Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Despre importanța locașurilor de cult s-a tot vorbit și încă se vorbește și se polemizează.
Dar oare toți acei oameni care cârtesc împotriva bisericilor, s-au întrebat vreodată de ce s-au construit atâtea altare, biserici, mănăstiri și paraclise, în centrele marilor orașe, în vârfuri de munte, pe dealuri, pe câmpii, pe insule?
Biserici s-au construit dintotdeauna, pentru că sufletele oamenilor tânjesc după ele.
Când ai un necaz, o boală, un zbucium sufletesc, când nu-ți merg bine afacerile, sau nu mai poți scăpa de datorii, când cineva îți face rău și-ți vatămă sufletul, ce faci?
Fugi la biserică și te rogi.
De ce atâția și atâția oameni se întorc iar și iar la biserică?
Pentru că ei au văzut și au simțit pe "pielea" lor mângâierea Lui Dumnezeu.
Pentru că aici au găsit pacea lăuntrică și și-au ușurat sufletul de păcate, prin taina Sfintei Spovedanii.
Aici s-au hrănit sufletește cu Trupul și Sângele Mântuitorului.

Încă din cele mai vechi timpuri și până astăzi, oamenii merg la biserică și vizitează mănăstiri vechi de secole.
Dovada o face numărul tot mai mare a enoriașilor care vin la Sfânta Liturghie, la Sfântul Maslu, sau pur și simplu pentru a se ruga în tihnă, în Casa Domnului.
Ce dă biserica în schimb?
Ceea ce o societate agitată și din ce în ce mai hăituită, nu o face.
Curțile bisericilor adună oamenii la un loc.
La biserică nu mai ține nimeni cont că unul e sărac, sau altul e bogat, că unul are funcție de director sau altul de slugă. Se împărtășesc toți din același Sfânt Potir.
În biserică sunt toți frați întru Hristos, având o moștenire comună: Împărăția Cerului.

Asta e biserica, dragii mei.

[cristiboss56]

"Hristos N-a avut imaginatie! Pentru asta N-a putut fi invins de satana."

Când posteşti de bună-voie şi ai "harul lui Dumnezeu", postul ţi se pare uşor. Îl ţii o zi, două, trei, patru, nouă şi chiar un post întreg. Când nu ai harul lui Dumnezeu, pe lângă faptul că te abţii de la mâncare, Dumnezeu îngădiue şi satana lucrează, că simţurile tale să adulmece o foame nebună (un fel de zbucium al stomacului) un fel de lipsă de voinţă la înfrânare. Adică iubirea de sine, atât de mult se aprinde patima în om, încât starea de flămânzire devine de nestăpânit. Hristos n-a avut imaginaţie! Pentru asta n-a putut fi învins de satana. Nu i-a putut pătrunde în gânduri niciodată, pentru că Hristos spunea aşa „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Deci , nimeni nu pătrunde taina lui Dumnezeu, niciodată! Şi cum încearcă diavolul să-L ispitească pe Iisus? Provocându-L!
"Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se ispititorul a zis: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El răspunzând a zis: Scris este: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu."(Matei 4-1,11)
Deci noi putem învia şi prin "Cuvânt" Aflăm de la Sfântul Marcu:“Talita kumi – Copila, ţie îţi zic, scoală-te!”Şi a înviat copila. Tot Marcu spune că s-a dat jos şi umbla prin încăpere. Iar Luca spune că a zis: “Daţi-i să mănânce” – adică viaţa. Şi parcă simţi aievea acest adevăr: Spune Psalmistul: “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73). Mâinile Tale, adică ale Tatălui – Fiul şi Duhul Sfânt. I-a strigat pe cei care muriseră ca şi cum aceştia îl auzeau:“Lazăre, vino afară!“ Iar alt exemplu este învierea fiului văduvei din Nain: "Tinere, ţie îţi zic, scoală-te."
Trebuie să stabilim exact ce este imaginaţia şi să cercetăm "caracterul" şi mobilurile ei. Sfântul Ioan Scărarul defineşte închipuirea precum urmează: "închipuirea este amăgirea ochilor în gândirea adormită; închipuirea este extazul minţii, al trupului în stare de veghe, închipuirea este contemplaţia neîntemeiată". Trebuie să facem o distincţie clară. Un lucru este imaginarul şi altul închipuirea. Imaginarul este potenţa naturală a sufletului în timp ce închipuirea este activarea imaginarului. Imaginarul este între minte şi simţire. Nu este nici lucrarea curată a minţii, dar nici lucrarea simţurilor. Sfântul Grigorie Palama scrie: "Iar acest imaginar al sufletului, în fiinţa raţionala, devine graniţa minţii şi a simţirii".
“Să nu-l crezi niciodată pe diavol, nici chiar când te îndeamnă la un lucru folositor; pentru că el începe cu nevoia şi sfârşeşte cu răul. Să nu faci voia dracilor, nici de foame nici de altă lipsă, ci aleargă la Dumnezeu”.
https://www.youtube.com/watch?v=68NQXky-lcs

