Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Prin anul 1996 a venit să se închine la noi la mănăstire o familie de ruşi foarte credincioşi, de viţă nobilă, care locuiau în Belgia (făceau deci parte din diaspora rusă). I-am dus să viziteze mănăstirea, pe urmă am urcat cu dânşii la Părintele Cleopa, să ia binecuvântare, şi apoi seara am mers la Părintele Ioanichie. Cu Părintele Ioanichie au discutat direct în franceză. Aveau o mare dorinţă: aveau un singur copil şi mai voiau unul. Se vede că de mult doreau aceasta.
Părintele, după ce a stat de vorbă cu ei, le-a citit rugăciuni şi i-a binecuvântat. În paranteză fíe spus, puţini părinţi am văzut care să iubească copiii şi mamele care nasc prunci precum îi iubea Părintele Ioanichie, căci şi el provenea dintr-o familie cu mulţi copii şi îndemna familiile să aibă mulţi copii (şi dacă va fi posibil, unul să-l dea la mănăstire).
După vreo zece luni, am primit o scrisoare de la cei doi, în care îmi spuneau că acum li s-a născut şi cel de-al doilea copil, rodul rugăciunilor Părintelui Ioanichie. Am mers într-un suflet la părintele cu scrisoarea, iar sfinţia sa, cu un zâmbet larg, plin de bucurie, mi-a spus: „Slavă lui Dumnezeu! Mai am vreo 50 de astfel de copii”, desigur referindu-se la cei dobândiţi de credincioşi ca rod al rugăciunilor sale.
(Mi-e dor de Cer, Viata părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 459)

[cristiboss56]

În locurile Apamiei, în a doua eparhie a Sirei, exista un sat care se chema Gonagon.
Cândva, la distanţă de o milă de sat, câţiva copii păşteau animalele lor. Pe când se jucau, au hotărât împreună să săvârşească Sfânta Liturghie, aşa cum vedeau la preot în biserică. Au ales deci un „preot şi alţi doi „diaconi". După aceea s-au apropiat de o stâncă unde ca pe un jertfelnic au aşezat pâini şi un vas de lut cu vin.
„Preotul" s-a aşezat în mijloc şi cei doi „diaconi" de-a dreapta şi de-a stânga lui. A început deci să spună rugăciunea anaforei, în timp ce „diaconii făceau vânt cu pălăriile lor în loc de ripide. Micul „preot ştia rugăciunea anaforei, pentru că obişnuia la sfintele slujbe să stea - ca toţi copiii - în faţa sfintei mese, şi aşa să audă şi să înveţe rugăciunile.
După ce s-au făcut toate după rânduiala bisericească, pe când se pregăteau să taie pâinile, s-a întâmplat ceva cutremurător. A căzut foc din cer şi a făcut scrum toate câte erau oferite şi stânca. Nu a rămas nici cea mai mică urmă!
Copiii, de frică, au căzut jos şi au rămas acolo pe jumătate morţi, fără să poată să articuleze un cuvânt. Părinţii s-au îngrijorat din cauza întârzierii lor. Căutând, i-au găsit în această stare şi i-au dus în sat. Întrebau insistent să afle care este cauza stării lor, dar nu primeau răspuns.
Mai târziu, după ce copiii şi-au revenit au povestit toate câte au făcut şi au păţit. Curând episcopul a aflat de această minunată întâmplare, care s-a dus cu toți preoţii la locul minunii şi a văzut semnele focului ceresc. Atunci, deci, a pus copiii într-o mănăstire şi pe locul focului a zidit biserică şi în jurul acesteia o frumoasă mănăstire.
(Minuni și descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Ed. Egumenița, p. 12)

[cristiboss56]

