Iubirea, bucuria, libertatea

[forever...]

Dumnezeu este iubire. Dar asta poate că o ştim mai mult din citite/ auzite decât din experienţă. Sau poate că nu, fiecare ştie pentru sine.

El ne-a lăsat liberi şi ne invită să ne bucurăm de Viaţă, ascultând poruncile Sale. Unii vor vedea în asta o contradicţie: libertate vs porunci. Dar nu e contradicţie, căci suntem liberi să facem ce vrem, dar numai urmându-I poruncile vom putea să fim în pace şi să ne bucurăm.

De Dumnezeu ne apropiem cu linişte.

Există oameni care spun că ar crede în Dumnezeu, dar nu cred în iubire.
Există oameni care încă mai încearcă să îl convingă pe Dumnezeu, rugându-se, să se facă voia lor.
Există oameni care se laudă că ar cunoaşte în amănunt grijile vieţii şi grijile părinteşti, şi pretind să-i guverneze pe cei din jurul lor în virtutea viziunii lor corecte asupra vieţii... fiind, vai, precum cocoşul din ogradă în comparaţie cu vulturul care zboară, neluând în seamă Sfintele Evanghelii în care ni se spune sub atâtea forme să nu ne îngrijorăm, să luăm partea cea bună, jugul cel bun şi sarcina cea uşoară...
Există oameni care cred că Dumnezeu este o idee, şi nu Dumnezeul cel viu care a făcut cerul şi pământul şi care ne invită la viaţa veşnică, jertfindu-Se pentru noi.

Îi plâng şi plâng, căci ochii lor sunt închişi şi urechile lor astupate. Domnul ne vorbeşte fiecăruia pe înţelesul nostru, prin Scriptură, prin oameni, prin întâmplări. Dar câţi nu înţeleg(em)?

Dumnezeu este bun. El poate găsi o scăpare/ iertare pentru fiecare, El ştie inima omului şi nădăjduiesc că noi toţi vom găsi drumul spre El.

Domnul ne-a lăsat liberi, şi mă rog să îmi dea priceperea de a fi liberă de orice legături care îmi fac rău.

[Ioan_Cezar]

Precum tot liberă, dar în alte legături: anume acelea care vă fac bine...:)
(sunteţi cumva adepta libertăţii absolute, dincolo de orice fel de legături? - întreb cu bunăvoinţă amicală; putem fi liberi fără legături?; este omul liber atunci când nu se află în nici o legătură? - nu solicit să îmi răspundeţi, sunt doar câteva gânduri care îmi trec prin minte, ca reacţie spontană la ultima afirmaţie din postarea dvs. În rest, mulţumiri pentru text, a picat la timp, când starea de spirit deja se încinsese pe forum. E un text ca o mângâiere, ca o pală de aer proaspăt, odihnitor; aceasta nu se comentează, se primeşte cu recunoştinţă. Mulţumesc, Doamne ajută!)

[forever...]

Pentru ceea ce îmi face bine, am întâlnit un alt termen: "a se lipi" :-)
"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta.” (Ps. 62, 8)
"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului." (Ps. 72, 27)
...

[Demetrius]

În prealabil postat de forever...

Pentru ceea ce îmi face bine, am întâlnit un alt termen: "a se lipi" :-)
"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta.” (Ps. 62, 8)
"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului." (Ps. 72, 27)
...

Într-adevăr, este singura legatură(lipire) ce garantează liberul arbitru.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

Pentru ceea ce îmi face bine, am întâlnit un alt termen: "a se lipi" :-)
"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta.” (Ps. 62, 8)
"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului." (Ps. 72, 27)
...

Oh, sărumâna, de când mă ştiu mi-a părut nesuferită expresia "s-a lipit de..." (Măria de Ion, Vasile de Florica, studenta de prof. etc; başca povestea aia cu "marca, de scrisoare").
Aflu acum că expresia, pervertită poate prin proasta întrebuinţare, are în rădăcini un sens nobil şi curat. Deh, dacă nu citesc psalmii...:)
Sărut-mâna, Doamne ajută!

P.S. Orice lipire presupune un lipici, o pastă, ceva... Atunci, din ce-i făcut lipiciul creştinului? Din nişte acţiuni, cumva, trebe că este... Şi doar atât? (că zice: "şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta") Care va să zică nu degeaba spun Părinţii de "împreună-lucrare"...

