Ecleziastul 3:18-22

[MariS_]

În prealabil postat de N.Priceputu

Sper să nu mă aduci din nou pe terenul „rațiunii și atât” (pe care nu mă simt confortabil) după ce am făcut apologia unei cunoașteri integrale.
Însă ca să încerc să-ți răspund, aș zice că e o strânsă legătură. Mă refer întâi la revelația naturală, adică la urmele lui Dumnezeu în Creație, la amprenta pe care și-a pus-o peste ea, la „spatele” lui Dumnezeu, pe care-l putem vedea (dacă avem ochi de văzut) în tot ce a creat.
Pătrunzând în adâncurile materiei, de exemplu, poți spune că lumea s-a organizat atât de minunat de la sine, din întâmplare, sau poți vedea că pretutindeni există un proiect, că nimic nu se desfășoară haotic, ci după niște legi, poți bănui Autorul din spatele Creației. Și vezi, și te minunezi că totul este atât de rațional, că totul are un rost și un sens.

Poate găsesc mai târziu timp să-mi scormonesc mintea și pentru a găsi (a-mi aminti) răspunsul cu privire la revelația supranaturală. Însă mărturisesc că îmi este destul de greu, subiectul fiind prea adânc pentru mintea mea greoaie. Dar sper să găsesc ajutor. Poate și de la tine, de ce nu, pentru că o întrebare bună e calea spre răspuns.

Dupa mintea mea proasta mai adaug ceva: ratiunea si revelatia ar trebui sa lucreze in sinergie. Asa cum la marile genii, ratiunea si intuitia au lucrat in sinergie. Arhimede, Newton, Einstein si-au folosit, mai intai, intuitia pentru a descoperi marile lor idei si apoi ratiunea ca sa le explice celorlalti. Intuitia e deasupra ratiunii, dar doar din pdv calitativ. La cantitate, ratiunea e regina.

La fel e cu revelatia, insa aici, la revelatie, ea nu mai tine atat de om, cat de Dumnezeu. Omul, insa, ca sa o poata primi trebuie, mai intai, sa-si curateasca mintea si inima.

Daca fortezi doar ratiunea (si atat) sa-ti gaseasca un Sens, iti va da pe acela gasit si de Eclesiast. Daca fortezi si intuitia, ea iti va spune ca exista ceva sau cineva deasupra puterii de intelegere a omului, iar revelatia, daca ai sansa sa o primesti, iti indica si cine este acel Cineva, Cel ce da Sens intregii existente.
Bucurii!

[Dumitru73]

ce este raţiunea?

[DragosP]

Iluzia dumnezeirii.

Din nou o întrebare grea.
Rațiunea este Logosul, Dumnezeu-Cuvântul, Hristos: „La început a fost Cuvântul (Logosul) și Cuvântul era la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut” (Ioan 1-3)
Toată Creația este rațională din cauză că are Logosul la bază, că prin El există. Mintea noastră, atunci când spunem că raționăm, nu face decât să ia cunoștință de rațiunea de care lumea este plină.
Sf. Maxim Mărturisitorul, mi se pare, spune că la început, atunci când pământul era „netocmit și gol”, acesta era „gravid de rațiunile dumnezeiești”. Era, adică, însămânțat, fertilizat, gata să nască tot ceea ce a urmat.
Rațiunea, înseamnă, totodată și sens.

[MariS_]

În prealabil postat de Dumitru73

ce este raţiunea?

Cred ca e o facultate naturala a omului care il ajuta sa inteleaga lumea in care se afla. Asa cum ochiul e un organ natural care il ajuta pe om sa vada lumea, asa si ratiunea il ajuta sa o inteleaga. Dar, asa cum ochiul nu vede decat un anumit spectru si are nevoie de ajutor (microscop sau telescop), adica are limitele lui, asa si ratiunea nu poate patrunde oricat de adanc in misterele existentei, ci are nevoie si ea de ajutor. Iar acest ajutor ii poate veni fie de la intuitie, fie de la revelatie.
Bucurii!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Dumitru73

Asta este o interpretare.
Spune clar ca "omul nu are nimic mai mult decât dobitocul". Nu pomeneste nimic de aceasta despartire.