[cristiboss56]

Se vorbeste frecvent despre „dependenţa”*de durere sau de nefericire. Majoritatea celor care aud asocierea dependenţei cu trăirile lor profunde ce aparţin unui registru sufletesc atât de dureros tind să nege şi chiar să fie revoltaţi de o asemenea asociere de termeni. Pentru*dependenţă, o explicaţie a fost adusă şi prin descoperirile neurofarmacologiei*care au confirmat, în urmă cu peste patru decenii, că neuronii au receptori proprii pentru narcotice.

Această descoperire, extrem de intrigantă la timpul ei, s-a explicat prin aceea ca la nivelul creierului se produc substanţe opioide. Cu alte cuvinte, creierul îşi sintetizează propriile*„droguri”. Ele acţionează fie împotriva durerii, fie pentru a produce senzaţii de plăcere. De câte ori ni se întâmplă ceva pe care noi îl receptăm ca fiind neplăcut sau dureros (noi fiind şi cei care dăm interpretarea momentelor trăite), neuronii eliberează endorfine. Aceste adevărate modulatoare de durere urmăresc ca starea de disconfort trăită să nu depăşească anumite limite, care să afecteze supravieţuirea noastră. Adică noi am fost creaţi să suportăm doar anumitenivele de durere, aceasta realizându-se din punct de vedere neurochimic şi prin modularea endorfinelor endogene. Unele dintre acestea au structura asemănătoare morfinei sau a altor droguri de sinteză, aceasta contribuind la explicaţia dependenţei care rezidă în starea de „plăcere din durere”. Totodată, folosirea predilectă a unor căi neuronale face ca impulsurile nervoase să dobândească o anume uşurinţă în a fi transmise prin aceste „autostrăzi cerebrale”, care semnalează că viaţa e tristă şi noi ne dorim altceva.

La noi sunt „butoanele”*care ne reglează realitatea proprie

Un alt element important este legat de modul în care interpretăm ceea ce trăim, ca fiind producători de plăcere sau de durere. S-a observat că în depresie apare o tendinţă accentuată de a privi ceea ce trăim dintr-o perspectivă sumbră, negativă, alături de aceea de a ignora partea plină a paharului, care există întotdeauna pentru ochiul antrenat să o descopere. Acest antrenament este în fapt tot o atribuţie a minţii noastre, care poate fi învăţată, cu răbdare, să vadă motivele de*bucuriedin întâmplările mici ale vieţii de fiecare zi.

Un alt aspect care ne ancorează în dependenţă este credinţa că ceea ce trăim are o cauză exterioară, fără nici o legătură cu noi, cei care o experimentăm doar la nivel de „destin potrivnic”. Tehnicile de psihanaliză s-au dovedit aproape infailibile în a demonstra că la noi sunt „butoanele”*care ne reglează realitatea proprie.*Noisuntem cei care, prin credinţele noastre şi prin traumele nerezolvate şi neintegrate, atragem în viaţa noastră evenimente care ne dor. Dar care ne vorbesc şi despre durerea din spate. Cel mai adesea, ceea ce ne răneşte ne şi ajută să găsim o soluţie, o rezolvare, care să ne facă să ne dorim clipa prezentă şi să ne bucurăm de vieţile noastre.

