'Sunt judecatile Lui Dumnezeu' sau 'Tainele Lui Dumnezeu'.

Asa ca unii care pacatuiesc si pare ca le merge bine, de fapt coc pedepse grele,
care se manifesta la timpul potrivit in virtutea Legii Cauzei si Efectului.

Sau cei ce fac mult bine si in prezent se lovesc numai de greutati,
rasplata lor vine atunci cand conditiile permit efectului sa se matureze.

Frica de Dumnezeu, in esenta, inseamna credinta in Dreptatea Lui Dumnezeu sau altfel spus intelegerea ca orice pacat este pedepsit si orice fapta buna, cat de mica, rasplatita.

Cei necredinciosi sunt orbi,
adica cred ca pacatele lor raman nepedepsite,
adica nu vor experimenta suferinta din cauza acestora.

Cei intelepti se feresc sa faca rau pentru ca inteleg
ca raul naste rau.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de florin.oltean75

O perspectiva mai stiintifica despre Frica de Dumnezeu.

Butterfly Effect

O observatie interesanta.

Relatia dintre cauza si efect pare sa nu fie una lineara.
Proportionalitatea pedepsei sau rasplatei este o judecata a Lui Dumnezeu,
ceea ce pentru noi, in prezent este impenetrabila. (matematic: logaritmica, exponentiala...)

Aceasta pare asa, pentru ca nu cunoastem toate conditiile apriori virtuoase sau nevirtuoase ale sufletului.

Astfel ca in majoritatea cazurilor, justitia este perceputa sub urmatoarea forma:

Pentru o mica fapta buna, Dumnezeu poate sa daruiasca vesnicia Raiului.
Pentru o mica fapta rea, nevoitorul se poate prabusi in iad.

In budism se spune ca de o mica fapta rea atarna un ciorchine de grele suferinti.
Si de o mica fapta buna atarna o multime de bucurii.

Sfintii cunosc aceasta 'anomalie deterministica',
de aceea se pazesc cu mare trezvie de cel mai fin pacat,
pana la ultima suflare.

In acest context,
'Frica de Dumnezeu' este mult mai prezenta
si lucreaza cu multa putere in sufletul nevoitorului.

Adica, sufletul se aseza stabil, in mod rational, pe fagasul virtutii.

De aceea, Solomon spune: Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii.

[florin.oltean75]

Frica de Dumnezeu pentru incepatori este frica de pedeapsa.

Frica de Dumnezeu, pentru cei cu patrundere, izvoraste din perceperea puterii cutremuratoare dumnezeiesti. Este o frica curata, sora cu extazul.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de florin.oltean75

Frica de Dumnezeu pentru incepatori este frica de pedeapsa.

Frica de Dumnezeu, pentru cei cu patrundere, izvoraste din perceperea puterii cutremuratoare dumnezeiesti. Este o frica curata, sora cu extazul.

Subscriu întru totul.
Aş mai adăuga un lucru, rezultat din observaţiile şi experienţa mea: nu este bine să "ardem etapele", sărind direct la iubirea de Dumnezeu, fără a trece mai întâi prin frica de El. Aceasta este ceea ce eu numesc adesea "eroarea iubiristă", care face ravagii în multe suflete din zilele noastre.

Vedem bine, din succesiunea Cărţilor care alcătuiesc Sf Scriptură, că a existat o pedagogie în Revelaţia lui Dumnezeu. Creatorul a început prin a inspira frica de El. Drepţii din Lumea Veche se temeau de Dumnezeu aşa cum se temeau de trăznet. Abia DUPĂ Întrupare şi, mai ales, după suferinţele, moartea, învierea şi înălţarea Domnului nostru, oamenii au întrevăzut măsura de necuprins a iubirii Lui. Abia noi, cei care trăim în vremea Legii Noi, putem să-i spunem Lui "tată" şi "părinte".
Aşa cum, în biologie, se spune că "ontogeneza recapitulează filogeneza", tot aşa e bine să facem şi noi în metamorfoza noastră spre Cristos. Frica de Dumnezeu, teama de suferinţa eternă din Iad este bun început al smereniei noastre şi bază solidă de urcare. Ca şi ruşinea, simţământ insuflat de sus, frica de urgia lui Dumnezeu care "zdrobeşte dinţii păcătoşilor" este ceea ce, în leagănul credinţei noastre, ne ţine departe de păcat.
Un pic mai pe larg am scris despre aceste lucruri aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...le-ale-sale-i/