Toată Scriptura are ca subiect central această despărţire: arată cum s-a produs ea, arată ce s-a întâmplat cu omul căzut (despărţit de Dumnezeu), apoi, în fine, dezvăluie şi Calea de întoarcere Acasă (Biserica).
Nu putem interpreta un pasaj al Scripturii fără să ţinem seama de context, de scop, de mesajul evanghelic şi de roadele lui în gândirea patristică.
Scriptura se tâlcuieşte deplin doar în Biserică, sub lumina călăuzitoare a Tradiţiei.
Alternativele sunt, cel puţin pentru mine (aşa cum mă cunosc şi cum îmi pare că întrezăresc şi la alţii), rătăciri (căutări, refuzuri, nemulţumiri, poticneli, tărăgănări) ale omului care, în acest caz, într-adevăr "nu are nimic mai mult decât dobitocul". Sau decât floarea câmpului. Deşertăciune. Refuz al împlinirii menirii sale, aşa cum a fost această menire pusă de Însuşi Creatorul omului în făptura Lui.
Aşa cred, să fiu iertat dacă spun prostii.

P.S. Ce rost ar avea, Dumitru, să lăsăm deoparte bogăţia şi frumuseţea atâtor tâlcuiri ale cuvioşilor şi sfinţilor Bisericii la Ecclesiastul, pentru a înşira păreri şi impresii pe marginea subiectului? Cred că o participare personală nu poate fi zadarnică, însă aceasta doar câtă vreme rămâne în firul Revelaţiei, al continuităţii Bisericii lui Hristos.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Dumitru73

ce este raţiunea?

O însuşire a minţii omeneşti de a se opune haosului, întâmplătorului care se naşte din ciocnirile oarbe ale firii naturale, ale forţelor naturii. Un mecanism antialeator, antientropic.
Câtă vreme ea rămâne închisă în sine, în deşertul omenesc pieritor al convenţiilor toate (de la limbaj la concepte etc.), se pare că nu-i altceva decât, cum zicea Dragoş, cel mult o iluzie a dumnezeirii. Lucire a mândriei.
Când, însă, raţiunea omenească se adapă din Izvorul Revelaţiei ("Fericit bărbatul care...") ea devine participare concretă a omului la "Facă-Se voia Ta...". Fiind, aşadar, co-creatoare cu Dumnezeu: a lumii şi chiar a Împărăţiei Lui.
Dîndu-i omului partea de contribuţie la împlinirea: rostului, sensului, destinului de coroană a Creaţiei lui Dumnezeu (şi de "prieten" al lui Dumnezeu).

P.S. Nu văd raţiunea ca funcţie strict intelectuală, deşi participarea gândirii şi inteligenţei la actele raţionale îmi pare evidentă. Raţiunea este un compozit al întregii alcătuiri sufleteşti, toate stihiile îşi dau mâna în alcătuirea ei, fiind loc şi pentru sentimente, voinţă sau, de pildă, atitudini în pulsaţiile ei. Acest complex este orientat, repet, antientropic, antiredundant, împotriva haosului şi a morţii, împotriva deşertăciunii, a irosirii destinului prevăzut de Creator pentru fiinţa umană: să Îl cunoască pe Dumnezeu şi astfel să trăiască toată dreptatea şi fericirea hărăzite nouă de Iubirea Divină.
Raţionalismul păcătuieşte tocmai prin aceea că omul îşi atribuie sieşi toată dreptatea, în loc să se facă părtaş (deschis şi întrepătruns) cu toată fiinţa la Dreptatea lui Dumnezeu.
Raţiunea umană trebuie şi poate (doar atunci când trăieşte în Biserică) să ţină destinul nostru conectat la Dreptatea lui Dumnezeu.
Cunoaşterea, pe de altă parte, poate fi chiar supra-raţională (ceea ce deschide, însă, o altă posibilă discuţie, deoarece sensul termenului de raţiune are aici alt accent).

Motto: ,,Trigeu: Nu mi-a ramas decat zbor la cer,la Zeus...Al doilea sclav:Dar la ce? Ce ai sa-i spui? Trigeu: Vreu sa-l intreb ce ganduri are pentru sarmanii greci si ce ne-a harazit...Al doilea sclav: Si de nu vrea...Trigeu: Il dau in judecata si il acuz ca ne-a vandut la persi!"(,,Pacea"de Aristofan)

Theo nu iti ascund faptul ca si eu,la randul meu,nu evit sub nici o forma cercetarea istorica sau chiar abordarea critica.Le consider pe ambele,metaforic vorbind, o forma de exorcizare a unor temeri poate,mergand pe ideea ca daca crezi intr-un adevar atunci nu trebuie sa-ti fie teama sa-l confrunti cu nimic ci mai degraba sa fii tu pregatit sa stai in fata unor evidente care pot sau nu sa confirme ceea ce crezi.O asemenea alegere este un drum in care trebuie sa-ti asumi anumite lucruri si sa mergi pana la capat pt ca altfel vei ramine suspendat undeva pe la mijloc,intre jumatati de adevar si spaime,credinta si superstitie,ratiune si bigotism sau mai rau,o confortabila indiferenta calduta dar amagitoare,in care poti trai si cu mai putin cat timp iti alina cumva anxietatile finale.In esenta este un drum singuratic cumva,nu a fost si nu are cum sa fie unul general valabil,nu stiu cat de bun sau de rau este,dar este unul singuratic.Un sfant spunea ca necuratul nu ne afla gandurile decat daca sunt invelite intr-o haina rea,precum ura sau mandria,pentru ca atunci intunericul neavand nimic in lumina isi cheama la el ce este al lui.Daca vei cauta cu inima sincera,chiar prin spini si maracini,chiar infruntandu-te pe tine insuti,atunci exista posibilitatea sa-ti gasesti linistea,pe care toti o cauta.Pe drumul acesta nu poti cere nimanui sa te insoteasca,nu ar fi drept,trebuie sa ti-l asumi singur in totalitate,constient ca pot exista mai multe finaluri si nu toti ajungem la capat.Sau poti renunta la acest fel de drum prin padure noaptea,unde umbrele par vii doar pt ca este noapte,vor disparea cu primele raze,si poti sta cuminte alaturi de altii in fata semineului spunand poate doar povesti dar trezindu-te teafar totusi dimineata.Este alegerea ta prietene,sa stii ca in parabola fiului risipitor fratele ramas acasa nu s-a dus dupa mezinul pierdut sa-l salveze dar nici nu a fost el cel care a stabilit cum va fi el primit de catre Tata.Este drumul tau de intoarcere prietene si doar tu trebuie sa-l parcurgi.Vaya con Dios amigo.

In loc de final,stand amandoi la masa tacerii: ,,Puteri ceresti,ajutati-ma sa nu ma destram,nu ma lasati sa pier sub ochii mei,faceti in asa fel incat sa nu fiu spectator al propriei mele decaderi,ci dimpotriva,sa o combat sau,daca nu,sa mi-o insusesc intreaga,sa ma arunc in ea fara regrete"(Emil Cioran ,,Caiete")

[Demetrius]

În prealabil postat de Dumitru73

ce este raţiunea?

Rațiunea este drumul vieții(al Adevărului), sau voia lui Dumnezeu.

11. Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.(Eccl3,11)
Altfle spus, toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor, fără ca omul să înțeleagă rațiunea lui Dumnezeu căci altă rațiune nu există.

[Demetrius]

În prealabil postat de Dumitru73

Ecleziastul 3:18-22


19. iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul.
21. Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?

explicaţii? răspunsuri? interpretări?

Dobitocul nu are nicio frustrare căci dobitocul se mulțumește cu ce are, iar duhul lui totdeauna se urcă în sus fiindcă niciodată nu păcătuiește; toate astea pentru că omul are, în plus față de dobitoc, posibilitatea să nu se supună lui Dumnezeu; niciun duh nu coboară, decât cel omenesc(...câteodată).