Vindecarea profundă nu ne este adusă nici de medicamente

A găsi care ne sunt credinţele şi deprinderile mentale limitatoare ale bucuriei la care am fost chemaţi ne este de mare ajutor pentru a nu le mai folosi cu încrederea şi inconştienţa celui care nu ştie. Dar vindecarea profundă nu ne este adusă nici de medicamente şi nici de cuvinte, ci este o Taină, un Dar, care se dă cu o generozitate copleşitoare la Sfânta Liturghie, prin*Taina Sfintei Împărtăşanii. Vedem asta citind la rugăciunile înainte*de împărtășire: „Şi să-mi fie mie Împărtăşania aceasta spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie... Cel ce de bunăvoie mi-ai dat mie spre hrană Trupul Tău, foc fiind, care arde pe cei nevrednici, să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă, şi arde spinii tuturor păcatelor mele; curăţeşte-mi sufletul; sfinţeşte-mi gândurile şi oasele; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează; peste tot mă pătrunde cu frica Ta; pururea mă acoperă, şi mă apără, şi mă păzeşte de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflet; curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează; înţelepţeşte-mă şi mă luminează; arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Împărtăşaniei. Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima”.

Iar noi învăţăm a primi Darul acesta şi a-l face lucrător prin nevoinţa duhovnicească. Sfântul*Grigorie Palama învăţa că ceea ce vindecă pe om sunt Tainele, legate de nevoinţă. Mitropolitul*Hierotheos Vlachos, în cartea sa*Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, spune, referitor la aceasta, că*„Acestea sunt cele două căi prin care se tămăduieşte omul şi primeşte harul cel necreat al lui Hristos. Tămăduirea duce la*curăţirea inimii de patimi*şi laluminarea minţii; mai exact, ea este de fapt preschimbarea puterilor fireşti şi a energiilor sufletului”.

Andreea Hefco

[cristiboss56]

Gheronda, ce este ţinerea de minte a răului? Să-ţi aminteşti răul pe care ţi l-a făcut cineva sau să simţi răutate pentru cel care ţi l-a făcut?

– Dacă îţi aminteşti răul şi te întristezi când acela care ţi l-a făcut o duce bine sau te bucuri când nu o duce bine, înseamnă că ai ţinere de minte a răului. Dacă însă, în ciuda răului pe care ţi l-a făcut celălalt, te bucuri de sporirea lui, aceasta înseamnă că nu ai ţinere de minte a răului. Acestea sunt criteriile după care te poţi cerceta pe tine însuţi în această privinţă. În tot cazul, orice rău mi-ar face altul, eu îl uit. Arunc catastiful cel vechi în focul dragostei şi-l ard.

Pe vremea luptelor de partizani din 1944, într-o zi au venit partizanii în satul nostru. Afară era foarte frig. Atunci mi-am spus în sinea mea: „Ce-or fi având să mănânce? Or fi flămânzi. Să le duc puţină pâine”. Când le-am dus-o, ei m-au luat drept iscoadă, însă mie nici prin gând nu mi-a trecut că acolo, prin munţi, ei poate că îi fugăreau pe fraţii mei. Ce a spus Hristos? „Să-i iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi să faceţi bine celor ce vă urăsc” (Matei 5, 44).

(Cuviosul Paisie Aghioritul)

[cristiboss56]

"Dintre toate păcatele câte-s amintite în Sfânta Evanghelie, Domnul Hristos mai ales trei păcate le-a avut în vedere și i-a îndemnat pe oameni să le lase:
– necredința în Dumnezeu: „Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16);
– sminteala, adică derutarea de la credință a celor ce cred; zice Domnul Hristos despre cel ce smintește pe fratele că „ar fi mai bine să i se lege o piatră și să fie aruncat în mare” (Luca 17, 2), deci să se scufunde în mare și să moară el, decât să smintească pe unul dintre cei care cred;
– al treilea păcat pe care îl înfierează Domnul Hristos, în mod special, este fățărnicia (când te arăți într-un fel în afară și ești în alt fel înăuntru), pentru care i-a mustrat pe farisei, când le-a zis că seamănă cu mormintele văruite, care pe dinafarã sunt împodobite și înlăuntru sunt pline de oase de morți (Matei 23, 27)." Arhimandrit Teofil Părăian, "Cuvinte către tineri", Editura Omniscop, Craiova, 1998, p. 12.

[cristiboss56]

"Ni se cere o dimensiune sociala ARATATA a Iubirii noastre."
Parintele Necula ne arata cu multa insufletire ca aceeasi Iubire pe care Iisus ne indeamna s-o avem catre semenii nostri este Iubirea Lui pentru noi. Desigur, pastrand proportia. Si Iubirea aceasta trebuie sa fie manifestata atat in Biserica unde primim Invatatura Lui Hristos , cat si in viata de toate zilele, unde ne deprindem s-o aplicam, sa-i dam viata,s-o concretizam prin vorbe si actiuni.