[forever...]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Oh, sărumâna, de când mă ştiu mi-a părut nesuferită expresia "s-a lipit de..." (Măria de Ion, Vasile de Florica, studenta de prof. etc; başca povestea aia cu "marca, de scrisoare").
Aflu acum că expresia, pervertită poate prin proasta întrebuinţare, are în rădăcini un sens nobil şi curat. Deh, dacă nu citesc psalmii...:)
Sărut-mâna, Doamne ajută!

P.S. Orice lipire presupune un lipici, o pastă, ceva... Atunci, din ce-i făcut lipiciul creştinului? Din nişte acţiuni, cumva, trebe că este... Şi doar atât? (că zice: "şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta") Care va să zică nu degeaba spun Părinţii de "împreună-lucrare"...

Psalmul 68 se citeşte la Utrenie, iar psalmul 72 (al lui Asaf) a fost menţionat recent de Pelerin.

Acum, nu ştiu nici eu să răspund la toate întrebările :-)) Pot spune că de mică eram caracterizată ca fiind lipicioasă, însă asta s-a pierdut pe parcurs, căci au avut părinţii grijă să mă "înveţe" că nu e bine să mă lipesc de străini, iar ei, săracii, au fost prea ocupaţi cu grijile vieţii şi cu gândirea "raţională" pentru a putea exersa lipirea de cei apropiaţi...
Apropos, când eram mică chiar mâncam lipici, pe sub masă :-))) nu ştiu exact de ce....probabil din curiozitate... o prostie, desigur... iar tata căuta explicaţia ştiinţifică a evenimentului/ accidentului.

Revenind la lucruri "serioase", de câte ori nu v-aţi lipit de (alt)cineva sau ceva şi aţi ajuns la dezamăgire, depenenţă, suferinţă? Şi de câte ori Domnul nu v-a arătat/ demonstrat că El ne ajută pururea, de câte ori nu ne-a ieşit în întâmpinare, ca unor fii rătăcitori, oferindu-ne viţelul cel gras?
De câte ori nu ne-a aşteptat Domnul, să revărsăm inimile noastre în faţa Sa, iar noi nu am avut încrederea de a-i răspunde invitaţiei? Cât de rău îmi pare pentru aceste momente ratate!
Şi atunci cum să nu vrei să te lipeşti, sau măcar să te apropii, de Cel care este "marginea doririlor şi credincioşilor întărire" - Unul, Iubitorul de oameni?

Nu ştiu cum să ne lipim de Domnul - ar trebui fiecare să Îl întrebăm, în "liniştea iubirii noastre" (Citadela, Antoine de Saint-Exupery)... Iar ca să ne apropiem, mi-a zis Cineva, trebuie să o facem cu linişte.

[Ioan_Cezar]

N-am mai fost demult prezent la Utrenie. Desigur, din pricina ne-liniştii... Grijile ş.a.m.d.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

Pentru ceea ce îmi face bine, am întâlnit un alt termen: "a se lipi" :-)
"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta.” (Ps. 62, 8)
"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului." (Ps. 72, 27)
...

"16. Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup.
17. Iar cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El." (I Corinteni, 6)

[forever...]

Mult ni s-a dat, mult ni se cere

Dumnezeu pune la încercare sufletele în multe şi variate feluri şi aşteaptă să vadă cum lucrează libertatea voinţei fiecăruia. Sunt unii care primesc harul dumnezeiesc foarte uşor şi repede, şi îndată ce devin credincioşi se roagă. Ei trăiesc în lume fără osteneală prea mare. Inţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică doreşte să vadă dacă aceştia se bucură şi lucrează pentru El cu ajutorul harului pe care l-au primit fără multă trudă. Mult li s-a dat, mult li se cere. Repede li s-a dat, repede li se cere dovada recunoştinţei. Alţii însă sunt lăsaţi să se obosească mult în fel de fel de nevoinţe, în aşteptare îndelungată, în lacrimi neîncetate de cerere a Duhului Sfânt, şi foarte greu le răspunde Dumnezeu. Nu pentru că nu-i iubeşte - poate chiar pe aceştia îi iubeşte mai mult! -, ci pentru că vrea să le vadă străduinţa, răbdarea, încrederea. In tainica lui înţelepciune, Dumnezeu toate le face după un plan. Acei ce nu primesc harul cu repeziciune se aprind şi mai tare de dorul lui şi, dezlipiţi de lume, lepădaţi de toate, ei nu deznădăjduiesc în acest pustiu de aşteptare. Tocmai acest dor fierbinte vrea Domnul să-l încerce - dacă vor rezista la toate ispitele şi la toate luptele sau vor cădea în indiferenţă şi plictiseală de atâta aşteptare. Aşa se dovedeşte credinţa în Cel ce nu este un înşelător şi care va dărui cu siguranţă ceea ce a făgăduit celor ce-L roagă cu răbdare până la sfârşit.