[MariS_]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Subscriu întru totul.
Aş mai adăuga un lucru, rezultat din observaţiile şi experienţa mea: nu este bine să "ardem etapele", sărind direct la iubirea de Dumnezeu, fără a trece mai întâi prin frica de El. Aceasta este ceea ce eu numesc adesea "eroarea iubiristă", care face ravagii în multe suflete din zilele noastre.

Vedem bine, din succesiunea Cărţilor care alcătuiesc Sf Scriptură, că a existat o pedagogie în Revelaţia lui Dumnezeu. Creatorul a început prin a inspira frica de El. Drepţii din Lumea Veche se temeau de Dumnezeu aşa cum se temeau de trăznet. Abia DUPĂ Întrupare şi, mai ales, după suferinţele, moartea, învierea şi înălţarea Domnului nostru, oamenii au întrevăzut măsura de necuprins a iubirii Lui. Abia noi, cei care trăim în vremea Legii Noi, putem să-i spunem Lui "tată" şi "părinte".
Aşa cum, în biologie, se spune că "ontogeneza recapitulează filogeneza", tot aşa e bine să facem şi noi în metamorfoza noastră spre Cristos. Frica de Dumnezeu, teama de suferinţa eternă din Iad este bun început al smereniei noastre şi bază solidă de urcare. Ca şi ruşinea, simţământ insuflat de sus, frica de urgia lui Dumnezeu care "zdrobeşte dinţii păcătoşilor" este ceea ce, în leagănul credinţei noastre, ne ţine departe de păcat.
Un pic mai pe larg am scris despre aceste lucruri aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...le-ale-sale-i/

Subscriu si eu la subscrisu' prietenului Mihnea. Asa e, frica tematoare e prima etapa din pedagogia lui Dumnezeu cu noi spre a atinge iubirea de Dumnezeu. Acuma, Mihnea draga, ma iarta ca eu am sarit etapa si am dat dirept in iubirism, care fage ravagii in mine, si nu uita, te rog, cand ajungem acolo ... unde vom ajunge, dupa iubirea si fapta fiecaruia, nu uita, zic, sa inmoi degetu' si sa arunci inspre mine ..., ca eu tare ma voi bucura sa te vad acolo unde-i numa' puf si roz.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[Mihnea Dragomir]

Mereu am considerat un lucru bun atunci când creştinul trage de mânecă pe un frate ale lui şi îi arată boala de care suferă. Desigur, "nu sunt dom'le bolnav ! Boala de zici că o am, nici nu există ! Ia vezi, doctore, de bolile tale !" e un răspuns frecvent şi la care mereu mă aştept. Ceea ce nu mă împiedică să îmi fac datoria, fiindcă mai bine este să enervez pe 100 din care poate că unul se vindecă, decât ca 100 să-şi spună, când e prea târziu: "dacă aş fi ştiut ! dacă mi-ar fi spus cineva !".
Har, smerenie şi jertfă de sine.

[MariS_]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Mereu am considerat un lucru bun atunci când creştinul trage de mânecă pe un frate ale lui şi îi arată boala de care suferă. Desigur, "nu sunt dom'le bolnav ! Boala de zici că o am, nici nu există ! Ia vezi, doctore, de bolile tale !" e un răspuns frecvent şi la care mereu mă aştept. Ceea ce nu mă împiedică să îmi fac datoria, fiindcă mai bine este să enervez pe 100 din care poate că unul se vindecă, decât ca 100 să-şi spună, când e prea târziu: "dacă aş fi ştiut ! dacă mi-ar fi spus cineva !".
Har, smerenie şi jertfă de sine.

Multam frumos.
"Doamne, Tu pe toate le ştii ! Tu ştii că Te iubesc !"