Era un bărbat minunat. La vederea lui sufletul se cutremura. Ochii îi erau necontenit înlăcrimați; iar când începea a vorbi despre Dumnezeu, vorbea cu mult simțământ și cu un chip smerit, și toți cei ce-l ascultau primeau bucurie și mângâiere. Cuvântul îi era puternic, pătruns de frica lui Dumnezeu și de dragoste; era cu adevărat ca un vultur printre părinți. Vorbind cu el, oamenii se schimbau sufletește, și văzându-i sfânta viață, se smereau. Prin cuvântul său întărea din nou sufletele, și pe mulți a ridicat din căderi. Auzindu-l, sufletul uita de cele pământești și fierbinte se avânta către Dumnezeu.
De două ori a cercetat Sfântul Munte un pustnic caucazian, Părintele Stratonic. De neam era din gubernia Harkovului; în lume fusese negustor, avea prăvălia sa; avea și copii. Și i s-a aprins sufletul de marele foc al pocăinței, și părăsindu-și familia și avuțiile s-a dus în Caucaz.
Era un bărbat minunat. La vederea lui sufletul se cutremura. Ochii îi erau necontenit înlăcrimați; iar când începea a vorbi despre Dumnezeu, vorbea cu mult simțământ și cu un chip smerit, și toți cei ce-l ascultau primeau bucurie și mângâiere. Cuvântul îi era puternic, pătruns de frica lui Dumnezeu și de dragoste; era cu adevărat ca un vultur printre părinți. Vorbind cu el, oamenii se schimbau sufletește, și văzându-i sfânta viață, se smereau. Prin cuvântul său întărea din nou sufletele, și pe mulți a ridicat din căderi. Auzindu-l, sufletul uita de cele pământești și fierbinte se avânta către Dumnezeu.
Statura lui era puțin peste cea mijlocie; avea fața plăcută, părul închis la culoare; toți îl îndăgeau. Nevoitorii Caucazului îl aveau la cinste, iar aceasta după vrednicie; purta nevoințe grele; răbda zăduful și frigul; iarna umbla desculț, răbdând pentru dragostea lui Dumnezeu, și niciodată nu era în gura lui cârtire împotriva lui Dumnezeu, ci sufletu-i se dăduse voii lui Dumnezeu și cu bucurie purta toate suferințele. El propovăduia o pocăință înflăcărată și pe mulți i-a adus dintr-o grea negrijanie la o nevoință plină de osârdie. În cuvintele sale limpede se simțea harul lui Dumnezeu, iar acesta renăștea mințile oamenilor și-i smulgea de la pământ.
Odată nevoitorii Caucazului l-au dus la un îndrăcit, și când Părintele Stratonic l-a văzut, de multă dragoste a plâns și a zis: "O, nefericită făptură a lui Dumnezeu, cum este ea chinuită de draci", și a făcut asupră-i semnul crucii, cu cuvintele: "Tămăduiască-te Domnul Iisus Hristos", și bolnavul dintr-o dată s-a înzdrăvenit. Așa putere avea credința și rugăciunea acestui bărbat.
O, minunate iubitor al plânsului, iubitul nostru Părinte Stratonic, unde locuiești acum? Vino la noi, și-ți vom zidi o chilie într-un munte înalt, și vom căuta asupra sfintei tale vieți, și în măsura puterilor urma-vom marii tale nevoințe. Vremea lacrămilor tale, Părinte, a trecut. Acum tu în ceruri auzi cântările heruvimice și vez slava Domnului, pre carea a iubit sufletul tău pre pământ, și tinzând către Dânsul s-a dat plânsului pocăinței. Domnul au iubit pre om, și au dat lui plânsul, ca sufletul să se spele în acea apă și să se curățească, spre a vedea pre Domnul în duhul iubirii și în frica cucerniciei.
Mai spunea Părintele Stratonic că vine vremea când monahii se vor mântui în vestminte mirenești.
(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p.506)

[cristiboss56]

