Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Iubirea de sine este socotita de multi Parinti ca izvorul tuturor relelor, maica tuturor patimilor, si in primul rand a celor trei patimi primordiale, din care deriva toate celelalte: iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de marire.
Exista si o iubire nepacatoasa, care apartine firii umane, si pe care ne-o recomanda Mantuitorul atunci cand zice: "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." (Matei 19, 19; 22, 39; Luca 10, 27) si care presupune ca trebuie sa te iubesti pe tine in calitate de fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, sa te iubesti pe tine in Dumnezeu si sa-L iubesti pe Dumnezeu in tine.

Iubirea de sine pacatoasa este o pervertire a acestei iubiri de sine nepacatoasa si consta in iubirea egoista de sine, in iubirea de sine cazuta, care s-a intors de la Dumnezeu la lumea sensibila, ducand o viata trupeasca.

Din acest motiv iubirea de sine este in general definita ca o iubire patimasa fata de trup si fata de gandurile patimase. Trebuie inteles aici prin trup mai putin compozitia somatica alcatuita de Dumnezeu la inceput si supusa sufletului, avandu-si toate madularele orientate spre Dumnezeu, ci mai curand trupul cazut, caruia ii este supus sufletul. Trupul care devine prin simturile sale si prin madularele sale organul primordial de cunoastere a lumii, exclusiv din punct de vedere sensibil si detasat de Dumnezeu. Trupul pe care Sfantul Pavel il numeste '"carne".

Sfantul Teodor al Edesei defineste iubirea de sine ca o "dispozitie patimasa", si ca o "satisfactie acordata vointei trupului." Sfantul Maxim explica astfel procesul care-l conduce pe om de la ignorarea lui Dumnezeu la iubirea de sine si de patimi: "Deci cu cat se ingrijea mai mult de cunostinta celor vazute numai prin simtire, cu atat isi strangea in jurul sau mai tare nestiinta de Dumnezeu. Si cu cat isi strangea mai mult legaturile nestiintei, cu atat se lipea mai mult de experienta gustarii prin simtire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cat se umplea mai mult de aceasta experienta, cu atat se aprindea mai mult patima iubirii trupesti de sine care se nastea din ea. Si cu cat se ingrijea mai mult de patima iubirii trupesti de sine, cu atat nascocea mai multe moduri de producere a placerii care este si fiica si tinta iubirii trupesti de sine".

Si, continuandu-si logic gandul, ne arata care sunt patimile ce se nasc din iubirea de sine: "Asa s-a taiat firea cea unica in nenumarate particele si noi cei ce suntem de aceeasi fire ne mancam unii pe altii ca reptilele si fiarele. Caci cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca, de noi insine, nastem lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de arginti, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, nebunia, parerea de sine, infumurarea, dispretul, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neinfranarea, frivolitatea, umblarea cu capul in nori, molesala, pornirea de a maltrata, de a lua in ras, vorbirea prea multa, vorbirea la nevreme, vorbirea urata si toate cate mai sunt de felul acesta".

Este clar faptul ca iubirea de sine distruge comuniunea noastra cu Dumnezeu si cu semenii. Urmarile ei sunt cele amintite mai sus, ea insasi fiind o inversare contra firii a tendintei naturale a omului: aceea a iubirii nepacatoase de sine, indisolubil legata de dragostea fata de Dumnezeu si de semeni.
Andrei - Episcopul Alba Iuliei
Repere de morala crestina, Editura Reintregirea


[cristiboss56]

"Toti Sfintii au o singura indeletnicire: de a-i ajuta pe oamenii care traiesc pe pamant, sa biruiasca ispitele pacatelor si sa savarsesca faptele bunei credinte. Ei ajuta nu cu puterea lor, ci doar prin sfintele lor rugaciuni cer de la Dumnezeu pentru noi tot ce este de folos mantuirii noastre. Dintre placutii lui Dumnezeu mai aproape decat toti de fiecare dintre noi sunt cei ale caror nume le purtam."

Evghenie Goncearov

[cristiboss56]

Părinte, simt din partea unei persoane o apăsare, nu ştiu de ce mă urăşte!

Să ştiţi dumneavoastră că ura unui om, e mai puternică decât o vrajă.

Una dintre armele diavolului este ura, vine şi bagă ura între soţi şi ei nu-şi vorbesc, parcă sunt muţi, e ca un zid între ei. Mântuitorul spune: „să nu apună soarele peste mânia voastră”, faceţi mătănii cât mai multe ca să vă treacă supărarea. Mântuitorul spune: „trăiţi în iubire”, iar diavolul bagă ura ca să strice rânduiala lui Dumnezeu.

