Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica ortodoxa > Biserica Ortodoxa Romana
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1301  
Vechi 15.05.2018, 11:27:21
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit

Dragostea neîmpărtășită îl ajută pe om să devină mai sensibil față de ceilalți

La drept vorbind, eu cred că dragostea neîmpărtășită se întâmplă numai atunci când chiar nu le este dat celor doi să fie împreună. Prin tot ce se petrece Domnul îți arată: „Nu este omul tău”, și părinții, și prietenii încearcă să te convingă de același lucru, dar tu o ții pe a ta: „Nu-mi trebuie altcineva decât el (ea).”

Atunci când îți dăruiești inima pe deplin și ești gata să faci totul pentru omul iubit, dar ești tratat cu nepăsare, simți că ți-a fost înfipt un cuțit în spate. Situațiile de genul acesta îl trezesc pe om din anumite rătăciri care iau naștere în urma felului în care și-a trăit înainte viața. Asta ne ajută să privim cu alți ochi principiile pe care ni le-am format, să ne schimbăm în bine, să devenim mai sensibili față de ceilalți și să ne maturizăm, să scăpăm de timiditate.(...)

La drept vorbind, eu cred că dragostea neîmpărtășită se întâmplă numai atunci când chiar nu le este dat celor doi să fie împreună. Prin tot ce se petrece Domnul îți arată: „Nu este omul tău”, și părinții, și prietenii încearcă să te convingă de același lucru, dar tu o ții pe a ta: „Nu-mi trebuie altcineva decât el (ea).”(...)

Omul fie reflectează la ceea ce i s-a întâmplat, se silește și merge mai departe înțelegând lecția celor întâmplate, fie se lasă dus de val. Această întâmplare din viața mea m-a învățat să apreciez cu adevărat dragostea reciprocă, ce este dată atunci când omul este capabil să aștepte și să prețuiască cu evlavie inima, care i-a fost înmânată, a celuilalt. (Iulia Gaghinskaia)

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 49)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1302  
Vechi 15.05.2018, 15:21:28
flying's Avatar
flying flying is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 09.03.2010
Locație: MIGREZ PRIN DIFERITE LOCURI ALE INIMII IN CAUTAREA LUI DUMNEZEU
Religia: Ortodox
Mesaje: 875
Arrow

Citat:
Dragostea neîmpărtășită îl ajută pe om să devină mai sensibil față de ceilalți
Dragostea neimpartasita are 2 optiuni,te smeresti si devii mai sensibil fata de ceilalti ori plin de resentimente o apuci pe drumul urii si autodistrugerii.
__________________
Sufletul meu l-a întors, povățuitu-m-a pe căile dreptății, pentru numele Lui.
Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele.
http://flyingtoday.wordpress.com/
Reply With Quote
  #1303  
Vechi 16.05.2018, 16:51:16
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit

Citat:
În prealabil postat de flying Vezi mesajul
Dragostea neimpartasita are 2 optiuni,te smeresti si devii mai sensibil fata de ceilalti ori plin de resentimente o apuci pe drumul urii si autodistrugerii.
Așa arată și realitatea din teren , din păcate
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1304  
Vechi 18.05.2018, 00:23:57
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit

Nici o făptură de pe acest pământ, cu excepția omului, nu s-a învrednicit din partea lui Dumnezeu de un așa mare dar precum cel al rugăciunii.
Rugăciunea reprezintă dovada că suntem persoane capabile de dialog cu Ființa absolută, că avem posibilitatea îndumnezeirii noastre.
Da, am fost zidiți din nimic, dar suntem chipuri ale lui Dumnezeu care caută la nesfârșit asemănarea cu Creatorul.
Paradoxal, rugăciunea este și simțirea neîncetată a neputinței noastre, altfel spus, a sărăciei noastre duhovnicești care devine bogăție prin venirea harului în sufletele noastre. Sigur, avem nevoie să ne rugăm, dar e important să știm și cum să o facem eficient. Rugăciunea e lucrătoare în viața noastră când îndeplinim următoarele condiții: nu suntem vicleni, necredincioși sau fără râvnă.
Atunci când stăm, chiar în biserică, ca niște slăbănogi cu sufletul, când duhul nostru nu arde, ce folos putea avea de la rugăciunea noastră?
Nici oamenii nu pun mare preț când le facem vreun bine cu răceală, din obișnuință. Dar Dumnezeu? Și nu-i vorbă că-I facem Lui vreun bine rugându-ne, ci nouă înșine. Din partea Lui, Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, dar Se bucură când zidirea Sa se îndreaptă spre El și-I vorbește.
Am pomenit mai înainte de anumite condiții pentru ca rugăciu- nea noastră să aibă rezultate. Să nu deznădăjduim dacă nu le împlinim la un moment dat. Să ne aducem aminte că atunci când un om rău vine cu rugăminte la un om bun, blând și smerit, pentru mai bună reușită încearcă să se asemene acestuia. Așa și creștinul, îndrăznind a se ruga Domnului sau Maicii Sale Preacurate ori îngerilor sau sfinților, va trebui și va ajunge treptat să se asemene după putință Domnului Însuși, Maicii Sale, îngerilor și sfinților. În aceasta stă taina apropierii de Dumnezeu și a grabnicei auziri a rugăciunilor noastre. Să nu ne amăgim, ne-o spune chiar Apostolul Pavel: „Cine nu are Duhul lui Hristos nu este al Lui” (Romani 8, 9). Deci, Domnul caută între noi pe cel aseme*nea Lui și înrudit cu El, ca să aibă pe ce să se altoiască harul Său. Să ajute Dumnezeu să fim vase vrednice de a primi darurile dumnezeiești pe care Hristos așteaptă să ni le împărtășească zi de zi, clipă de clipă. (Augustin Păunoiu, preluare din Sfântul Ioan de Kronstadt, În lumea rugăciunii, Sophia, 2011)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1305  
Vechi 21.05.2018, 00:47:20
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit

Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, Cartea IV, 29.1-2; 33, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 14, pp. 170; 172
„El (Sfântul Constantin) însuși își îmbogățea mintea în cuvintele dumnezeieștii Scripturi, petrecându-și nopțile în priveghere, iar în clipele de răgaz scriind cuvântări, căci îi plăcea să se înfățișeze necontenit (înaintea oamenilor), (...) iar oamenii nu pregetau nici ei să se adune puhoi ca să asculte înțeleptele vorbe ale împăratului.
Când i se oferea prilejul să glăsuiască despre un subiect cu caracter teologic, Constantin își îndrepta ținuta, lua o înfățișare severă și cobora glasul, pătrunzându-te în gândul că – prin marea lui putere de credință – va izbuti să-și inițieze ascultătorii în taina dumnezeieștii învățături. Publicul îi răspundea cu strigăte de încuviințare. Atunci împăratul îi făcea un semn prin care-l îndemna să privească spre înaltul cerului și să-și îndrepte minunarea și slavosloviile numai asupra Împăratului Celui a toate.
(...) Îmboldit de mare evlavie, l-am rugat într-o vreme să ne îngăduie să rostim de față cu el un cuvânt privitor la sfântul mormânt al Mântuitorului. Constantin s-a arătat foarte bucuros să-l asculte și s-a amestecat în mulți*mea publicului, rămânând în picioare chiar acolo, în mijlocul palatului (unde se petreceau lucrurile). Noi am început prin a-l pofti să șadă pe unul dintre jilțurile împărătești care-l aștepta; dar Constantin nu s-a lăsat înduplecat, ci a urmărit cu cea mai mare încordare cele ce se rosteau, cumpănind și aducând în spusele cu caracter dogmatic mărturia sa spre recunoașterea adevărului. Dar timpul trecea și cuvântarea se lungea. Ne-am gândit, așadar, să-i punem capăt; el însă s-a împotrivit, îndemnându-ne să o continuăm până la sfârșit. L-am rugat, atunci, din nou să șadă; dar el s-a întunecat la chip și ne-a răspuns că nu e bine să asculți cu delăsare o dezbatere legată de dumnezeieștile dogme, și că, de altminteri, acestea îi sunt de mare folos și ajutor sufletesc – adăugând că se cuvine să asculți stând în picioare atunci când se vorbește despre cele ale lui Dumnezeu.”
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1306  
Vechi 22.05.2018, 20:37:40
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit

Omul mare se mișcă mental, egoist, din interes, lumește, în păcat, în răutăți. Când crește și încetează cu desăvârșire să trăiască din inimă, copilărește, atunci „știe pe deplin ce face”, atunci funcționează cerebral, cunoaște deplin și din experiență, precum au cunoscut Adam și Eva, după căderea lor, când au pierdut atârnarea copilărească, inimoasă, de Dumnezeu. Însă Dumnezeu ne vrea copii și de aceea ne spune că, de nu vom deveni copii, nu vom putea intra în Împărăția Cerurilor.
Și ție, copilul meu, inima ta cea copilărească este cea care îți dă învoirea ei către orice chemare a lui Dumnezeu, cum făceau Adam și Eva din inimă înaintea căderii. Inima ta deci să se încreadă în Dumnezeu și ea să răspundă copilărește la chemările voii lui Dumnezeu, nu mintea ta, care acum, după atâția ani de făptuire păcătoasă, îți poate spune, înveninată de către diavol, că primești în mod rău chemarea către voia lui Dumnezeu ca un copil, căci „nu știi ce faci”, deoarece acum ai crescut și trebuie să știi ce faci.
Precum să-ți amintești că atunci când vorbești din inima ta copilărește ești adevărat. Atunci ești un fiu binecuvântat al Împărăției Cerurilor, și nu când vorbește „cel mare”, care a gustat deplin din fructul păcatului. Să fii așa cum erau Adam și Eva înainte de cădere și cum erau legăturile lumii cu Dumnezeu întru începuturi.
(Arhimandrit Spiridonos Logothetis, Răspunsuri la întrebări ale tinerilor – Ortodoxia și lumea, traducere din limba greacă de Părintele Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2012, pp. 44-45)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1307  
Vechi 24.05.2018, 10:51:28
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit

"Ca să fii iubit de ceilalți, mai întâi trebuie să-i iubești tu."

"Când se revărsa asupra noastră Harul cel dumnezeiesc, rugăciunea noastră devine cu totul curată. Să te rogi neîncetat, zi și noapte, chiar și când dormi în pat."

"Nu trebuie să-i silim pe alții să meargă la Biserică. Hristos a spus: Cine voiește, să-Mi urmeze Mie."
"Oricât ai fi de obosit să nu uiți niciodată, seară înainte de culcare, să faci rugăciunile de seară."

"Să nu te rogi lui Hristos să-ți ia bolile, ci să dobândești pacea, lucrând rugăciunea minții și fiind răbdător. Astfel vei avea mare folos".

"Roagă-te și nu te supăra. Roagă-te și fii răbdător."

"Când citești Sfânta Scriptură, căci trebuie să o citești necontenit spre a te lumina, Viețile Sfinților sau alte cărți bisericești, de găsești o propoziție sau un cuvânt ce te-a impresionat, zăbovește mai mult în acel loc și vei vedea că mult te vei folosi."

Când i-am spus că nu țin minte tot ce citesc, Păr. Porfirie mi-a spus acestea: "Să știi, fiule, ca toate ni se depozitează în memorie, iar când Hristos socotește că a venit ceasul potrivit, le dezvăluie."

"Când citești să încerci să citești limpede, astfel încât să se audă și ultima litera a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi și când cânți la biserică sau când te rogi, fiindcă astfel te obișnuiești să fii corect și smerit în toate, în cuget, în cuvinte și în fapte."