Un tânăr evlavios din Atena, dintr-o familie bogată, şi-a pierdut mama din pricina unei boli grele şi după putină vreme, pe neaşteptate, a murit şi tatăl lui.
Moartea părinţilor lui l-a zguduit atât de mult încât i s-a făcut pricină să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. Şi-a împărţit aşadar toată averea la săraci, a lăsat angajaţilor săi marele său magazin şi a venit în Sfântul Munte.
Trecând pe la noul Schit, l-a cunoscut pe părintele neofit, care locuia la Chilia Sfântului Dimitrie. Aici a fost găzduit şi s-a mărturisit. Părintele Neofit i-a povestit multe fapte minunate despre asceţi.
Iar când a auzit despre pustnicii ce locuiesc în vârful Athonului, atunci inima lui s-a aprins de dumnezeiasca dragoste. Atunci a cerut binecuvântare de la părintele Neofit să rămână în obştea lui, să-l tundă monah, după care să-i dea binecuvântare să pustnicească sus, pe Athon.
Părintele Neofit văzându-l foarte smerit şi evlavios l-a primit, dar l-a ţinut în hainele mireneşti şi l-a pregătit duhovniceşte, în ascuns, cinci ani, fără ca ceilalţi să ştie scopul cel sfânt al tânărului, care evita chiar şi întâlnirile cu părinţii schitului.
După ce l-a format duhovniceşte cinci ani, stareţul Neofit l-a făcut monah, numindu-l Serafim şi i-a dat binecuvântarea să pustiiască sus, pe Athon, fără să vadă om.
După trei ani, precum mi-a povestit părintele Dionisie, din obştea părintelui Neofit, a venit să mărturisească stareţului ispitele ce le-a avut la început.
Spunea că diavolii îl ameninţau mereu, într-o noapte i-au aruncat tabla cea veche pe care o pusese în fata peşterii, ca să împiedice puţin vântul cel puternic şi ploaia. Părintele Serafim nu numai că nu s-a tulburat, ci zâmbind a spus diavolilor:
- Dumnezeu să vă ierte! Bine aţi făcut, căci îmi urâţisem peştera cu tablă pe care am pus-o.
Părintele Serafim a mai apărut şi altă dată, după cinci ani, iar părintele Neofit i-a dat o cutiuţă cu Sfintele Taine. A plecat iarăşi pe vârful Athonului şi nu s-a mai arătat niciodată.
Părintele Serafim devenise înger, serafim. Şi cum să nu zboare, când pe toate le-a aruncat pentru Hristos.
Să avem binecuvântarea lui. Amin
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Flori din Grădina Maici Domnului, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004)

[cristiboss56]

Dar nefericitul a rămas numai cu aceste vorbe goale. Imediat ce s-a urcat furios pe utilaj și a pornit spre biserică, s-a stricat mașina, dar cel mai senzațional lucru a fost că el însuși și-a găsit pe neașteptate moartea.

În punctul cel mai central al Sofiei, jos, băgată în pământ, există o bisericuță frumoasă și străveche, a Sfintei Petka, adică a sfintei Paraschiva.[...] Nu a cunoscutei mucenițe fecioare, ci a unei cuvioase, care este mult cinstită acolo, și ale cărei sfinte moaște se află azi în România.
De această biserică se leagă evenimente impresionante și grozave, care i-au făcut pe Ťputerniciiť lumii să-și supună voința unei alte vreri și puteri de neînvins.
Pe la 1963 au hotărât oficialitățile orașului să lărgească strada centrală. Aceasta însemna că monumentul creștin trebuia să fie demolat. În felul acesta urmau să se descotorosească și de o construcție nedorită. Șantierul de demolare s-a pregătit îndată: rolul principal l-ar fi jucat atunci un buldozer. În căteva minute l-ar fi prefăcut în ruine. Așa socoteau ei lucrurile. Le-au ieșit însă pe dos. S-a cântat alt cântec și nu acela pe care îl doreau. Când porneau buldozerul și-l îndreptau înspre biserică, acesta se defecta într-una. Îl reparau, dar iar se strica ceva. Și era imposibil să se apropie de biserică. Și ca și cum nu le-ar fi ajuns aceasta, îndată ce se întoarce acasă muncitorul care cu ciudă se încăpățânase asupra demolării, îl găsește mort pe unul din membrii familiei sale.
Între timp, șeful acestei lucrări a fost informat că muncitorii nu au reușit să facă mai nimic. A aflat și amănunte asupra acestui fapt. I s-au părut toate stupide și înfuriat a spus: „Nu sunteți în stare de nimic. Numai de povești sunteți buni. Mâine am să mă duc să o demolez eu însumi!”.
Dar nefericitul a rămas numai cu aceste vorbe goale. Imediat ce s-a urcat furios pe utilaj și a pornit spre biserică, s-a stricat mașina, dar cel mai senzațional lucru a fost că el însuși și-a găsit pe neașteptate moartea. Înțelegeți ce durere, dar și ce spaimă a urmat! Nu le-a mai rămas nimic altceva decât să anuleze ordinul de demolare. Și ca să înfrumusețeze locul, făcură în acel loc ceva în genul unor magazine la subsol și o piață în jurul bisericii [...].
Astfel s-a făcut cunoscut în toată Sofia, că Sfânta Petka sau, mai degrabă, Acel Căruia i se închina ea, are o putere nemăsurată pe care, dacă ar purcede a o arăta vreodată, toți ar fi cuprinși de spaimă.
(Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credintei, Editura Bunavestire, pp.138-140)