Pentru cei credincioşi, credincios este Domnul! Aceştia neîncetat se cercetează şi se judecă să vadă cu ce L-au supărat pe Domnul de-i lasă atât de mult timp să aştepte venirea Duhului Sfânt peste ei. Şi neîncetat îşi descoperă greşeli, neînsemnate în fond, dar care în ochii lor par mari. Se căiesc amarnic şi se consideră cu adevărat nevrednici de venirea Duhului peste ei. Pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu în ascuns şi îi ajută şi îi apără de răutăţile vicleanului.

Măsura dragostei fiecăruia este foarte variată şi Domnul cântăreşte lacrimile fiecăruia şi drepte sunt judecăţile Sale. El nu se uită la faţa omului, ci la gândurile sale ascunse. Nu evlavia aparentă şi nu practica religioasă exterioară le preţuieşte Dumnezeu mai mult, ci inima curată, înfrântă, duhul smerit; pe acestea le doreşte El.

Fiecare va da socoteală de ceea ce a primit sau de ceea ce i s-a oferit şi n-a primit, de ocaziile ce i s-au dat să afle, să caute, să înveţe şi pe care nu le-a luat în serios, de sfaturile şi îndemnurile Domnului venite prin gura oamenilor aleşi, care însă n-au fost primite, ci au fost dispreţuite. Cel cu adevărat credincios nu va fi niciodată sigur de sine însuşi. Chiar de va fi obţinut harul ceresc, el tot va crede că nu-l are şi nimănui nu va spune lucrul acesta. Toată munca şi tot zelul lui i se vor părea nimic şi veşnic va fi flămând şi însetat de Dumnezeu.

Cel care se compară cu altul şi se crede mai luminat şi mai înălţat spre desăvârşire, acesta - vai! - a şi căzut din smerenie în mândrie, şi toate ostenelile lui sunt zadarnice. Judecarea altora este întotdeauna dovada trufiei din inima celui ce judecă. Numai cel care îi iartă pe toţi, îi apără, abia acela a ajuns la smerenie. Cel care dezvăluie păcatele altora este, de asemenea, plin de mândrie şi toată evlavia lui este o prefăcătorie. Şi nu este suficient ca limba să tacă, să nu mai clevetească, ci trebuie ca mintea însăşi să ajungă să nu mai gândească niciodată rău despre nimeni. Căci păcatul trufiei în minte nu este numai pe limbă. Abia atunci când în gânduri şi în vorbe se face un gol total despre lume şi oameni şi Domnul este singura preocupare a minţii, a limbii, a urechii şi a ochiului, abia atunci sufletul a ajuns la acea fericire a sărăciei Duhului pe care Iisus o pune în fruntea celor nouă fericiri predicate de El.

Un creştin adevărat nu este niciodată sigur de ziua de mâine şi permanent se gândeşte la sfârşitul său, iar nu la cel al fratelui său. El este atent numai la el însuşi, la tot ceea ce se petrece în mintea lui, are mult de lucru cu propriile lui gânduri rele, pe care neîncetat se luptă să le alunge, şi niciodată nu are timp să observe ce face aproapele lui. El nu urmăreşte decât liniştea sufletului său, alungarea poftelor din el, fără să se lase în seama vreunui har special sau să se justifice în vreun fel anume.

Sfantul Macarie Egipteanul

Articol preluat din cartea "Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu", Editura Bizantina

[CristianR]

Într-adevăr, minunat. Are limpezimea Duhului Sfânt.