"Când cânți, să cânți smerit, fără să faci grimase, fără să faci mișcări dezordonate și fără să tot salți psaltirea. Să privești mereu spre analog și să nu discuți cu cel de lângă tine. Să trăiești ceea ce cânți, fiindcă doar astfel cele cantate se transmit celor adunați în biserica la slujbă."
Parintele Profirie
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1308  
Vechi 01.06.2018, 01:16:39
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit

Toată lumea e atârnătoare de Autorul ei. Lumea lucrurilor atârnă de Dumnezeu fără să știe. Noi, creștinii, știm.
Chiar dacă nu vrem, tot atârnăm, fiindcă spre deosebire de toată lumea lucrurilor, noi, oamenii, aici în trup, încă nu avem infățișarea noastră definitivă. Noi suntem în lucru. Și de aici vine că simțim neajunsurile noastre, necunoscutele și tensiunile noastre spre desăvârșire.
Poziția omului în creație e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, omul e un rezultat al creației divine; dar suntem și realizarea noastră. Din cauza acestei stări de lucruri se aude adesea constatarea tragică că: ”N-am făcut nimic” în viață. Aceasta e constatarea că n-ai dat vieții tale sensul sau destinul ei.
Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesității; noi mai suntem și ființe spirituale, înzestrate cu conștiință, și ca atare mergem în virtutea legilor libertății. Ca atare căutăm adevărul și ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.
La porțile sufletului omenesc Dumnezeu își încetează stăpânirea: îi vrea iubirea. Aici El vrea să fie primit din inițiativa noastră. Prin urmare, la împlinirea sensului sau destinului nostru în creație suntem așteptați de Dumnezeu ca făpturi ale Sale, conștiente de rudenia noastră cu El.
Pentru orientarea noastră în lumea văzută ni s-a dat credința și un om ca model, Iisus. Noi trebuie să realizăm în noi aceasta icoană divină: stilul de a fi al lui Iisus. Fără acest fel de a fi, care atârnă de toate deciziile noastre de fiecare zi, și de fiecare clipă, te constați un om fără sens, un om fără hrană in fața haosului care caută să te soarbă în tragedia neființei - una din definițiile răului.
Propriul tău destin așteaptă de la tine decizia acestei transpuneri a ta, în chipul lui Dumnezeu, transpunerea în felul de a fi al lui lisus în lume.
Iată în ce vreau să vă antrenez: în declanșarea mecanismului religios al sufletului.
Sufletul îl recunoaște pe Tatăl său și I se alipește. Dar fiind închis într-un trup, care aparține lumii acesteia, sufletul se alipește și de lumea dinafară, crezând că într-aceasta își poate găsi liniștea sa. Dar nu și-o găsește, de aceea toată nevoința vieții călugărești are această rațiune de a fi: să nu lase sufletul să se alipească mai tare lumii văzute decât lui Dumnezeu. Că nu suntem din lumea aceasta și nu trebuie țintuită „aici" dragostea noastră.
Fiindcă Dumnezeu e Duh, iubire și adevăr, și nu-L putem „vedea", pentru că nu oferă imaginației - cinematografiei noastre - nimic, de aceea avem impresia că, credința în Dumnezeu e un risc sau un pariu al rațiunii.
Fapt este că credința e o continuă asceză a rațiunii, fiindcă Dumnezeu este altă natură decât existența creată și cunoașterea lui Dumnezeu ne cere și pe noi, în întregime, într-un alt mod de a fi. Cunoașterea lui Dumnezeu, cine vrea s-o aibă - și nu ești liniștit până n-o ai - antrenează în ea ființa noastră întreagă, cu toate rădăcinile ei în existență. Suntem irezistibil mânați spre această cunoaștere metafizică a lui Dumnezeu și ca atare feriți de neajunsurile noastre de oameni.
Iată tragicul și smerenia cunoașterii noastre.
Din cele de până aici rămâne de reținut că întreaga noastră ființă trebuie sfințită, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. O cunoaștere teoretică a lui Dumnezeu au și dracii, (ba și mulți teologi) dar aceasta nu-i sfințește. Dumnezeu face parte din destinul omului și e neliniștit sufletul nostru până nu se odihnește întru Dumnezeu.
