Poate imi dati shi mie un sfat ceva...

[Silencer]

Ma scuzati va rog de gresheli shi cuvinte scapate din text...

[AndreiB]

Fugi de lume si te vei mintui.

[Silencer]

Shi cum fac asta ?

[Hartford]

În prealabil postat de Silencer

Shi cum fac asta ?

Incearca sa stai la o minastire pentru o vreme poate iti gasesti linistea.

[vsovi]

Silencer... ai obosit sa osandeshti lumea? e firesc, n-ai ce osandi de ea ca se osandeshte singura,

pentru asta vrei sa-tzi pui capat zilelor? si ceri mereu sa te scoata Hristos din ea? nu este bine sa vrei sa pleci, sa fugi de rabdare, dar e bine sa te rogi ca Hristos sa te scape cat mai repede de ea... dar sa te duca in RAI...

e dureros sa nu ai unde sa traieshti din pricina uraciunilor din ea, shi asha este cum spui, aproape ca nu mai exista locshor fara spurcaciuni shi ademeniri...

dar nu uita ca rasplata e mai mare in gLume decat in pustiu, dar decat sa patimeshti osandind shi privind la spurcaciuni, decat sa ajungi in foc, in pacate, mai bine cauta sa te linishteshti intr-un loc mai retras...

dar timpul pe care-l avem daca l-am shtii folosi este pentru desavarshire... prin rabdare, umilintza, inchinare la Dumnezeu... daca nu-l folosim atunci il risipim in tentatziile shi ademenirile gLumei gLumii...

dumneata nu ai vazut cum era gLumea inainte? pagani shi uraciuni, acuma este mai rau dar nu avem voie sa deznadajduim ci sa ne facem o viatza Duhovniceasca mai buna incepand cu noi shi in jur,

dar pare-mi se ca dumneata ai o durere, o dorintza de slava de la oameni prin ratare, prin suicid, ceva eroism al tragismului ca sa se mire altzii, ca de aia eshti necajit pe lucruri ce nu tzin de tine...

iar omul de langa tine, daca-l rabda Dumnezeu asha cum este el atunci tu de ce nu te stradui sa-l rabzi... ca fiecare om este creat dupa chipul lui Dumnezeu shi cu totzii suntem din Adam shi Eva, deci din acelashi neam omenesc, fii ai aceluiashi parinte facut dupa chipul Lui Dumnezeu deci am fost chematzi spre cinste shi pushi in cinste am fost deci nu cadea shi dumneata ca Adam, ca shi Cain, ca shi Esau, ca shi Onan, ca shi fratzii lui Iosif, ca shi Iuda, sau ca shi ingerii lui antihrist... ci primeshte de sus ce a dat Hristos pentru ridicarea omului la locul sau de cinste shi mantuieshte-te folosindu-te de vremea pe care o ai... linishteshte-te de la Hristos shi nu de la oameni, nu de la gLume...

nu mai fi necajit pentru gLume ci pentru pacatele tale... dar fara sa deznadajduieshti pentru slava de la oameni ci rabdand shi ashteptand Ziua...

intareshte-te in credintza pascand scripturile shi alipindu-te de Biserica... nu te lasa pe tanjala pe motiv de necaz...???

[vsovi]

uite un sfat mai avizat:

"Tristetea
Tristetea este "o patimă aducătoare de stricăciune în suflet si în trup" (Nichita Stihatul). Evagrie Ponticul spune despre această patimă că "este o stare abătută a sufletului, care se alcătuieste la gândurile mâniei". Deci este o urmare a mâniei. Însiruirea patimilor nu este întâmplătoare. Tristetea vine după mânie, pentru că ea este un rod al mâniei.
De asemenea spune Evagrie Ponticul despre tristete că "este o gură de leu care înghite pe cel întristat. Este un vierme al inimii care mănâncă mama (adică sufletul) ce îi dă nastere. Este o piedică în calea oricărui lucru bun".

