Vorbirea despre Dumnezeu

[George.m]

Părinţii răsăriteni au folosit atât pentru cunoaşterea tainelor dumnezeieşti, cât şi pentru discursul despre Dumnezeu, un termen comun: teologia. Prin aceasta se arată legătura strânsă şi de nedespărţit dintre cele două.

Cunoaşterea tainelor divine este primită de către cei ce s-au curăţit de pornirile pătimaşe şi, în mod normal, ea trebuie să premeargă vorbirii despre Dumnezeu.

Sfantul Simeon Noul Teolog arata intr-unul din Imnele sale cum ar trebui sa fie starea celor ce teologhisesc: Dacă n-ai cunoscut că ochiul gândului tău s-a deschis şi a văzut lumină, dacă n-ai simţit dulceaţa dumnezeiască, dacă n-ai fost luminat de Duhul Cel dumnezeisc,
dacă n-ai plâns cu lacrimi fără să fi simţit durere, dacă n-ai văzut mintea ta spălată, dacă n-ai cunoscut inima ta curăţită şi luminând cu răsfrângeri strălucitoare şi n-ai găsit pe Hristos înăuntrul tău împotriva oricărei nădejdi
şi n-ai fost lovit de uimire văzând frumuseţea dumnezeiască şi n-ai uitat firea omenească văzându-te pe tine însuţi schimbat întreg, cum oare nu tremuri să vorbeşti despre Dumnezeu?

Spune! Cum cutezi, fiind întreg trup şi nefăcându-te duh ca Pavel, să filosofezi sau să grăieşti despre Duhul, tu care auzi că El nu locuieşte în unii ca aceştia pentru că sunt trupuri?

Celui plin de patimi, ce incearca să vorbeasca despre adevărurile ce sunt „văzute“ prin contemplaţie numai de către cei sfinţi, Cuviosul Simeon ii da urmatorul sfat: „… lasă-L pe Dumnezeu acum, ca nu cumva toată făptura să tremure şi să cadă, să strivească trupul tău gros şi să zdrobească sufletul tău trupesc şi să ardă în foc mintea ta care păşeşte-n gol spre nimic folositor”

Deci nu oricine poate vorbi despre Dumnezeu, ci doar cel care-L cunoaste cu adevarat. Atunci discursul sau va atinge inimile oamenilor, pentru ca nu-i rupt de spiritualitate, de viata Duhului.