De aceea, când lipsește preocuparea de mântuire ființa noastră e în pierzanie, care și ea, pierzania, amăgește cu o „odihnă".
Ne-a adus Dumnezeu din neființă la ființă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaștem ca Tată și pe noi întreolaltă ca frați și fii ai aceluiași Părinte.
Căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te mãntuiești fără mâna lui Dumnezeu și nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi și tu mâna ta. Destul îți este că te cercetează mereu și atât de mult te roagă!
Cine nu vrea să se mântuiască? Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmașã, care îi scoate din cale și, cu pofte pieritoare, îi încâlcește în lume. Vraja aceea, a pacatului, cu vremea le slăbește mintea și în așa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău și răului bine și din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmașii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina li se stinge... și așa îi prinde noaptea - moartea - rămași rătăciți de Dumnezeu și neîntorși Acasă.
Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul Iisus Hristos. El e Cel ce ne-a făcut datori să știm: ce suntem, cine ni-s Părinții, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea și, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă și cine ne întinde momele? - Că de la cârma minții atârnă încotro pornim și unde să ajungem.
„N-ar trebui decât să-L recunoaștem toți pe Dumnezeu ca Tată și că noi toți îi suntem fii și, potrivit cu această cunoștință, să ne orânduim viața. Până nu recunoaștem că avem îndoită fire și îndoită viață: una pământească și alta cerească, fără de sfârșit și începând de aici, până atunci tot pe afară ne ținem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice.
Trebuie să știm, toți supușii împărăției, că suntem făpturi cerești, trimise vremelnic în corturi pământești spre o mare probă și anume: să vedem și să se vadă încotro înclinăm cu inima și mintea, și înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El îl moștenim și viața veșnică și astfel ne întoarcem Acasă iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la fața lui Dumnezeu și cu cel rău vom petrece fără de sfârșit. Căci noi suntem pieritori cu firea pământească, dar neiertători cu firea cerească; veșnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.
Împărăția cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările" - mai desprinse de pământ și firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu" decât în grija vieții. Păsările acestea sunt „vulturii" care se vor aduna ca să judece lumea (I Corinteni 6,2), când pământul va fi stârv.
Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii, dar iubirea înlocuiește toate neajunsurile. Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, și pogoară pe Tatăl, Fiul și Duhul în fii. Iar pe fii, Dumnezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlinește, minunează lumea, și o silește să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniți în iubire trăiesc în El și arată în lume capătul pământesc al împărăției cerești. Aceasta e pe scurt voia Tatălui și rugăciunea Fiului, să prindă și societatea omenească în aceeași iubire Treimică.
(Pr. Arsenie Boca - Despre durerile oamenilor, Editura Credința Strămoșească, 2012, p.13-19)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1309  
Vechi 04.06.2018, 23:25:42
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Μία θαυμαστή διήγηση για το Σαρανταλείτουργο
