Ascunderea cheii crestine

Nu stiu cat e iubire si cat e altceva atunci cand vedem in toate manifestari ale Divinului si cand folosim cheia crestina pentru toate usile.
Neindoielnic, perspectiva crestina asupra lumii exista, slava Domnului! Si ne e foarte de folos sa ne folosim de ea, indiscutabil. Crestini suntem!
Totusi, ma intreb daca nu exista cumva o limita fina pana la care sa vedem lucrurile prin cheia crestina si dincolo de care pur si simplu este inflatie sau reductionism sa continuam a o folosi. Ceva rigiditate si patima, stiu si eu cum sa zic...
Poate ca uneori e de folos o alta erminie.
Oare chiar tot ce misca sub soare trebuie, permanent, sa fie interpretat crestineste? Chiar totul? Si ce folos aduce aceasta? Nu e limita pentru acest demers?
In adolescenta am cunoscut o doamna, filolog, o femeie foarte citita si iubitoare de talcuri ascunse. Categoric nu era un om superficial. Si avea o usurinta a exprimarii si cugetarii, o bogatie a ideilor (productivitate si flexibilitate) cu totul iesite din comun. Doamnei ii datorez, printre altele, descoperirea scriitorului Mircea Eliade, apoi a istoricului...
Numai ca se intampla ceva ciudat: doamna profesor (Domnul sa o odihneasca cu dreptii!) vedea totul printr-o lentila a misterelor, a tainelor, a unor forte aproape oculte... Chiar si cand cotcodacea o gaina, doamna gasea acolo ceva subtil, profund, incomprehensibil si cu siguranta important in iconomia divina... Il lipsea, cred, constiinta unor multiple paliere simultane ale realitatii sau capacitatea de a accepta ca unele lucruri sunt de-a dreptul ordinare. Parea vrajita de puterea unor forte inalte, ametitoare, spirituale... Inutil sa spun ca atunci cand nu gasea explicatia intr-o cugetare crestina cauta la budisti sau oriunde in alt aparte. Trebuia, musai, sa fie ceva nobil si misterios in orice lucru. Chiar si intr-o baliga!

Cu ajutorul ei am citit cateva interpretari in cheie religioasa (nu neaparat crestina) a povestilor. Ce sa zic, admirabile texte, ametitoare pe alocuri, tulburatoare... Ce bogata era dintr-odata lumea, ce inutile lucrurile obisnuite, ce atragatoare perspective ofereau interpretarile acelea uluitoare, pline de poezie si totdata, in fond, atat de departe in abstract...

Cu timpul m-am trezit insa ca am luat distanta. Viata mi se parea suficient de bogata si de frumoasa si fara talcuiri prea savante la tot pasul. Puteam trai si gusta un rasarit de soare ori mireasma unei flori sau, poftim, frumusetea unei fete si fara sa fac atatea asocieri savante si misterioase. Imi permiteam sa ma doara burta ori sa ma recunosc prost sau narcisist si fara sa fac repede o asociere pioasa cu nu stiu ce episod evanghelic...

Din acele vremuri am ramas cu o rezerva serioasa fata de intelectuali si teologi. Am si azi impresia ca o anumita limita si un anumit cutit fin al diferentierilor dintre palierele existentei ar merita sa ramana in atentia noastra, permanent. Nu ma vad rascolind mereu muzica, natura, povestile, copilaria in cautarea unor sensuri abisale, absconse, oculte ori de-a dreptul in chei crestine. Poate ca uneori e bine sa luam lucrurile asa cum apar. Un bun simt omenesc general cred ca merita sa traiasca si sa nu fie strivit de talcuiri neincetate, fie ele si crestine. Sunt impotriva a ceea ce as numi aici un fel de abuz de interpretare.
De la un punct incolo, desigur...

[Mihnea Dragomir]

De acord: est modus in rebus. Iubirea de Dumnezeu nu trebuie confundata cu obsesia de Dumnezeu. Prima este o porunca, cea mai mare dintre toate. A doua este o dereglare fixista.

Exemplul cu Mircea Eliade este cum nu se poate mai nimerit. Nu stiu cata iubire de Dumnezeu avea marele savant, dar autorul sintagmei "homo religiosus" era, fara doar si poate, animat de obsesia religiei. De exemplu, in nuvela "Ghicitor in pietre", autorul, ascuns in spatele personajului autobiografic, vorbeste despre cineva care pleaca de la o prezumptie. Pe o plaja cu pietre, locul ales de cei care se instaleaza la plaja nu e intamplator, ci pietrele pe care se aseaza au o anumita semnificatie. De la ideea (in fond, sustenabila psihologic) ca omul isi alege, inconstient, pietrele care ii corespund, se aluneca la ideea ca pietrele isi aleg omul. Si pietrele care isi aleg omul au, desigur, ceva de spus despre el, despre trecutul, prezentul si viitorul lui.

Magistrul lui Eliade si a intregii generatii Criterion vorbea la cursuri despre deosebirea dintre mistica si magie. Cred ca este granita, limita foarte fina despre care vorbeai. Intre ce teoretiza "Profesorul" si ce ilustra in literatura remarcabilul sau discipol vad o legatura.

Filosofia crestina (si chiar precrestina, daca ne gandim la Platon) a observat mereu o deosebire intre ordinea sacra si ordinea naturala. Pe de alta parte, ele sunt legate, in sensul ca a doua este o coagulare, ca sa zic asa, a celei de intai. Problema pe care o ridici in plan psihologic, daca ar fi transpusa in plan ontologic se poate enunta asa: care este gradul de autonomie a ordinii naturale fata de ordinea sacra ?