Tristetea este o patimă atunci când, la fel ca si în cazul mâniei, o putere naturală care este sădită de Dumnezeu în sufletul omului, este pervertită. În sufletul omului există această disponibilitate spre o tristete naturală sau o stare a firii care nu este în sine nici rea nici bună si care a fost lăsată de Dumnezeu în suflet pentru a fi folosită în mod pozitiv, în vederea apropierii de Dumnezeu, si anume tristetea ca o stare legată de săvârsirea păcatului, ca o părere de rău pentru săvârsirea păcatului, tristetea care devine astfel temei al pocăintei. Dar această stare naturală a sufletului, care a fost lăsată de Dumnezeu tocmai pentru ca omul să se întristeze pentru păcatele sale si să se îndrepte spre Dumnezeu, este pervertită în cazul omului pătimas si atunci tristetea devine o patimă, o patimă care se manifestă prin tristetea nu pentru păcatul săvârsit ci pentru imposibilitatea săvârsirii anumitor păcate sau ca urmare a săvârsirii anumitor păcate, dar nu împletită cu pocăinta, cu părerea de rău pentru săvârsirea acelui păcat.
Înainte de a trece la identificarea propriu-zisă a mecanismului desfăsurării acestei patimi, să spunem că Sfintii Părintii, mai precis Sfântul Maxim Mărturisitorul, identifică trei forme în care se manifestă această tristete pătimasă, păcătoasă, rea.
Prima este supărarea. Prin supărare întelegându-se o tristete care pătrunde până în adâncul sufletului, infiltrând toate gândurile si sentimentele omului.
O altă formă a tristetii este necazul. Prin necaz părintii înteleg o neliniste si o apăsare, care ia nastere în urma unor împrejurări neplăcute prin care trece omul, dar care nu este de profunzime si nici nu este de durată.
si o a treia formă prin care se manifestă această tristete este pizma sau invidia. Este o întristare care vine datorită bunurilor materiale, sau sufletesti pe care le observăm la cei din jurul nostru.
Această ultimă formă a tristetii, anume pizma sau invidia, la rândul ei dă nastere la alte păcate. Astfel pizma, invidia dă nastere la ură. Pe cel pe care îl invidiem pentru darurile sale, pentru bunurile sale, începem să-l urâm. Apoi din ură ajungem la clevetire, începi să îl vorbesti de rău pe cel care îl urăsti. Din clevetire se ajunge în osândire, în acuzarea celui pe care îl invidiezi. Apoi un alt păcat care se naste din invidie este bucuria de răul celuilalt. Te bucuri când vezi că se întâmplă un rău celuilalt pe care îl invidiezi pentru anumite lucruri si ,pe de altă parte, îti este necaz atunci când vezi că dobândeste un bine, când un bine vine asupra lui.
În ceea ce priveste rădăcinile tristetii am arătat mai sus că tristetea naturală este o stare firească a sufletului omului care nu este în sine rea sau bună si care a fost lăsată de Dumnezeu pentru a sluji ca temei al pocăintei. si chiar mai mult, această tristete, această întristare pentru păcatele săvârsite, este absolut necesară omului pentru a dobândi Împărătia lui Dumnezeu. Deci, dacă omul nu se întristează pentru păcatele săvârsite si în urma acestei întristări nu se pocăieste pentru păcatele pe care le-a săvârsit, atunci el nu are cum să se apropie de Dumnezeu si cum să devină părtas Împărătiei cerurilor.
Reaua întrebuintare a tristetii sau întrebuintarea ei contrară firii face ca tristetea să devină o patimă. Răutatea acestei patimi a tristetii constă în aceea că omul nu se mai întristează pentru starea de decădere în care se află, ci se întristează din pricina unor lucruri pentru care nu merită să te mâhnesti si de multe ori se întristează pentru că nu poate să facă niste lucruri care chiar îi provoacă răul pentru că îl îndepărtează de Dumnezeu.
Să vedem asadar care sunt cauzele care provoacă tristetea pătimasă, tristetea cea rea.
1. În primul rând, Părintii ne spun că una din cauzele tristetii este lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinte. Omul îsi doreste anumite lucruri si în special anumite plăceri trupesti sau de altă natură si pe care nu poate să le dobândească dintr-un motiv sau altul si atunci se întristează. As vrea să am o masină scumpă si nu am acea masină, si atunci mă întristez si sunt tulburat că de ce nu am acea masină. Sau îmi doresc să îmi satur trupul cu o anumită mâncare scumpă, pe care nu am posibilitatea să o cumpăr si să o dobândesc si atunci mă tulbur, sunt întristat etc.
Tot în această cauză mare, ca lipsă a împlinirii uneia sau mai multor dorinte, intră si pierderea vreunui bun sau lucru material sau a unui câstig. Deci am un bun la care tin neapărat, am un obiect, de exemplu am o haină la care tin foarte mult si o pierd, sau am un stilou sau stiu eu ce lucru si îl pierd, mă întristez, mă supăr. Înseamnă că sufletul meu a fost lipit de acel obiect si îl doream, îl detineam cu o plăcere pătimasă si pentru aceasta sufletul meu se întristează. De asemenea această tristete poate să vină ca si urmare a lipsei unui câstig. Deci mi-as dori să câstig poate anumiti bani sau mi-am făcut un anumit plan că voi câstiga foarte mult dintr-o anumită afacere si nu-mi iese afacerea si pierd si atunci mă întristez pentru că nu am reusit să câstig.
Tot tristetea poate să vină si din pizma fată de bunurile celuilalt. Am văzut mai înainte, mă întristez că vecinul meu si-o cumpărat o masină scumpă, când văd că colegul meu are o haină mai frumoasă ca mine, mă întristez când văd că celălalt si-o luat casă sau asa mai departe.
O altă cauză a tristetii poate să fie lipsa onorurilor din partea lumii. Mă cred foarte bun si as vrea ca lumea să mă laude, să mă cinstească, să mă onoreze si lumea nu mă onorează, nu mă cinsteste si atunci mă întristez pentru că nu sunt onorat de către oameni.

Dar, ne atrag atentia Părintii că tristetea vine si ca urmare a împlinirii unei plăceri trupesti. Sfântul Maxim Mărturisitorul în mod deosebit insistă asupra faptului că rezultatul împlinirii oricărei plăceri trupesti păcătoase aduce după sine o tristete în suflet, deci o tristete care vine din pierderea harului lui Dumnezeu. O senzatie de gol în adâncul sufletului pe care poate de multe ori nu poti să ti-o explici, dar care te cuprinde. Ai săvârsit un păcat, ti-ai împlinit o plăcere vinovată, păcătoasă, si sufletul pierde harul si atunci se umple de întristare.
Deci întristarea iată, că poate să vină atât ca urmare a neîmplinirii unei plăceri, te întristezi că ai fi vrut să-ti împlinesti o plăcere păcătoasă si n-ai putut să o împlinesti, dar poate să vină si ca urmare a împlinirii unei plăceri păcătoase si a pierderii harului.

Întristarea poate să vină si ca urmare a unei insatisfactii de ordin general, un sentiment de frustrare pe care îl putem avea fată de întreaga existentă. Ne simtim nedreptătiti, ne simtim frustrati de niste lucruri pe care credem noi că le-am merita si atunci tristetea ne cuprinde sufletul.

2. O a doua mare cauză a tristetii este mânia.
Tristetea vine în urma mâniei. După ce ne mâniem pentru un motiv sau altul, după ce trece mânia, tristetea cuprinde sufletul. Tristetea cuprinde sufletul o dată pentru că prin mânie am pierdut harul lui Dumnezeu si sufletul nostru rămâne gol. Tristetea ne poate cuprinde poate, atunci când suntem înrăiti, pentru faptul că nu am fost mai agresivi în momentul în care ne-am mâniat sau tristetea poate să ne cuprindă în general asa ca o stare a sufletului după ce ne-am mâniat. Această tristete este împletită cu amintirea răului. Amintirea răului pe care ceilalti ni l-au prilejuit.

Am văzut până acum care au fost cauzele mari ale mâniei. Una din cauzele mâniei sunt ca si la tristete: neîmplinirea unor pofte pe care noi le dorim, sau perspectiva pierderii posibilitătii împlinirii unor pofte sau o altă cauză spuneam că este, o jignire adusă persoanei noastre, o lovire în iubirea noastră fată de noi însine. si atunci si tristetea tot asa este produsă si de o jignire care ne-au produs-o ceilalti. Când cineva te jigneste întâi te mânii si după aceea te întristezi pentru jignirea care ti-a produs-o.
Această întristare care vine în urma unei jigniri primite dovedeste că suntem cuprinsi de slavă desartă si de mândrie, pentru că noi am vrea ca lumea să ne laude, ca lumea să ne trateze cu toate onorurile si nu să ne jignească.

3. În afară de aceste două cauze, care vin, spuneam din lipsa împlinirii unor pofte sau ca urmare a mâniei, o a treia cauză spun Părintii că este lucrarea diavolească. Este acea tristete care ne cuprinde sufletul fără a fi aparent o cauză concretă. Sunt anumite perioade când ne cuprinde o stare de tristete profundă a sufletului fără să putem să identificăm o cauză anume care o produce. si atunci spun Părintii că această tristete vine din lucrare diavolească. Este un semn că diavolul s-a abătut asupra sufletului si ne-a adus această stare. De obicei această stare este legată de pierderea harului, dintr-un motiv sau altul, si atunci sufletul fiind lipsit de harul lui Dumnezeu este invadat de diavol care aduce după sine tristetea.

Tristetea este o boală a sufletului, tristetea în întelesul ei pătimas bineînteles. Părintii spun că tristetea este o formă de nebunie pentru că, atunci când sufletul este cuprins de tristete, el se întunecă, mintea se orbeste, puterea de judecată a omului se tulbură. Deci, omul nu poate să mai judece limpede.
Tristetea descompune si distruge echilibrul si linistea sufletească si se opune vietii duhovnicesti. Deci atunci când tristetea ne invadează sufletul echilibrul nostru sufletesc se zdruncină, pacea noastră sufletească este alungată.
Dar ceea ce este interesant este că, după cum ne atrag atentia Părintii Bisericii, asa cum în mânie este o plăcere morbidă, este o plăcere bolnăvicioasă, când esti mânios parcă te cuprinde asa o plăcere a stării aceleia de mânie, desi îti dai seama că este ceva rău, tot asa uneori există o plăcere mai mult sau mai putin constientizată de către om a stării de tristete. Te cuprinde tristetea sufletului si desi nu esti multumit, parcă o plăcere morbidă, bolnăvicioasă o simti în adâncul sufletului.
Despre această tristete rea, păcătoasă, Sfântul Ioan Casian ne spune că "este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare, pizmasă, de o stearpă amărăciune si de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins ea îl zdrobeste sufleteste, paralizându-i orice sârguintă si dorintă de mântuire căci este fără ratiune si nu numai că zădărniceste foloasele rugăciunii, dar chiar nimiceste darurile duhului pe care le aduce cealaltă tristete, adică tristetea cea bună, tristetea după Dumnezeu".
Asadar această tristete pătimasă îl face pe om morocănos, rău, ranchiunos, plin de amărăciune, pizmas, lipsit de răbdare.
Într-o formă extremă a sa tristetea îl aduce pe om în deznădejde, adică în pierderea nădejdii în Dumnezeu. si atunci când omul este cuprins de deznădejde, deci când îsi pierde nădejdea că Dumnezeu mai poate să îl mântuiască, atunci omul se dedă patimilor celor mai distrugătoare. Este acel gând: dacă tot Dumnezeu nu mă iartă, ce rost mai are să mă străduiesc să duc o viată după voia lui Dumnezeu, să împlinesc voia lui Dumnezeu, măcar să caut o mângâiere, cât de cât în păcat, în plăcerea păcatului. si din nou intervine la un moment dat si acea plăcere bolnavă de autodistrugere. Deci omul îsi dă seama că se distruge si totusi merge pe această cale, face lucruri pe care simte că-i fac rău si totusi parcă simte o plăcere de autodistrugere. Toate acestea vin din deznădejde, din pierderea nădejdii.
Deznădejdea dusă la extremă duce la sinucidere. Deznădăjduitul, la capătul deznădejdii sale, îsi dă seama că nimic nu mai are sens si atunci ce rost are să mai prelungească această existentă si hotărăste să îsi pună capăt zilelor. Bineînteles că este o falsă solutie, pentru că sinuciderea nu rezolvă starea, ci acea stare cumplită de deznădejde prin sinucidere nu face altceva decât să fie permanentizată, pentru că omul în starea în care este prins de sfârsitul său de moarte în aceea va rămâne pe veci. De aceea cel care se sinucide într-o stare de deznădejde pe veci va rămâne în acea stare deznădejde, în acel iad în care se află sufletul său.
În legătură cu această formă extremă a tristetii, a deznădejdii, cunoastem acel cuvânt pe care Sfântul Siluan Athonitul l-a primit de la Hristos în lupta sa cu deznădejdea. Este cuvântul: "tine-ti mintea în iad si nu deznădăjdui!" în care acel "nu deznădăjdui" este practic o făgăduintă pe care Hristos i-o face lui si ne-o face nouă tuturor. Poate că de multe ori în viată ajungem în niste stări de deznădejde, în acele stări trebuie să ne aducem aminte de această făgăduintă a lui Hristos: "Nu deznădăjdui!" Nu deznădăjdui, pentru că oricât ai fi de disperat, oricât ai fi de căzut, Hristos poate să te scoată, poate să-si arate mila fată de tine si si-o va arăta dacă te vei smeri.

Întorcându-ne la întristare, spuneam că întristarea, tristetea, este o stare naturală care poate fi folosită spre bine, devenind o virtute, întristarea după Dumnezeu, sau poate să devină o patimă, ca întristare pătimasă, întristare păcătoasă. De aceea Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni, în capitolul 7, versetul 10, ne spune: "Întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinta spre mântuire, iar întristarea lumii moarte lucrează".
Este vorba despre cele două aspecte: întristarea după Dumnezeu, adică întristarea pentru depărtarea noastră de Dumnezeu, pentru faptul că am fost cuprinsi de păcat, întristarea atunci când realizăm starea decăzută în care suntem, dar această întristare care devine o temelie pentru pocăintă, pentru întoarcerea spre Dumnezeu si, pe de altă parte, întristarea pătimasă, întristarea împletită cu deznădejdea si care, ne spune si Sfântul Pavel, este moarte, lucrează moarte.
În ceea ce priveste terapia întristării, vindecarea întristării pătimase, dacă vrem să vindecăm întristarea trebuie să anulăm cauzele care duc la ea. si atunci în ceea ce priveste lupta cu întristarea, Părintii ne îndeamnă să actionăm în cele trei directii principale, împotriva celor trei cauze mari care produc întristarea.
Prima cauză a întristării am văzut că este lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinte. Pentru a nu ajunge la întristare trebuie să renuntăm atunci la dorintele si plăcerile trupesti, să ne dezlipim mintea de bunurile materiale. Să nu ne căutăm împlinirea si fericirea în bunurile materiale sau în plăcerile trupesti.
Tot aici vine lupta pentru a ne despătimi, de a ne vindeca de patimi, de toate patimile care ne atrag spre plăcerile acestea vinovate. si aici se include un aspect foarte important si anume dispretuirea slavei si demnitătii pământesti. Să nu căutăm slava de la oameni, să nu căutăm din partea oamenilor să fim apreciati, cinstiti, onorati.
A doua cauză mare a întristării am văzut că este mânia, atunci lupta cu întristarea trebuie să meargă si aici. În primul rând să luptăm cu patima mâniei, să căutăm să nu ne mâniem, dar dacă s-a întâmplat să ne mâniem si în urma mâniei să intrăm într-o relatie de dispută cu cineva, cu aproapele nostru, dacă aproapele nostru ne-a făcut ceva sau noi i-am făcut lui, sau noi ne-am mâniat pe el, dacă ne-am certat, dacă i-am aruncat vorbe grele, ne spun Părintii că pentru a ne tămădui de întristare nu trebuie să-l evităm pe omul respectiv, ci din contră trebuie să-l căutăm. Mai întâi trebuie să-l iertăm din suflet, să lepădăm toată ranchiuna fată de el si să-i arătăm bunăvointă si iubire si mai ales să ne rugăm pentru el. Să păstrăm legătura cu acel om, să căutăm să-l întâlnim, să-l vedem, să-i vorbim, să nu evităm pe omul care ne-a mâniat într-o împrejurare sau alta.
Tot aici Părintii ne atrag atentia că pe cei care ne jignesc într-o împrejurare sau alta trebuie să-i socotim ca pe niste binefăcători ai nostri si ca pe niste doctori pentru că ei ne ajută să ne vindecăm de patimile care ne cuprind si în principal de patima slavei desarte si de patima mândriei. Deci ei nu sunt de fapt niste dusmani ai nostri, ci prin ei Dumnezeu lucrează tămăduirea noastră si atunci asa trebuie să-i privim, asa trebuie să-i întelegem, ca pe niste binefăcători, ca pe niste doctori, ca pe niste tămăduitori ai nostri.
Am văzut că a treia cauză a întristării păcătoase este lucrarea diavolească. Pentru a lupta cu patima întristării provenită din această întristare diavolească, Părintii ne recomandă să facem mai multe lucruri.
În primul rând să ne descoperim gândurile în fata duhovnicului. Deci aceste gânduri de întristare trebuie descoperite în fata duhovnicului si să primim cuvântul pe care Domnul ni-l dă prin duhovnicul nostru. Apoi citirea si meditarea textelor Sfintei Scripturi care ne descoperă dragostea si mila lui Dumnezeu fată de întreaga făptură si bineînteles si fată de noi. Rugăciunea este o altă cale foarte importantă. Deci să ne rugăm! Prin rugăciune tristetea diavolească asupra sufletului nostru este îndepărtată, este împrăstiată.
Apoi un alt lucru foarte important, spun Părintii că este participarea la slujbe. Participarea la slujbele Bisericii ne ajută să luptăm cu întristarea care ne cuprinde sufletul si, sigur, în primul rând participarea la Sfânta Liturghie.
si bineînteles lucrul cel mai important care îl avem la îndemâna pentru a lupta cu toate patimile este împărtăsirea cu Sfintele Taine, cu Trupul si Sângele Mântuitorului.
Deci pentru a lupta cu întristarea care vine din lucrarea diavolească, spovedania cu descoperirea gândurilor în fata duhovnicului nostru, citirea si meditarea textelor Sfintei Scripturi, rugăciunea, participarea la slujbe, împărtăsirea cu Trupul si Sângele Mântuitorului.
Ca o concluzie a acestei terapii, a acestei vindecări a patimii întristării, Sfântul Ioan Casian ne spune că "meditatia inimii curate, meditatia duhovnicească a inimii curate si grija mereu trează a sufletului ne ajută să scăpăm de patima întristării".

Spuneam că, la fel ca în cazul tuturor patimilor, tristetea ca putere naturală a sufletului a fost lăsată de Dumnezeu pentru ca să ne ajute să ne apropiem de El. si de aceea tristetea cea bună, cum o numesc Părintii, tristetea cea după Dumnezeu, tristetea pentru starea noastră de decădere, este o temelie a pocăintei si a întoarcerii noastre spre Dumnezeu. Părintii numesc această tristete fericita întristare, fericita tristete. Fericita tristete care îl apropie pe om de Dumnezeu si care aduce bucuria cea duhovnicească, fericita tristete care trebuie să o dobândim cu totii pentru a putea ajunge la Dumnezeu. "

[Silencer]

Mers de raspunsunsuri...

[mihailo1983]

pamintene,multi ajung la asa concluzii.asa e lumea si nu poti face nimic,in afara de rugaciuni si dorinta de a fi mai bun.Dumnezeu ne-a dat nadejdea si speranta.