Cândva, un creștin, în timp ce săpa cu mulți alții într-o carieră de piatră, o stâncă s-a prăbușit și a strivit mulți muncitori. Femeia unuia dintre aceștia, doamna Arghiro, considerându-l mort deja pe soțul ei, a dat unui preot tot ceea ce putuse din strictul ei necesar spre a face 40 de Sfinte Liturghii pentru odihna sufletului lui. Pentru scopul acesta dădea în fiecare zi o prescură, o sticluță cu vin și o lumânare mare. Când preotul a ajuns la 20 Sfinte Liturghii, diavolul a început să fie invidios pe evlavia femeii. I s-a aratat acesteia și i-a spus că preotul a plecat pentru o treabă de-a sa urgentă. Nu mai avea rost să-i trimită prescură. Îi va trimite în altă zi, zise diavolul. Această ispită i-a adus-o de trei ori pe durata celor 40 de Sfinte Liturghii.
Între timp, salvatorii încercau să îndepărteze rocile căzute. Scoteau încontinuu mulți oameni morți. La un moment dat, au auzit din adâncuri o voce:
‒ Aveți grijă, trăiesc! Săpați cu atenție, pentru că deasupra mea sunt două pietre. Dacă vor cădea, mă vor omorî.
Uimiți, salvatorii au săpat cu grijă din părțile laterale și au găsit pe omul acela viu. Era soțul doamnei Arghiros!
Spre nedumerirea tuturor, întrebându-l cum a supraviețuit atâtea zile fără hrană, el a răspuns:
‒ În fiecare zi, cineva îmi dădea, fără să-l văd, o pâine, o sticluță cu vin și o lumânare mare aprinsă, ce strălucea în fața mea. Așa mâncam, în afară de trei zile când nu am mâncat nimic, nici lumină nu am văzut și m-am amărât mult, deoarece am crezut că pentru păcatele mele s-a oprit mâna lui Dumnezeu să mă ajute. Și în timp ce așteptam să mor de foame și sete, am văzut din nou lumânarea aprinsă, pâinea și vinul, ca întâia oară. Am slăvit pe Dumnezeu, Care nu m-a părăsit până la sfârșit.
Plini de admirație au slăvit atunci toți pe Dumnezeu.
Evenimentul de mai sus arată marea importanță a Sfintei Liturghii pentru viața noastră. Sfânta Liturghie este lucrarea cea mai mare pe care putem să o facem pe acest pământ. Și nu aduce foloase doar celor vii, ci și celor adormiți. „Pentru că Atotbunul Dumnezeu este învins de iubirea Lui de oameni, spune Sfântul Ioan Damaschinul. Și Se va învinge în continuare, până în momentul răsplății ultime la A Doua Venire, unde se termină timpul ajutorului. Până atunci, El vrea ca fiecare să se grăbească la ajutorul dat aproapelui lui și toți să facem fapte bune între noi, atât față de cei vii, cât și față de cei adormiți.
Biserica oferă Sfânta Liturghie totdeauna și pentru cei adormiți, pentru că aceasta mulțumește într-o măsură foarte mare pe Domnul. Dacă acesta nu era un lucru primit în fața lui Dumnezeu, ar fi desigur de mult părăsit. În mod contrar însă, purtătorii de Dumnezeu părinți și dascăli ai Bisericii validează această lucrare și îi dau o și mai mare valoare, accentuând marele câștig pe care îl au sufletele celor adormiți de la prinosul Sfintei Liturghii și al tuturor rugăciunilor și milosteniilor noastre pentru ele”.
„Dacă nu ai apucat, cât trăiai, să-ți pui în ordine toate cele legate de sufletul tău, spune Sfântul Ioan Hrisostom, spune-le celor din familia ta să îți trimită după moarte lucrurile tale (bagajele tale). Să te ajute, cu alte cuvinte, cu fapte bune: milostenii și Sfinte Liturghii. Nu cumva să se omită ceva din acestea. Pentru că la învierea morților vom fi acuzați de către rudele noastre că am neglijat să facem cele de trebuință pentru ei.”
Pe direcția aceasta vin să ajute și cele 40 Sfinte Liturghii pentru vii și pentru adormiți. Să facem acest lucru toți dintre noi, dar într-un mod corect. Nu doar să achităm și să dăm un pomelnic preotului. Ci cu participarea noastră reală la Sfânta Liturghie, până când „pe voi, pe toți, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa. Amin!”.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1310  
Vechi 05.06.2018, 19:33:36
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit

《Iubirea nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori!》

"Iubirea extinde libertatea. Iubirea autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să-și depășească limitele, să-și îmbogățească experiența, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori. Inchisorile sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile. Controlul nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea. Dacă ai fi sigur pe tine, i-ai acorda celuilalt toată libertatea din lume. A iubi necondiționat este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într-o altă direcție, tu nu vei fugi după el ca să-ți exprimi iubirea. Este ca și cum un trandafir ar alerga după cineva ca sa-i ofere parfumul. Iubirea este parfumul ființei tale (când ființa a înflorit pe deplin).

Cum se iubește fără a fi dependent? Cum să separi iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, teama de respingere? Într-un singur fel. Aflând cine ești! Când știi cine ești, la nivelul cel mai profund din tine însuți, poți iubi fără condiții. Când ești în contact cu Sinele nu mai ai nevoie de nimic de la celălalt și nici nu te mai aștepți la ceva de la el. Altfel e ca și cum i-ai cere să-ți aprindă o lumânare ziua în amiaza mare. E ridicol. Să-ți simți Sinele este o fericire atât de mare încât primul lucru care-ți vine să-l faci este să o împărți cu cineva, să o dăruiești cuiva.

A afla cine ești și a-ți manifesta Sinele este esența căutării spirituale. Cei care depind de o altă ființă pentru a fi fericiți sunt undeva pe traseu sau fac primele mișcări de încălzire pentru a pleca la drum. Nimeni din afara ta nu te poate face cu adevărat fericit. Poți avea momente de bucurie, poți să te simți bine perioade mai mari de timp, poți trăi chiar o viață agreabilă. Dar fericit în sensul cel mai înalt ești doar în contact cu Sinele.

Cum ai putea să te mai agăți de cineva când trăiești această fericire? Poți să te bucuri împreună cu cineva, să împărtășești această fericire cu ea. Dar ea, dacă pleacă, nu pleacă și cu fericirea ta. Fericirea rămâne cu tine! De aceea nu te cramponezi, de aceea respecți și încurajezi libertatea.

Posesivitatea este strâns legată de ignoranță. Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te agăți de ea. Te agăți de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal, deoarece nu știi cine ești. Dacă ai ști ce comori deții înlăuntrul tău, nici prin cap nu ți-ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu știi cine ești. Crezi că ești un biet cerșetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ții cu dinții. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăți cu disperare deoarece relația aceasta te face să te simți un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta.

Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, șoptindu-le: „Ești atât de important pentru mine. Te prețuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubești îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubești cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit și nu ceri nimic în schimb. Desigur, primești dacă ți se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi.

Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poți ști dacă iubești sau nu pe cineva. Dacă iubești o persoană îi respecți libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poți, o ajuți să-și extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcții, își revelează aspecte noi ale personalității, învață să-și protejeze adecvat vulnerabilitățile, transformă ceea ce este grosier.

Tu nu iubești pentru că ai nevoie de celălalt. Nu ești un cerșetor. Ești un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruiești ceva. Repet: poate că și celălalt are ceva să-ți dăruiască. Asta este ceea ce eu numesc o relație minunată. Este o relație între un împărat și o împărăteasă. Aristocrația autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care își oferă reciproc ceva din bucuria, calitățile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relație de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerșetori, care din când în când poate mai dau câte ceva și gratuit.

Când iubești cu adevărat te reverși. Dai pe dinafară. Ești plin cu energia iubirii și o împărtășești cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine și de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferință. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Ești exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puțin la stânga sau la dreapta și asta-i tot. Vei continua să curgi.

Există oameni a căror iubire a fost respinsă și care au hotărât să nu mai curgă. Ei au încercat sau încearcă să blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naște monștri interiori! Energia care nu-și urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. Chinezii știu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este blocată știi ce devine? O mlaștină. Nu cred că ți-ar plăcea să conții o mlaștină în interiorul tău.

Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reține acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferință, a fost o iubire în mare parte imaginată; în spatele ei nu s-a aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, într-un final, suferință.

Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu știi cine ești. Crezi că ești Eul. Nu ești! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îți va fi imposibil să iubești cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit. Eul este limitat și luptă cu toate mijloacele pentru supraviețuire. Esența lui este frica. O modalitate de a face față acestei frici este încercarea de a acapara. Se agață de o persoană și încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar celălalt, în adâncul lui, își dorește să fie liber. Așa începe lupta! Lupta nu este întotdeauna pe față și consecințele ei (răni, vătămări grave) nu sunt întotdeauna vizibile. Eul creează suferință. Iubirea creează libertate și bucurie. Dacă simți că ai eșuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poți și vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite așteptări. Anumite pretenții. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorințe de care nici tu nu erai conștient. Toate acestea îți aparțin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îți amintești? Iubirea este dăruire, împărtășire.

În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum și plângi, acesta nu e semnul că ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Dacă vei continua să visezi că iubești, nu vei experimenta niciodată iubirea reală!"

Adrian Nuță, Inchisorile invizibile
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare