Bărbăţia creştină

[vicentiu68]

Bărbăţia sau curajul este însuşirea sufletească a creştinului de a-şi împlini cu statornicie îndatoririle sale şi a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile şi primejdiile vieţii. Ea se arată deci ca tărie sufletească de a împlini cuvântul Sfintei Evanghelii în viaţă, căci tăria sufletească este necesară atât pentru înfruntarea suferinţelor trupeşti, cât şi a celor morale. Lupta împotriva ispitelor se duce cu puterea bărbăţiei creştine. Sfântul Apostol Pavel le-a spus creştinilor din Efes: „Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului“. Sfânta Scriptură ne prezintă ca model de bărbăţie pe dreptul Iov, care a dovedit răbdare în toate încercările prin care a trecut, rostind: „Oare omul nu este pe pământ ca într-o slujbă ostăşească?“ (Iov 7, 1).Cea mai mare pildă de tărie ne-a dat-o Mântuitorul, Care a biruit toate suferinţele şi ispitele. Exemplul Lui a fost urmat de toţi sfintii şi martirii şi trebuie să-l urmeze orice creştin.

[calator prin ploaie]

Mda...frumos ceea ce expui....dar oare cati oameni dovedesc zi de zi ca au aceasta insusire de care vorbesti? Teoria e mereu frumoasa ...dar mai greu e cu aplicarea in viata de zi cu zi..

ps. Nu am nimic cu tine....doar imi exprim opinia...mai ales ca suntem amandoi din orasul de pe Somes....

[vicentiu68]

Roadele virtuţii bărbăţiei sunt răbdarea şi statornicia. Împotriva bărbăţiei se păcătuieşte prin: sfială (care face pe credincios să se teamă prea mult de greutăţile vieţii), laşitate (care-l face să fugă de greutăţile vieţii), delăsare (care-l face să nu vadă şi nici să evalueze).Virtuţile morale sunt o lucrare văzută a iubirii faţă de Dumnezeu. Împodobindu-şi sufletul cu ele, creştinul se va folosi şi în viaţa pământească, şi în cea viitoare, căci „sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greşeli, pedepse“, zice Sfântul Antonie cel Mare. Aşa cum creştinul are responsabilitatea de a se împodobi cu frumuseţea vieţii creştine şi să facă fapte bune, tot aşa are şi datoria să se ferească de fapte rele, de păcat, căci: „Cine ştie să facă ce e bine, şi nu face, păcat are“ (Iacov 4, 17)

[camy_d]

În prealabil postat de calator prin ploaie

Mda...frumos ceea ce expui....dar oare cati oameni dovedesc zi de zi ca au aceasta insusire de care vorbesti? Teoria e mereu frumoasa ...dar mai greu e cu aplicarea in viata de zi cu zi..

ps. Nu am nimic cu tine....doar imi exprim opinia...mai ales ca suntem amandoi din orasul de pe Somes....

Eu cred că un creştin apropiat de Dumnezeu are bărbăţie în virtuţile pe care a reuşit să le dobândească.

[anna21]

Dintr-un articol care mi-a placut mult:

Iisus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan:

Ce aţi ieşit să priviţi în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? (Luca 7, 24)

Multe pasaje din Sfânta Scriptură sunt foarte dificil de tâlcuit, însă Sfântul Ioan Gură de Aur ne lămureşte pe deplin în toate. Şi aici ca şi în multe alte locuri Hristos se adresează iudeilor ştiind gândurile lor. La nivelul de gândire de atunci al iudeilor, bărbăţia însemna să fii tare cu trupul şi considerau că mântuirea este ceea ce vedeau cu ochii, adică aşteptau un Mântuitor plin de putere şi de slavă omenească, nicicum nu se aşteptau la un Mântuitor smerit. Astfel, cei smeriţi şi slabi cu trupul, gândeau ei a fi nişte oameni slabi de caracter, molateci, schimbători şi plângăreţi. De aceea îi întreabă Iisus, ştiind felul iudeilor de a gândi, de ce au mai bătut atâta drum, ce să vadă aici în pustie: „Trestie clătinată de vânt”? Adică un om uşuratic, molatic, schimbător şi plângăreţ? Şi vrând apoi să le corecteze modul eronat de gândire îi întreabă:

„Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe şi petrec în desfătare sunt în casele regilor”.

Adică cei molatici sunt cei ce petrec în desfătări şi dezmierdări şi nicidecum Ioan care petrecea în pustie cu animalele sălbatice şi dormea cu capul pe bolovani. Şi cu aceasta îi loveşte în gândire pe iudei: da, iată că bărbăţia nu înseamnă să fii mare cu trupul şi tare la războiul lumesc, ci se arată o formă nouă de bărbăţie şi un nou război: bărbăţia sufletească, care este o virtute, şi războiul cu patimile.

Apare la orizont o nouă redută: sfinţenia; şi apar noi luptători care duc o luptă crâncenă cu duşmanul cel mai de temut al omului: omul însuşi. Cine nu ştie atâtea exemple în jurul nostru cu ditamai oamenii care nu se pot înfrâna în post de la o bucată de cârnaţ, sau de la împreunarea cu femeia? Sunt ei cu adevăraţi bărbaţi, oameni în toată firea târâţi de nişte patimi care nu le găseşti nici la copiii cei mici? Nu! Şi aici trebuie să ne deschidem ochii şi să înţelegem: bărbăţie nu înseamnă tăria muşchilor, ci o tărie de caracter într-o gândire matură, o gândire conştientă de lupta sufletului pentru mântuire.

Astfel, îi găsim pe adevăraţii luptători în cei ce se luptă cu viaţa păcătoasă, cu păcatul, cu nedreptatea, cu minciuna. Prin Ioan avea să se deschidă această formă de luptă, de dăruire totală, de dedicaţie a vieţii doar lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul era modelul bărbatului desăvârşit, acea dăruire totală care s-a lepădat de viaţa din lumea aceasta, lumea care se găseşte în noi înşine cu pofta trupului şi a ochilor, cu trufia vieţii.

[ory]

Hmm !
Dar, oare cu feminitatea crestina cum stam ? Sau ea nu " ecazicasta" ?