[cristiboss56]

Era vară, pe vremea când porumbul avea cam un stat de om înălţime. Cred că aveam vreo 7 ani pe atunci şi eram acasă cu mama toţi cei 6 copii. Doar tata lipsea, fiind dus la serviciu. Deodată, lumina care venea de afară începu să pălească uşor şi, încetul cu încetul, parcă stătea să cadă noaptea deşi era în miezul zilei. Fulgerele, apoi tunetele care se îngrămădeau deasupra satului mă făceau să tremur. Vântul puternic turbase şi împroşca geamurile cu pietricele, crenguţe rupte din pomi, bucăţi de draniţă smulse de pe bătrâna casă a vecinului...
Mama a venit de afară foarte speriată şi, intrând în camera mare unde o aşteptam, ne-a spus cu spaimă în priviri:
- Îndreptați-vă înspre icoană, copii, şi haideţi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne doboare păpuşoii, altfel n-o să mai avem ce mânca.
După cea aprins o lumânare într-un mic sfeşnic, păstrată special de la Sfintele Paşti, plângând, a început să bată mătănii. Alexandrina, Mărioara, Gelu, Silvia, Olguţa şi eu făceam mătănii şi plângeam înfricoşaţi odată cu mama.
- Doamne, nu ne pedepsi!
O fi trecut vreo oră, poate mai mult, şi furtuna îşi mai slăbi din putere, după care încetă iar afară începu să se lumineze.
După ce ne-a spus să ne odihnim, mama a ieşit în prag, apoi, cu un glas în care se desluşea uimire şi bucurie, ne-a strigat:
- Copii, haideţi afară!
Cu mâna întinsă, ne-a arătat grădinile vecinilor cu păpuşoii rupţi şi culcaţi la pământ, până în hat cu noi. Grădina noastră, întreagă!, ca şi cum furtuna s-ar fi oprit în gard. Porumbii, spălaţi şi întineriţi, erau mai frumoşi şi mai plini de viaţă şi nici un pom din livadă nu a avut de suferit.
- Vedeţi, ne-a spus mama, acestea sunt rugăciunile şi mătăniile voastre şi lumânarea de la Înviere.
Şi-a îndreptat privirile către cer şi a început să plângă... Mai întâi potolit, apoi din ce în ce mai tare, până ce cămaşa de pe dânsa sălta, de parcă ar fi fost suflată de vântul răzleţit din furtună...
(Grigore Caraza, Aiud însângerat, Ed. Conta, 2010, p. 36)

[cristiboss56]