In linii mari, raspunsul european difera fundamental fata de raspunsul asiatic. Europa a refuzat mereu teocratia, inca din perioada ei pagana. Modelul platonic, in care Lumea Sensibilelor este o reflectare diferita ontologic a Lumii Inteligibilelor ofera un model politic, legislativ si social in felul in care Biserica, prin actul incoronarii, investeste pe conducator (imparat, rege, domnitor, cneaz), care este chemat sa slujeasca binelui temporal.

Dar, sa revenim la problema mai circumscrisa a topicului nostru despre dascali si cheia crestina si la ce spuneai mai la deal. Intre pozitia "semnele lui Dumnezeu sunt peste tot" si pozitia "semnele lui Dumnezeu nu sunt nicaieri", avem, asadar, un intreg spectru. Ceea ce eu am vrut sa arat este ca nu prima pozitie imi pare prevalenta. Invatamantul romanesc de azi nu mi se pare a suferi de boala obsesiei lui Dumnezeu. Ci, mai degraba, de boala cealalta: lipsa iubirii de Dumnezeu. Cand spunem, cu o sintagma splendida, desi usor rasuflata, ca poporul roman a crescut la umbra Crucii, ce spunem, de fapt ? Ce altceva decat ca tezaurul sau cel mai de pret, limba si cultura sa au fost amprentate de iubirea lui Dumnezeu ?

Asezi cand fata in fata, cand pe aceeasi banca "intelectualii" si "teologii", doua categorii care ar trebui sa stea, in mod clar, pe aceeasi banca. Problema vremii in care traim este divortul fara precedent dintre aceste doua categorii. Intelectualii (cu exceptii care confirma regula) parca ar trai in alta lume. La randul lor, teologii s-au refugiat in lumea lor. Nicicand oamenii Bisericii nu au fost mai muti, nicicand spiritele apreciate de societate ca elevate nu au fost mai surde. Nu, frate! Nu obsesia lui Dumnezeu este pericolul care ameninta varsta aceasta a Romaniei si lumii! Stai linistit, ca pericolul asta a trecut si putem rasufla usurati.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Invatamantul romanesc de azi nu mi se pare a suferi de boala obsesiei lui Dumnezeu. Ci, mai degraba, de boala cealalta: lipsa iubirii de Dumnezeu. Cand spunem, cu o sintagma splendida, desi usor rasuflata, ca poporul roman a crescut la umbra Crucii, ce spunem, de fapt ? Ce altceva decat ca tezaurul sau cel mai de pret, limba si cultura sa au fost amprentate de iubirea lui Dumnezeu ?

La randul lor, teologii s-au refugiat in lumea lor. Nicicand oamenii Bisericii nu au fost mai muti, nicicand spiritele apreciate de societate ca elevate nu au fost mai surde. Nu, frate! Nu obsesia lui Dumnezeu este pericolul care ameninta varsta aceasta a Romaniei si lumii! Stai linistit, ca pericolul asta a trecut si putem rasufla usurati.

Spui foarte frumos de umbra Crucii...:) Domnul fie laudat pentru isprava asta!
Atata doar ca, invatat cu gerul si cu arsita, romanul trage la camp deschis. Lui nu-i prieste umbra, decat asa, cand vrea sa motaie nitel ori sa isi creasca mucegaiurile si alte ciupercarii... Asa ca romanul lasa repede umbra si, dornic de actiune, se repede in lumina diverselor reflectoare. Ce sete mare de iluminare avem noi romanii! Ce popor deschis la cunoastere!

*
Teologii sunt mai vizibili ca oricind. Sunt peste tot. Nu faci un pas ca sa nu auzi "mortii matii" si "Dumnezeul si Cristosul... Pastele si anafura" s.a.m.d. Cum nu sunt vizibili teologii? Pana si Tuca, obraznicul, laolalta cu Badea si, mai abitir, cu Gaga ala de a pus copchilu sa zica Tatal nostru la comanda, s-au facut teologi!
Moda zilei e teologia! Tot boboru-i astazi teolog!
Daca nu crezi, vino sa vezi, ca ti-o fi dor de-acasa...:
https://www.youtube.com/watch?v=fXag-Tfswms
https://www.youtube.com/watch?v=aKHLQEJskRg

M-as bucura sa vada si tovarasul activist Florin de la Vaslui aceste mostre de teologie vizibila, de-ti sare-n ochi.
Ca sa constate activistul nostru, fara dubii, cam ce a produs regimul luminos al Partidului inainte si dupa anii 65.
Hai sa mai servim o mostra. Pardon, tovarasu, o monstra.
https://www.youtube.com/watch?v=2hLImnFemIM

[Copacel]

În prealabil postat de ahilpterodactil

M-as bucura sa vada si tovarasul activist Florin de la Vaslui aceste mostre de teologie vizibila, de-ti sare-n ochi.
Ca sa constate activistul nostru, fara dubii, cam ce a produs regimul luminos al Partidului inainte si dupa anii 65.
Hai sa mai servim o mostra. Pardon, tovarasu, o monstra.
https://www.youtube.com/watch?v=2hLImnFemIM

Dar de ce domne este rau sa fii activist de partid ?

Pentru ca nu e bine.

[cristiboss56]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Pentru ca nu e bine.

Scurt si la obiect :)))

Un alt basm cu valente crestine impresionante este ,,Fat-Frumos din lacrima" de Mihai Eminescu.