GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de DragosP

Iartă-mă. Nu mai fac.

Între timp m-am mai liniştit, furia s-a transformat în tristeţe, mâhnire...
Şi răsare încet bucuria că Biserica are în Sfântul Ioan Gură de Aur o pildă de vieţuire atât de minunată - demnă de un prieten al Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Sfinţilor Apostoli. Ce a jertfit în planul prieteniei cu Vasile, a câştigat în prietenia cu Dumnezeu!
Câtă nădejde transmit peste veacuri astfel de oameni...
Şi uite, acum, mă simt încă mai dornic să recitesc "Omilii la Matei", frumuseţea aceasta fără de asemănare din visteria Bisericii.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Lăudat fie Domnul întru sfinţii Lui, în vecii vecilor!

P.S. Forever, e greu de citit, emoţional vorbind, mai ales de la pag. 123 încolo... Îţi mulţumesc din suflet pentru link!
Dragoş, mulţumesc de asemenea şi ţie pt. sprijin. E a doua oară când îmi recomanzi o carte deosebită...:)
Theo, NU citi cartea asta!!!

[cristiboss56]

SFANTUL SERAFIM DE SAROV :

DESPRE DOBANDIREA SFANTULUI DUH

http://saraca.orthodoxphotos.com/bib...ea_duhului.htm

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Între timp m-am mai liniştit, furia s-a transformat în tristeţe, mâhnire...
Şi răsare încet bucuria că Biserica are în Sfântul Ioan Gură de Aur o pildă de vieţuire atât de minunată - demnă de un prieten al Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Sfinţilor Apostoli. Ce a jertfit în planul prieteniei cu Vasile, a câştigat în prietenia cu Dumnezeu!
Câtă nădejde transmit peste veacuri astfel de oameni...
Şi uite, acum, mă simt încă mai dornic să recitesc "Omilii la Matei", frumuseţea aceasta fără de asemănare din visteria Bisericii.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Lăudat fie Domnul întru sfinţii Lui, în vecii vecilor!

P.S. Forever, e greu de citit, emoţional vorbind, mai ales de la pag. 123 încolo... Îţi mulţumesc din suflet pentru link!
Dragoş, mulţumesc de asemenea şi ţie pt. sprijin. E a doua oară când îmi recomanzi o carte deosebită...:)
Theo, NU citi cartea asta!!!

La multi ani, tuturor si un an nou ca o noua borna pe drumul mantuirii!
Domnule profesor, de ce sa nu o citesc?!
E in natura mea sa fac taman pe dos in raport cu ce mi se cere imperativ de catre orice forma de autoritate, fie ea si prieteneasca, asa ca o voi citi.
Fii pe pace: nu sunt ca unii, care vorbesc cu multe neologisme, dar au sufletul uscat. Orice as citi, nu voi deveni o bruta-cu-multe-cuvinte.

[Ioan_Cezar]

Theo, fii înţelept, n-o citi!... Să nu zici că nu te-am prevenit...:)
(s-ar putea să suferi mult când o vei citi, pentru că îţi va oferi nenumărate descrieri ale unor situaţii care îţi vor alimenta nucleul principal al furiei tale eclesiosceptice, aia de te apucă atunci când dai de isprăvile "credincioşilor" pe care îi găseşti aglutinaţi; cum l-au chinuit şi batjocorit pe Sfântul, sigur n-o să-ţi placă...)

Sau mai bine citeşte-o, înarmîndu-te cu mult curaj, ca să vezi cine a fost Sfântul Ioan şi în ce lume a trăit şi câte a pătimit şi de la ce fel de oameni a primit batjocura, chinul şi moartea şi cum nu au fost ei în stare să se folosească de aşa minune de om şi cum a bătut Sfântul ispitele, urcîndu-şi Golgota, şi ca să fii cu totul convins că anul acesta nu îl omagiem întâmplător pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne miluiască Bunul Dumnezeu!

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

SFANTUL SERAFIM DE SAROV :

DESPRE DOBANDIREA SFANTULUI DUH

http://saraca.orthodoxphotos.com/bib...ea_duhului.htm

Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pământului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit "al Luminilor" invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vârsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.
La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvântarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrânge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.
După câtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerând numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtăşanie. Când, crezându-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă pentru calea din urmă, Preasfânta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătându-i-l pe tânărul novice, ea le spuse: "Acesta este din neamul nostru!". Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim ("înfocat", "arzător"), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzând de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mângâieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vârstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutând şi mai mult singurătatea.
La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o "Sfântul Munte", gândindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămâna, întorcându-se la mănăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încât în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, având mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.
Văzând viaţa sa atât de plăcută lui Dumnezeu şi atât de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimântătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se înteţea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat, repetind fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tâlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. În starea de plâns în care se afla, a reuşit totuşi să se târască până la mănăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas totuşi gârbov până la sfârşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în "pustia" sa şi, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.
Între timp, egumenul mănăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfântul pustnic, acuzându-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Până la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mănăstire. Sfântul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strâmta, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).

[cristiboss56]

În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe "Fecioara mângâietoare", numită de el "Bucuria bucuriilor", în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima priveghind şi având drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer. La sfârşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsând să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legământul tăcerii, chiar când era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întâi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvârşit în lucrarea lor pentru mântuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare.
După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stâlpnic şi zăvorit, acest bătrân mic de statură, înveşmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat "apostol", martor şi propovăduitor al Învierii.
Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi salută vizitatorii cu veselie, zicându-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!"; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blândeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa să îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia "sărmanului Serafim" era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor.
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungându-i cu uleiul din cadela şa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "puţul lui Serafim", aflat în apropierea mănăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atât pentru anumiţi oameni, cât şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai târziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu erau înţelese decât după împlinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: "Care este scopul vieţuirii creştine?". Părintele Serafim îi răspunse: "Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune".
Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfânt, stareţul îl strânse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decât soarele la amiază, şi îi zise cu putere: "Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul ini-mii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorârea Sfântului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?" Motovilov a răspuns: "Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Şi ce încă?" "O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată". "Această mireasmă este bună mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, şi această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfârşitul ei, sfântul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decât mult mai târziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspândire impresionantă. Este un ultim cuvânt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscând încercările ce vor fi în timpurile din urmă.
În învăţăturile sale, sfătuia adesea: "Bucuria mea, câştiga duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta". Această pace interioară pe care el o dobândise cu preţul atâtor trude, se răspândea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfântul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire.
Pe când era numai diacon, fondatoarea mănăstirii din Diveievo, situată la câţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfântul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dându-le drept îndrumar cuvintele: "În tot timpul să aveţi mâinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea".
La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mănăstire, zisă a "Morii", în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire având în centru "rugăciunea lui Iisus". Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul atâta un călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfântului Serafim; el închise "Moara", călugăriţele fiind supuse multor strâmtorări şi necazuri.
Odată, cu puţin timp înainte de săvârşirea călătoriei pământeşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: "Maica Domnului va veni acum la noi". Curînd se auzi un sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfântul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfântul Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărând, Preasfânta Fecioară îi zise: "Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi". Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.
Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălu-cind de lumină. La întâi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în faţa fiecăreia o lumânare şi i-a binecuvântat pe toţi fraţii, zicându-le: "Lucraţi pentru mântuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sunt pregătite". Apoi, după ce merse să-şi vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cântând imnele Învierii, îşi dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strânse la înmormântarea să. Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor.
Lupta să a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune.

[cristiboss56]

Spre a-l cunoaşte pe Sfântul Efrem mai îndeaproape, redau spre lectură câteva cuvinte de folos din scrierile cuviosului.
Despre ascultare

Un frate i-a spus altui frate: „Avva mi-a poruncit să merg la brutăria din sat şi să fac pâine pentru fraţii din mănăstire, însă oamenii de acolo sunt lumeşti, vorbesc ce nu se cuvine şi nu-mi va folosi să aud unele ca acestea. De ce trebuie aşa ceva?“ Fratele i-a răspuns: „Nu ai văzut tu oare copiii şi cum învaţă aceştia, fiecare pentru el, în caietul lui, şi nu pentru altul, ştiind că îi vor spune învăţătorului tema pe care au învăţat-o ei, şi nu alţii? Iar dacă vor începe să te biruiască patimile, să ţii minte cele spuse: Toate să le încercaţi, ţineţi cele bune! (I Tesaloniceni 5, 20) („Despre cum se dobândeşte virtutea smereniei“).
„Adu-ţi aminte neîncetat de moarte şi de mormânt“

Să ştii şi că dracii se tem de tăcere, post, priveghere, abstinenţă, smerenie, rugăciune, lacrimi şi alte virtuţi ale monahului. Dacă vrei ca Dumnezeu să-ţi dăruiască lacrimi, zdrobirea inimii şi despătimire, adu-ţi aminte neîncetat de moarte şi de mormânt. („Despre cele opt gânduri păcătoase“)
Aşadar, dacă şi dracii recunosc, fără voia lor, că sunt neputincioşi în faţa smereniei şi chiar se tem de aceasta, atunci de ce nu luăm în seamă această virtute? („Răspunsuri la întrebări“)
Împotriva vorbirii de rău

Fericit şi de trei ori fericit este cel care nu şi-a spurcat limba cu vorbirea de rău a aproapelui; cel care nu şi-a spurcat inima cu limba, ci înţelege că noi toţi suntem sub pedeapsă; cel care nu se bucură de vorbirea de rău, ci urăşte această patimă. Pentru că cel care nu vorbeşte de rău pe aproapele, s-a păstrat fără prihană. Acesta nu se împiedică şi cugetul lui nu este spurcat. Cel care alungă duhul vorbirii de rău nu va mai fi aproape de oamenii răi şi va birui legiuni de demoni. Cel care nu a vorbit de rău pe aproapele, a dobândit o comoară care nu-i poate fi furată. Cel care nu vorbeşte de rău a evitat uciderea de fraţi şi alţii nu-l vor vorbi pe el de rău. Cel care nu este prins de duhul vorbelor rele a cunoscut cu adevărat că el însuşi este om trupesc şi s-a păzit de orice pată. Cel care nu este în cârdăşie cu vorbitorul de rele va fi împreună locuitor cu îngerii. Cel care nu şi-a otrăvit urechile şi limba cu cuvinte urâte, acela are buzele lui pline de roadele Duhului Sfânt. De aceea, cu adevărat ferice de omul care s-a ferit de vorbirea de rău. („Cuvânt despre virtuţi şi patimi“)
Despre răbdare

Fericit este, fraţilor, acela care a dobândit răbdarea, pentru că răbdarea are nădejde, „iar nădejdea nu se ruşinează“ (Romani 5, 5). Cu adevărat fericit şi de trei ori fericit este cel care are răbdare. Fiindcă „cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“ (Matei 10, 22). Şi ce este mai bun decât această făgăduinţă? „Bun este Domnul; loc de scăpare în zi de strâmtorare, şi pe cei ce se încred în El îi ştie! (Naum 1, 7). Dar cât preţuieşte răbdarea, fraţilor? Ori şi pentru aceasta trebuie să vă zic un cuvânt, spre încredinţare? Răbdarea nu poate fi singură, ci împreună cu multe alte virtuţi. Cel care are răbdarea dobândeşte orice fel de virtute. În necazuri, se bucură; în nevoi, nu cârteşte; în ispite, se minunează. Este oricând gata să facă ascultare. Este înfrumuseţat cu îndelunga răbdare şi plin de dragoste. Jignirilor le răspunde cu binecuvântare. În certuri, păzeşte pacea; în tăcere îşi arată bărbăţia; în cântări de psalmi nu este leneş; este oricând gata să postească; la rugăciune este răbdător; în fapte îşi arată tăria; este direct în răspunsuri şi supus în porunci; în viaţă e osârduitor; în ajutorarea aproapelui este primul; în convorbire e atrăgător; în viaţa de chinovie e plăcut; în sfătuiri e ca dulceaţa; în privegheri nu se supără; în grija pentru străini e săritor; în ajutarea neputincioşilor e foarte atent; în situaţii dificile sare primul ajutor; în gânduri e cu trezvie şi bun în orice faptă. Căci unul ca acesta este înfrumuseţat de orice faptă bună. Cine a dobândit răbdarea, acela a dobândit şi nădejdea şi cu îndrăzneală va striga către Domnul: «Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine»“ (Psalmi 39, 2). („Cuvânt despre virtuţi şi patimi“)

[cristiboss56]

Harul Sfantului Duh se manifesta in multe chipuri si darurile aduse de el sunt multe si diferite.Sfantul Duh prin lucrarea inalta a rugaciunii si a trezviei daruieste darul lacrimilor, darul bucuriei, darul mai-inainte vederii, darul invataturii, al indelungii-rabdari, al dumnezeiestilor mangaieri, al nadejdii, darul dumnezeiestii dragoste, al contemplatiei, al rapirii mintii.Noi invatam mereu, dar cu cat invatam cu atat datoria noastra fata de Dumnezeu si parinti creste.Fiecare din noi, potrivit cu sporirea si cu folosul pe care l-a primit din rugaciune, primeste si vindecarea de patimile cele sufletesti si trupesti.Indreptarea patimilor si a neputintelor arata cat de sporit este omul in rugaciune.

Asadar tebuie sa ne silim.neincetat sa ne indemnam pe noi insine la rugaciune;sa nu o neglijam.In cazul cand se va observa ca rugaciunea a slabit, trebuie de indata sa incepem sa ne nevoim a ne indrepta;sa ne silim, ca sa primim din nou putere in rugaciune.Cum putem face aceasta?Sufletul trebuie sa se adune prin sine, "sa stranga cureaua", cum se spune, si sa inceapa sa se roage cu ravna.Sa alunge gandurile, sa lepede grija, sa slobozeasca mintea de raspandire si sa spuna:"Acum ma voi desfata de rugaciune".

Rugaciunea este catapulta impotriva demonilor, a patimilor, a pacatului si, in general, a tot ce se pune piedica in calea mantuirii.Nu gresesti daca numesti Rugaciunea liman, fiindca este limanul la care se adaposteste corabia invaluita de furtuna.Acolo iti vei afla pacea, mantuirea, siguranta.De asemenea nu gresesti daca numesti Rugaciunea si sapa si secure sau busola;daca o numesti lumina sau cu alte denumiri.Pentru aceasta noi, monahii, nu trebuie sa o neglijam deloc.Exista mireni in lume, mai ales femei, care se nevoiesc mult cu Rugaciunea, desi au griji , au copii, treburi, au atatea si atatea indatoriri.Cu toate acestea iconomisesc si putin timp pentru a se ruga si a se indeletnici cu chemarea Numelui lui Dumnezeu.Ce indreptatire vom avea noi, cand Dumnezeu ne-a dat atata libertate si lipsa de griji?Ce raspuns vom da cand neglijam rugaciunea si o facem atat de neputincioasa, incat slabiciunea ei sa ingaduie pacatului si patimilor sa ne zdrobeasca si sa ne inbolnaveasca?Ne lupta gandurile?Avem arma preaputernica - Rugaciunea.Dulceata pacatului trage mintea la rau.Dar daca mintea va lua in maini baltagul rugaciunii si-l va ridica si va incepe sa loveasca, se vor dezradacina chiar si cele mai puternice ganduri.Ajunge numai ca omul sa tina baltagul si sa-l manuiasca cu indemanare.Atunci, cu adevarat, va deveni iscusit in aceasta.De aceea diavolul ne impiedica sa spunem Rugaciunea, pentru a ne putea robi mai usor.Ne aduce nepasare, griji desarte si alte nenumarate piedici, numai pentru a ne impiedica de la rugaciune.Asa cum s-a dovedit din experienta, demonii se tem de Numele lui Hristos.Ei insisi au marturisit aceasta prin gura oamenilor, si anume ca sunt arsi atunci cand omul se roaga.

Era un monah care cazuse in multa nepurtare de grija.Atat de mult se lenevise, incat pana si canonul sau si-l parasise si s-a intors in lume.S-a dus in locul sau natal, acolo unde demonizatii alearga pentru a primi tamaduire de la Sfantul Gherasim.Pe cand mergea sa se inchine si el Sfantului, de vreme ce tot se afla acolo, pe drum l-a intalnit o demonizata care i-a spus: - Daca ai sti ce tii in mana!Ah, daca ai sti, sarmane om, ce tii in mana!Daca ai sti cat ma arde aceasta metanie a ta, iar tu o tii din obisnuinta, asa de forma!

Monahul a incremenit.De la Dumnezeu a fost sa-i vorbeasca acea demonizata.Atunci si-a venit in fire.Luminat fiind de Dumnezeu, a spus intru sine:"Ia te uita, cat de nepriceput sunt!Am in mana mea cea mai puternica arma si nu pot sa lovesc niciun diavol.Si nu numai ca nu pot sa lovesc, dar ma si duce in robie acolo unde vrea el.Am pacatuit, Dumnezeul meu!

Si in acea clipa s-a intors caindu-se, spre manastirea sa, unde a pus inceput bun.Atat de mult a sporit in lucrarea rugaciunii si in petrecerea monahala, incat s-a facut pilda multora.Pe acest staret l-am cunoscut si eu.Nu auzeai nimic din gura lui decat" Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!". Neincetat se ruga.Ii spuneai ceva, iar el iti raspundea cu doua-trei cuvinte, dupa care limba lui se intorcea la Rugaciune.Atat de mult se obisnuise cu ea, incat il schimbase cu totul.Si ganditi-va ca vrednicia rugaciunii si a metanierului i-a descoperit-o diavolul - desigur, fara sa vrea - , potrivit judecatilor Celui Preainalt.

[cristiboss56]

Articol publicat în limba germană (Die orthodoxe Spiritualität mit einigen Beispielen aus der rumänischen Tradition) în vol. coord. de Hermann Schoenauer, Spiritualität und innovative Unternehmensführung, Stuttgart: Kohlhammer 2011, pp. 262-284

Introducere

În Bisericile apusene, cu deosebire în Biserica Catolică, fiecare congregaţie, ordin sau fraternitate religioasă are spiritualitatea sa proprie. Astfel întâlnim o spiritualitate specifică benedictinilor, o alta proprie cisterţienilor, alta a carmeliţilor, a micilor surori ale lui Iisus, a diferitelor fraternităţi, a mişcărilor harismatice etc…. şi chiar o spiritualitate a laicilor. Desigur că este vorba de aceeaşi spiritualitate creştină, dar cu accente diferite potrivit scopului pe care fiecare grupare îl are în vedere. Apariţia diferitelor „spiritualităţi” este rezultatul dezvoltării istorice a creştinismului apusean care are în vedere sufletul omului, dar, mai ales, trupul şi viaţa aceasta pământească, pe care încearcă să le desăvârşească. Se ştie că spiritul occidental este juridic, raţional şi foarte pragmatic. Aici totul trebuie să fie exact, precis şi în bună rânduială. Numai aşa lucrurile evoluează. Orientarea fundamentală este aceea a organizării şi transformării lumii prezente.
În Răsărit, spiritul creştin, predominant ortodox, are o altă orientare, moştenită din Tradiţia iudaică şi din antichitatea greacă. Orientalii sunt, în general, mai introvertiţi, mai sentimentali, mai puţin practici şi mai detaşaţi de lumea aceasta. De aceea şi spiritul creştin (ortodox) este mistic, speculativ şi orientat spre lumea cealaltă. „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie” (Evrei 13, 14).

Ortodoxia se caracterizează printr-o mare unitate în viaţa ei canonică, liturgică, ascetică şi teologică. Iar spiritualitatea ortodoxă care este sinteza vieţii Bisericii, adică a vieţii în Hristos şi în Duhul Sfânt, este tot atât de unitară. În Ortodoxie nu se vorbeşte de spiritualitate la plural. Spiritualitatea este una pentru toţi credincioşii Bisericii: laici, monahi sau clerici. Şi aceasta pentru că spiritualitatea urmăreşte transformarea lăuntrică a omului, sfinţirea sau desăvârşirea lui. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur zice că atunci când Hristos porunceşte: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este!” (Matei 5, 48), se adresează tuturor, indiferent de starea lor socială sau de funcţia pe care o au în Biserică şi că toţi trebuie să atingă aceeaşi măsură a desăvârşirii. Viaţa creştină înseamnă un efort permanent de asemănare cu Hristos „până ce vom ajunge toţi… la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Efortul sau asceza care se cere pentru urmarea lui Hristos până la identificarea cu El este expresie a credinţei care nu înseamnă doar ataşamentul intelectual la opera de mântuire a lumii realizată de Hristos prin moartea şi învierea Sa, ci însuşirea acestei mântuiri în viaţa personală tocmai prin efortul de identificare cu El: „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

În cele ce urmează voi încerca să fac o sinteză a spiritualităţii ortodoxe, iar apoi să prezint specificul spiritualităţii româneşti prin câteva exemple concrete: viaţa Sfinţilor martiri Brâncoveni, viaţa Sfântului ierarh Calinic de la Cernica şi lucrarea Cenaclului (Asociaţiei) „Rugul aprins”, o încercare de răspândire a spiritualităţii isihaste în rândul mirenilor, îndeosebi al intelectualilor.

[cristiboss56]

1. Ce înţeleg ortodocşii prin viaţă duhovnicească sau spiritualitate?

Termenul de „spiritualitate” vine de la latinescul „spiritus”= suflare şi ne trimite la suflarea creatoare a lui Dumnezeu prin care omul devine „fiinţă vie” sau „suflet viu”(vezi Geneză 2,7). Dumnezeu creează lumea numai prin cuvântul Său, pe om însă îl face „după chipul şi asemănarea Sa” (Geneză 1, 26), printr-o lucrare specială, modelându-l din pământ şi insuflând asupra lui Duhul Său prin care omul devine „fiinţă vie” sau „suflet viu”. Fără suflarea creatoare a lui Dumnezeu, deci fără Duhul Lui, omul nu poate exista. Deşi animalele au şi ele un suflet care le întreţine viaţa, nu au suflarea lui Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt care să le facă apte pentru o viaţă spirituală superioară. Numai omul este făcut ca să participe conştient la viaţa lui Dumnezeu, prin prezenţa Duhului Sfânt în el încă de la crearea (naşterea) sa.

Prin „spiritualitate” înţelegem tocmai participarea liberă şi conştientă a omului la viaţa lui Dumnezeu Care este comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Participarea la viaţa Sfintei Treimi priveşte omul în unitatea componentelor sale: trup, suflet şi duh. „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 5, 23). Sfinţirea vine numai de la Dumnezeu; nimeni nu se poate sfinţi pe sine însuşi prin forţele sale proprii, după cum nici-o creatură nu ne poate sfinţi. Numai Duhul Sfânt, pe care Biserica îl numeşte „Sfinţitorul”, sfinţeşte pe om şi creaţia. Însă nu fără voia omului şi fără participarea lui la procesul sfinţirii sale şi al creaţiei. Pentru că omul a fost dotat prin creaţie cu voinţă liberă care se poate opune chiar lui Dumnezeu, Creatorul său. Vorbim de sfinţirea omului şi a creaţiei, deşi numai omul are voinţă liberă, pentru că omul poartă în sine toată creaţia, el fiind, după Sfinţii Părinţi ai Bisericii, un „microcosmos”. Astfel omul recapitulează în sine toată existenţa, tot cosmosul. Sfinţirea omului înseamnă simultan şi sfinţirea creaţiei. Există deci o unitate ontologică a umanităţii şi a creaţiei care se concentrează în inima fiecărui om. Într’adevăr, după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, inima este locaşul harului şi centrul fiinţei umane din care izvorăsc şi spre care converg toate puterile fizice şi psihice ale omului. Când aceste puteri lăuntrice sau energii se află în armonie, ne bucurăm de „pacea inimii” şi de „simţirea harului”, care înseamnă simţirea lui Hristos ca Domn şi Mântuitor al nostru şi a semenilor ca propriile noastre mădulare. Şi aceasta pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat deplin în inimile noastre.

Totuşi în starea de păcat, care în esenţă este egoism şi înseamnă separare de Dumnezeu şi separare de semeni, omul nu mai simte şi nu mai trăieşte legătura sa ontologică cu Dumnezeu şi cu semenii săi în umanitate şi cu creaţia pentru că este divizat în el însuşi. El nu mai este o fiinţă unitară, o persoană în comuniune, ci o fiinţă divizată şi distrusă, o persoană coborâtă la nivelul cel mai de jos al existenţei, acela al individului egoist, închis în el însuşi, fără comuniune adevărată cu semenii săi, de pe urma cărora vrea doar să profite şi în care vede mai degrabă vrăjmaşi decât fraţii săi în umanitate.

Pentru a reface unitatea ontologică a umanităţii pierdută prin păcatul strămoşesc şi prin păcatele fiecăruia în parte, deci pentru a-l elibera pe om din păcat care, aşa cum am spus, separă pe om de Dumnezeu şi de semenii săi, Dumnezeu alege calea întrupării Fiului Său, Care ca om fără de păcat recapitulează în firea Sa umană întreaga umanitate şi întreaga creaţie. Iisus Hristos este „Fiul Omului” prin excelenţă, Omul adevărat, noul Adam sau „Adamul total”, cum îl numesc Părinţii Bisericii, tocmai pentru că El nu este separat de nimeni şi de nimic, pentru că poartă în Sine şi este unit cu toată umanitatea şi cu toată creaţia. Astfel firea sau natura umană a lui Hristos este ca un aluat sau ca o sămânţă semănată în umanitate care dacă este primită şi cultivată în viaţa personală face ca fiecare să regăsească în sine unitatea sa cu întreaga umanitate şi cu întreaga creaţie. Iar Hristos ni se oferă înainte de toate în Tainele Bisericii. Prin Tainele Bisericii, cu deosebire prin Botez şi prin Euharistie, noi îl primim pe Hristos cu toată umanitatea Sa şi cu toată dumnezeirea Sa şi devenim una cu El, dacă ne silim să împlinim poruncile Lui.

În concluzie, pentru ortodocşi spiritualitatea este viaţa creştină înţeleasă ca viaţă în Hristos şi în Duhul Sfânt, care prin Tainele Bisericii, susţinute de efortul personal de curăţire şi sfinţire prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ne apropie treptat de Hristos până la unirea deplină cu El, când vom trăi şi noi, întocmai ca şi Hristos, comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu în Sfânta Treime, cu semenii noştri în umanitate şi cu toată creaţia.