În secolul trecut, în Asia Mică, a trăit un preot sfânt, părintele loan. Era căsătorit, avea copii şi era din Ghelverul Capadociei. În zilele de rând muncea pe câmp, în timp ce duminicile şi sărbătorile slujea în biserică.
La Sfânta Liturghie aproape întotdeauna izbucnea în lacrimi şi bocete. În timpul sfinţirii Sfintelor Daruri, plânsetele lui erau auzite de toată lumea. Cântăreţii cântau „Pe Tine Te lăudăm" cât de rar puteau însă el întârzia chiar şi 15 minute, poate şi mai mult. Astfel şi ei repetau cântecul de 5 - 6 ori.
Odată au spus epitropilor problema lor iar aceştia, la rândul lor, au spus-o părintelui.
- Părinte Ioane, deseori întârzii în timpul Sfinţirii Darurilor. Cântăreţii şi poporul aşteaptă afară mult timp. Nu poţi să spui rugăciunea mai repede, ca să nu se facă zarvă?
- Cum o să se facă asta?
- Este uşor. Atunci când eşti în genunchi, să te ridici să sfinţeşti Cinstitele Daruri, să spui rugăciunea şi să termini.
- Rugăciunea o ştiu, dar nu pot.
- De ce nu poţi, părinte? Iertaţi-ne, dar nu este greu.
- Aceasta nu depinde de mine, a răspuns părintele loan. Când încep să citesc rugăciunea, Sfânta Masă este înconjurată de un foc dumnezeiesc care ajunge la înălţimea de 2 - 3 metri. Aşa că nu pot să mă apropii şi să tai Sfintele Daruri. Mă cuprinde frica şi groaza. Nu ştiu ce să fac. Cad atunci la pământ, plâng şi implor pe Domnul să înlăture focul, ca să continui. După aceea ridic ochii. Dacă flăcările au dispărut, mă ridic şi continui, dacă nu, atunci continui implorarea cu lacrimi şi bocete până se stinge focul. Câteodată flăcările se dau în dreapta şi în stânga şi atunci pot să continui.
Ascultând creştinii acestea nu l-au mai deranjat niciodată. Era şi foarte evlavios şi deosebit de atent când slujea. De aceea în parohia lui veneau la biserică mulţi credincioşi din alte sate, care mergeau pe jos ore întregi ca să ajungă. Câteodată veneau la Liturghie o mie de credincioşi, poate şi mai mulţi. Şi toţi aceştia plângeau şi ei. La sfârşitul Liturghiei, podeaua bisericii era aşa udată de lacrimi, încât ziceai că a turnat cineva apă.
(Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Ed. Egumenița, p. 70)

[cristiboss56]

În anul 1780, Prohor (Sfântul Serafim) s-a îmbolnăvit grav. Trupul i se umflase şi era ţintuit pe un pat tare, nemişcat. Medic nu exista şi de aceea nu se putea face diagnosticarea. Bănuiau însă, din semnele exterioare, că e vorba de ascită. Boala a ţinut trei ani. În total, bolnavul a stat şase luni la pat şi plângea cu lacrimi amare. Niciodată însă n-a scos vreo cârteală din gura lui. Se predase cu trup şi suflet voii lui Dumnezeu şi se ruga continuu.
Din ultimele evoluţii ale bolii au început să se teamă pentru viaţa lui.
- Frate Prohor, a zis egumenul, propun să chemăm un doctor sau să-ţi facem recoltare de sânge.
- Părinte, a răspuns bolnavul, m-am predat în mâinile adevăratului doctor al sufletelor şi al trupurilor, Domnului nostru Iisus Hristos, şi neprihănitei Maicii Sale. Dacă iubirea voastră o îngăduie, daţi-mi mie, sărmanului, leacurile cereşti, adică împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Stareţul losif a împlinit dorinţa lui şi a făcut priveghere toată noaptea. La Sfânta Liturghie, fraţii s-au rugat cu căldură pentru bolnav, care, după ce s-a spovedit, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în chilia lui. În clipa aceea, înaintea sa a apărut Maica Domnului în lumină neînserată, împreună cu apostolii Petru şi Ioan. Întorcându-şi faţa către loan, i l-a arătat cu degetul pe Prohor şi i-a zis: Acesta este din neamul nostru.
Apoi s-a atins cu mâna dreaptă de capul lui şi îndată tot lichidul care se adunase în corpul său a început să iasă printr-o gaură, care s-a ivit în partea dreaptă. Într-un interval scurt de timp s-a vindecat definitiv. Pe partea dreaptă, acolo pe unde ieşise lichidul, a rămas pentru totdeauna o aluniţă.
(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, Ed. Egumenița, p. 29)

[cristiboss56]

Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronștandt (1829 - 1903), ale acestui sfânt contemporan, atât de iubit de popor - din nordul Rusiei - s-au făcut cu Sfânta Împărtăşanie. Puterea lui vindecătoare se manifesta în special în timpul împărtăşirii cu nemuritoarele Taine. Cu profunda credinţă pe care o mărturiseau, bolnavii se împărtăşeau cu adevărat „întru vindecarea sufletului şi a trupului".
Preotul Vasile Susţin povesteşte cum, atunci când era încă tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de cancer la laringe. Profesorul Simanofschi a afirmat că bolnavul mai avea de trăit doar zece zile. Însuşi sfântul povesteşte şi următoarele întâmplări asemănătoare:
Un bolnav suferea de un grav ulcer al stomacului. A suferit timp de nouă zile, fără cea mai mică alinare din partea doctorilor. M-am rugat fierbinte pentru el, zicând: „Doamne, este viaţa noastră! Cât de uşor pot eu să mă gândesc la vindecare, tot aşa de uşor Tu poţi să o dăruieşti. Vindecă, deci, pe robul tău, Vasile, de groaznica lui boală. Apoi l-am împărtăşit, dar şi acela a primit Sfânta împărtăşanie cu credinţă. În după-amiaza aceleiaşi zile s-a făcut bine şi seara s-a ridicat din pat. Împăratul a toate l-a miluit şi îi dăruise sănătate... Sunt uimit de puterea dătătoare de viaţă a nemuritoarelor Taine!
Să chemaţi acasă pe preot cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Să credeţi aşa cum a crezut Iair, că vi se vor împlini dorinţele voastre. În slujirea mea preoţească, am multe exemple de bolnavi care repede s-au făcut bine prin credinţa profundă, pocăinţă şi Sfânta Euharistie.

[cristiboss56]

Elisabeta şi Alexandru au ajuns la 82 de ani. Mare parte din această viaţă au petrecut-o împreună, la bine şi la rău. Niciodată nu şi-au scos verigheta de pe deget, ci au purtat-o cu bucurie şi au cinstit-o, ca simbol al dragostei lor. Anul trecut pe vremea aceasta veneau, ca şi în alte dăţi, de la Sibiu spre Iaşi, la Sfânta Parascheva. „La un moment dat, i-am spus bărbatului meu să-mi ia verigheta şi s-o pună la el în buzunarul de pe interior, pe care-l închide cu un ac de siguranţă. N-a vrut. Am coborât în gară la Vinţu, să schimbăm trenul. Acolo m-am dus la baie, m-am spălat pe mâini”, îşi aminteşte bunica Elisabeta. Tot din Sibiu, spre Iaşi, mai plecase o familie. La oamenii aceştia, la Vinţu, venea şi insista un om al străzii, să le vândă ceva. „Nu ştiu ce avea de vândut, dar ei au respins. Când ne-am urcat în tren, mi-am dat seama că nu mai am verigheta. M-am întristat tare. Şi, mi-a venit în minte să întreb oamenii - ce avea de vândut băiatul ăla? O verighetă, mi-au spus. Doamne, aia era verigheta mea! Iar el o vindea cu 10 lei. Soţul îşi avea verigheta pe mână. Le-a arătat-o şi oamenii au recunoscut modelul”, suspină femeia.
Cei doi soţi au ajuns în Iaşi, au stat la rând, s-au închinat sfintei. Încercau să uite incidentul, dar tristeţea sălăşluia încă acolo, într-un colţ de suflet. Aşa s-au întors la Sibiu, cu rugăciuni la Sfânta Parascheva, dar şi la Sfântul Mucenic Mina. „Ne-am odihnit, am făcut şi ordine prin casă. Soţul se tot foia dintr-o cameră în alta, din bucătărie pe hol şi înapoi. La un moment dat, m-a chemat să-mi arate ceva. În mijlocul bucătăriei, unde măturasem înainte şi umblasem atâta, stătea acum verigheta mea”, exclamă cu bucurie Elisabeta. Acum, amândoi s-au întors să mulţumească pentru minunea pe care au trăit-o anul trecut. „Sfântul Mina şi măicuţa Parascheva mi-au adus verigheta înapoi. Am pierdut-o şi au fost atâţia martori la întâmplarea asta. Vă daţi seama ce putere mare o fost? Verigheta mea mi-au adus-o sfinţii ăştia doi, în bucătărie! Vorbim de o verighetă pierdută în altă localitate”, nu încetează să se minuneze tanti Elisabeta.