"Asta este greutatea in viata duhovniceasca : cat din Iubire ramane in tine si cat din Iubire se manifesta, pentru ca nu cumva iubirea pe care o manifesti si o deserti fata de celalalt sa afecteze fundamentul de Iubire care in tine naste si pecetluieste Iubirea. este poate cel mai greu exercitiu duhovnicesc la care ne cheama de fiecare data Hristos: sa fim cu El concomitent in Liturghie ca si in gestul pe care il facem pe strada invatand care este gradul prezentei Sale in Liturghie si care este gradul prezentei sale in gestul de prietenie pe care il facem in strada."...Hristosul din Liturghie si Hristosul din gestul fraternal sunt Unul singur, Unul Nascut, Fiul Lui Dumnezeu."

[cristiboss56]

Sinceritatea este o trasatura umana absolut necesara, atat in relatia cu ceilalti cat si in relatia cu noi insine. Fara sinceritate in ce spunem si facem, nu putem fi noi insine, devenim alte persoane , cu alte cuvinte ii inselam pe prietenii nostri si pe toti cei din jurul nostru, ne inselam pe noi insine...fiind sinceri, ne aratam exact asa cum suntem !

,,Adevărul şi Iubirea aduc în mod armonios în sufletul omului harul, mila şi pacea Lui Dumnezeu. Dragostea se bucură de Adevăr iar ele sunt Hristos, cântecul şi bucuria vieţii noastre.’’ (Preot Petru Munteanu)

[cristiboss56]

SMERENIA si HARUL LUI DUMNEZEU

Cel care se cunoaste corect pe sine are smerenie. Iar cand omul se smereste, neaparat va veni harul lui Dumnezeu.

Cel care face lucrarea care trebuie ca sa se cunoasca pe sine se aseamana cu cel care sapa adanc si afla metale in adancul pamantului. Si, cu cat inainteaza mai adanc in cunoasterea de sine, cu atat mai jos se vede pe sine si se smereste, insa mana lui Dumnezeu il inalta mereu.

Iar cand se cunoaste deja pe sine, smerenia lui devine o stare fireasca si harul lui Dumnezeu isi face “moratoriul”, adica isi prelungeste perioada de sedere, si atunci nu se mai primejduieste din pricina mandriei.

In timp ce acela ce nu face lucrarea aceasta, isi acopera mereu gunoaiele lui, isi inalta mereu varful, sta putin la inaltime prin mandria lui si in cele din urma cade gramada.

(Cuv. Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca)

[cristiboss56]

HARUL MANTUIRII

- Cata vreme este harul cu noi ? a intrebat un credincios pe Parintele Cleopa. Iar el a raspuns :
- Cat traim. Numai daca il cautam. Dar daca nu-l cautam, dupa ce am murit, nu mai este cu noi.
- Cum putem castiga harul lui Dumnezeu ?
- Harul lui Dumnezeu il primim de la Botez si il pastram in noi prin Sfintele Taine si prin toate faptele bune. Adica prin post, rugaciune, spovedanie, impartasanie, citirea cartilor sfinte, priveghere, milostenie, smerenie, nasterea si cresterea copiilor in frica lui Dumnezeu si toate celelalte.
Harul vine, dar nu-i spargator de usi. Dumnezeu nu forteaza usa nimanui ca sa intre. Ai auzit ce spune la Apocalipsa ? Iata stau la usa si bat. De va auzi cineva glasul Meu si va deschide, Eu si Tatal vom veni la el si lacas la el vom face ...

[cristiboss56]

Să fim prieteni ai credinţei şi rugăciunii

"Binecuvâtată este acea persoană care a consimţit să devină cel mai bun prieten al credinţei şi rugăciunii: el are mintea liniştită iar credinţa şi rugăciunea se opresc doar la moartea lui. Rugăciunea care vine din inima omului deschide porţile raiului: acea persoană stă de vorbă cu Dumnezeu şi este plăcută Fiului lui Dumnezeu. Rugăciunea potoleşte mânia şi furia Domnului. Tot în acest fel, lacrimile ochilor deschid porţile compasiunii." (Sfântul Efrem Sirul)