E bine ca atunci când unul greşeşte, celălalt să spună „Doamne, nu-i socoti păcatul acesta”. Rugaţi-vă unul pentru altul, la carte spune că bărbatul necredincios se mântuieşte prin femeia credincioasă, şi invers. Când vine mânia, plecaţi unul într-o cameră şi altul în alta, nu daţi prilej de ceartă, că se bucură diavolul, nu vă mai răniţi sufleteşte. Diavolul se luptă să distrugă cetate mare ca să aibă plată mare, dar nu-l lăsaţi, aveţi atâtea arme împotriva lui: postul, rugăciunea, milostenia.

(Părintele Argatu V. Ioan, Răspunsuri duhovniceşti la întrebările credincioşilor ale Părintelui Ilarion Argatu, Editura Mila Creştină, 2005, p. 255)

[cristiboss56]

Despre pomenirea morții și despre faptul de a urî lumea și cele ale lumii

Frați și părinți, cât de bună este cateheza, cât de folositor îndemnul, pregătindu-ne pe noi să ne trezvim și să priveghem pentru făptuirea celor datorate! Și niciodată să nu ne împuținăm a face aceasta, nici să încetăm din gândul la Dumnezeu, nici din dragostea către El, nici din gândul despărțirii de trupul nostru. Căci negreșit ne vom despărți de el puțin după aceea și vom muri, precum toți părinții noștri, și ne vom muta în altă lume, la altă petrecere, nesfârșită și fără capăt. Aici este o viață care trece ca umbra și ca visul, în puțini ani încheindu-se. Să nu privim distanța temporală de la întemeierea lumii și până la sfârșitul veacului, ci viața fiecăruia, că se întinde până la limitele davidicești[1], și aceasta rar se întâmplă, iar mai departe nu înaintează. Cugetând astfel, au trăit toți sfinții, toți aceștia, cum mărturisește Apostolul, au murit întru credință, fără să primească făgăduințele, ci văzându-le de departe și iubindu-le cu dor și mărturisind că pe pământ ei sunt străini și călători. Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei își caută lor patrie. Într-adevăr dacă ar fi avut în minte pe aceea din care ieșiseră, aveau vreme să se întoarcă. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea Dumnezeu nu Se rușinează de ei ca să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a gătit lor cetate[2]. Aceasta este cetatea noastră, aceasta este patria. Aici sunt părinții și frații noștri, cei după trup și cei după duh.

Pentru ce, atunci, socotim ca vrednică de îmbrățișat această viață vremelnică? Pentru ce suntem pironiți de relația cu ea? Pentru ce ne vine greu să ne smulgem din ea la ieșirea din ea? Căci al celor fără de minte este să nu vrei să te întorci acasă din surghiun, nici să revii din război, la pace. Dar noi, ca niște înțelepți, frați iubiți, ca unii care spre aceasta ne-am lepădat de lume și am fugit de ea și de cele ale lumii, să facem din viața noastră o permanentă cugetare la moarte și prin această cugetare să respingem orice poftă, orice împuținare, orice moleșeală, orice lâncezeală, orice răutate, pentru ca astfel făcând cele plăcute Domnului, să devenim moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul, Cateheza 76, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia)

[1] Adică 70-80 de ani. Cf. Ps. 89, 10.

[2] Evr. 11, 13-16.

[cristiboss56]

Acelora care fură, vin diavolii şi rup din cămaşa sufletului, la unii de sus până jos. La judecată va căuta să apropie bucată de bucată însă nu vor sta, iar Mântuitorul, Maica Domnului, Sfinții Apostoli şi toţi sfinţii şi îngerii privesc la goliciunea acelui suflet. Diavolii rup din cămaşa sufletului, cum ai rupt şi tu din munca aproapelui tău.

Dacă ai mărturisit păcatul şi ai întors ceea ce ai furat, ţi-ai cerut iertare de la cel pe care l-ai păgubit, ai făcut canon de căinţă şi te-ai hotărât că nu mai săvârşeşti păcatul, atunci, Dumnezeu trimite pe îngeri să te îmbrace cu o îmbrăcăminte nouă.

(Arhimandrit Ilarion Argatu, 445 Răspunsuri duhovniceşti la întrebările credincioşilor, Editura Mila Creştină, Fălticeni, 2005, p. 129)

[cristiboss56]

Pentru că se cade a ne bucura numai întru Domnul, iar nu pentru lucrurile cele stricăcioase ale acestei lumi

Nu ai, omule, cu ce te mângâia în veacul acesta al plângerii, ci mai vârtos se cade ție a plânge și a te tângui. Că nu șezi spre moștenire, ci spre izgonire, nu spre pace și odihnă, ci spre război foarte luptător, nu spre bucurie și veselie, ci întru valea aceasta a plângerii. Cine se veselește fiind îndatorat peste putință, cine se mângâie șezând în temniță, cine se bucură fiind rânduit spre moarte? Nimeni. Că lumea aceasta este plină de plângere, iar nu de veselie, de scârbe și de necaz, iar nu de bucurie, de supărare și de amărăciune, iar nu de mângâiere. Și nimic întru dânsa nu este statornic și să nu se schimbe. Bucuria ei este amestecată cu scârba, veselia cu plângerea, mărirea se schimbă, bogăția piere, frumsețea se preface în praf și cenușă, desfătarea trupească fără de veste prin moarte se taie și se sfârșește și după aceea se împute și rămâne mâncare viermilor. Nimic, dar, nu este în veacul acesta vrednic de bucurie și de veselie, nimic vrednic de mângâiere și de inimă bună, ci toate sunt pline de plângere și de tânguire.

Că vine moartea, vine despărțirea de aici, vine fără de veste schimbarea tuturor. Adică sufletul va merge într‑alt veac și va lua cele ce a lucrat aici, iară trupul va rămâne mâncare viermilor, întru împuțiciune și gunoi se va întoarce, întru care nimic nu este bucurie. Pentru aceasta nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare și fățarnice, toate întru dânsul mincinoase și schimbătoare, ci de voiești a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie, de voiești a te bucura, numai întru Domnul te bucură, că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci. Mângâierea pământească degrabă piere și întru amărăciune se întoarce, iar mângâierea Preasfântului Duh întru Domnul pururea mângâie și în vecii vecilor va mângâia cu mângâiere negrăită. Pentru aceasta cu nimic altceva, ci întru Domnul te bucură, că zice prorocul: „Bucurați‑vă întru Domnul toți cei drepți la inimă”. Și iarăși Apostolul totdeauna zice: „Întru Domnul vă bucurați, neîncetat vă rugați, de toate mulțumiți”, că întru aceste trei se face mântuirea noastră. […]

Bucuria lumii acesteia este mincinoasă, mângâierea ei schimbătoare, veselia ei lesne se schimbă întru puțină bucurie și îndată fără de veste în amărăciune, plângere și tânguire. Încă mângâierea ei n‑a trecut și îndată scârba și necazul au sosit. Pentru aceea numai întru Domnul te bucură, cu bucurie și cu veselie te veselește. […]

Bucură‑te întru Domnul și dă Lui mulțămită, că toate pentru tine drepte și milostive a așezat și neîncetat poartă grijă pentru sufletul tău, te folosește, te apără, te acoperă, întărește sufletul tău, dând tărie, sănătate, viață, te înțelepțește, te luminează spre tot lucrul bun, toate drepte și milostive pentru tine se lucrează. […]

Bucură‑te întru Domnul și‑I dă Lui mulțămită, că deși greșești înaintea lui Dumnezeu cu întuneric de întunericuri, cu milostivire prin pocăință te primește. De câte ori greșești înaintea Lui, iar El nu te leapădă pe tine? De câte ori calci tu poruncile Lui, iar El nu Se întoarce de la tine? De câte ori cazi, iar El te ridică pe tine, îndelung te rabdă, nu îndată te dă morții, ci așteaptă întoarcerea ta până în sfârșit, doar cândva te vei întoarce? Datu‑ți‑a ție lege, știința voii Sale, nu te‑a lepădat de la botez, nu te‑a lăsat întru altă credință sau să fii înghițit întru pieirea eresurilor.

Bucură‑te întru Domnul, și‑I dă Lui mulțămită, că pentru puțină oarece bună plăcere a ta, viață veșnică în Împărăția cerului a făgăduit să‑ți dea ție Însuși Cel ce a făcut, Însuși Cel ce a zidit și a dat toate spre bună plăcere. Nu în câtăva vreme puțină, nu în câtăva vreme scurtă, nu întru o sută de ani sau întru o mie sau în mii de mii, ci în vecii vecilor ce n‑au sfârșit. Mărire nemărturisitei Lui milostiviri! Mărire prea înțeleptei Lui purtări de grijă! Mărire negrăitei și neajunsei Lui bunătăți și iubiri de oameni, că Lui se cade toată mărirea, cinstea și stăpânirea, împreună cu Cel fără de început al lui Părinte și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

(Alfavita sufletească spre folosul de obște a tuturor celor ce vor să viețuiască lui Dumnezeu cu bună plăcere, Iași, 1755)

[cristiboss56]

Cand lucrul nu vă permite să vă săvârşiţi pe deplin pravila de rugăciune, săvârşiţi-o pe scurt. Dar niciodată nu trebuie să vă grăbiţi. Dumnezeu este pretutindeni. Dimineaţa să-I daţi mulţumire şi să-I cereţi binecuvântare cu cuvintele voastre, făcând câteva metanii şi este de ajuns! Cu Dumnezeu niciodată să nu vă purtaţi la întâmplare. Ci întotdeauna cu mare evlavie. El nu are nevoie nici de metaniile noastre, nici de rugăciunile noastre lungi. Un strigăt din inimă scurt şi puternic, iată ce este de folos! Iar aceasta se poate face din mers! Prin urmare, puteţi să vă rugaţi neîncetat. De aceasta să vă îngrijiţi şi în această direcţie să îndreptaţi tot ce faceţi.

Sfântul Epifanie a fost întrebat: „Cum să împărţim timpul?”. Timpul?! Pentru rugăciune nu există un timp aparte: ea trebuie săvârşită tot timpul, în tot ceasul şi în orice clipă. Sfântul Vasile cel Mare a fost întrebat: „Ce înseamnă a ne ruga neîncetat?”. Iar el a răspuns: „Să ai în inimă starea de rugăciune şi te vei ruga neîncetat. Cu mâinile să lucrezi, iar mintea să o înalţi la Dumnezeu”. Apostolii au înconjurat tot pământul şi câte osteneli au săvârşit?! Dar în acelaşi timp s-au rugat neîncetat. Şi porunca aceasta ei au scris-o. Duhul credinţei, al nădejdii şi al lăsării în voia lui Dumnezeu, iată ce trebuie să aprindem în inimă.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Editura Egumenița, pp. 38-39)

[cristiboss56]

Atunci are să ne usture mai mult decât gheena faptul că am pierdut cerul și bunătățile cele negrăite din pricini că n-am vrut să asudăm aici puțină vreme. Da, aici și vremea este scurtă, și oboseala puțină; și totuși ne speriem și ne descurajăm. Pe pământ te ostenești, dar în ceruri e cununa; ești chinuit de oameni, dar ești cinstit de Dumnezeu; alergi două zile, dar răsplata e pentru veacuri nesfârșite; lupta o dai în trup stricăcios. Dar, în afară de aceasta, trebuie să ne mai gândim și la aceea că, dacă nu vrem să suferim dureri de dragul lui Hristos, totuși dureri suferim neapărat și din altă parte. Nici n-ai să fii nemuritor, dacă nu mori pentru Hristos! Nici n-ai să pleci de pe lumea aceasta cu bani, dacă nu-i arunci pentru Hristos! (Sfântul Ioan Gură de Aur)

[cristiboss56]

Când omul nu arată răbdare în durerea mustrării, a certării, a tăierii voii, în durerea dispreţului, a batjocurii venite din partea celorlalţi, atunci va rămâne pătimaş, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea limpede că n-a lucrat bine mântuirea lui. Fără răbdare în suferinţă, nu se realizează vindecarea. Trebuie să arătăm răbdare faţă de purtarea vindecătoare a lui Dumnezeu. Ispitele care vin asupra omului au scopul să-l smerească.

Fiecare om poartă o cruce, după puterile lui, ca să se asemene cu Hristos, care şi El, în viaţa pământească, a purtat crucea de dragul nostru. Deci, dacă suferim împreună cu Hristos, doar atunci ne vom putea preaslăvi împreună cu El! Dacă diferitele încercări, în toată felurimea lor, lipseau din cei cu frică de Dumnezeu, am fi căzut: unul în trufia luciferică, altul în desfrânarea sodomenilor, celălalt în întunericul necredinţei şi al lipsei de evlavie etc. Să ai răbdare şi îndelungă-răbdare în orice ispită, să dai dovadă de discernământ şi bună-lucrare pentru depăşirea ispitei. Tu să arăţi iubire, milă, neţinere de minte a răului, şi Dumnezeu le va rândui pe toate spre folosul nostru sufletesc.

(Avva Efrem Filotheitul)

[cristiboss56]

Cel care ne nesocoteşte, ne nedreptăţeşte şi ne învinuieşte, arde rana egoismului nostru ca să ne facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătoşim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem şi dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprinde pacea şi liniştea. Ce face amiralul când vede valurile spumegând? Dacă începe să se lupte cu valurile, făcând pe viteazul, va distruge corabia.

Ce face cel cu experienţă? Opreşte motorul şi lasă corabia să meargă după cum o duc valurile. Şi, când marea se linişteşte, porneşte încet motorul şi astfel salvează şi corabia şi echipajul.

De aceea e nevoie de înţelepciune când se întâmplă un asemenea caz între două persoane egoiste; unul dintre ei trebuie să cugete, să oprească motorul, şi încet-încet să meargă împreună cu valul, să lase egoismul şi strigătele celuilalt să se sfârşească şi, când acela se va linişti, vor găsi rezolvarea neînţelegerii.

(Părintele Efrem Athonitul)