Sfintii Zilei

[tabitha]

Pe 31 Decembrie, Biserica o sărbătorește pe Sfânta Cuvioasă Melania Romana.

La Libraria Sophia a apărut o carte foarte interesantă despre această sfântă :

[cristiboss56]

Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pământului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit "al Luminilor" invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vârsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.
La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvântarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrânge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.
După câtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerând numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtăşanie. Când, crezându-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă pentru calea din urmă, Preasfânta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătându-i-l pe tânărul novice, ea le spuse: "Acesta este din neamul nostru!". Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim ("înfocat", "arzător"), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzând de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mângâieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vârstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutând şi mai mult singurătatea.
La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o "Sfântul Munte", gândindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămâna, întorcându-se la mănăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încât în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, având mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.
Văzând viaţa sa atât de plăcută lui Dumnezeu şi atât de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimântătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se înteţea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat, repetind fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tâlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. În starea de plâns în care se afla, a reuşit totuşi să se târască până la mănăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas totuşi gârbov până la sfârşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în "pustia" sa şi, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.
Între timp, egumenul mănăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfântul pustnic, acuzându-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Până la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mănăstire. Sfântul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strâmta, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe "Fecioara mângâietoare", numită de el "Bucuria bucuriilor", în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima priveghind şi având drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer.

[cristiboss56]

La sfârşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsând să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legământul tăcerii, chiar când era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întâi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvârşit în lucrarea lor pentru mântuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare.
După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stâlpnic şi zăvorit, acest bătrân mic de statură, înveşmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat "apostol", martor şi propovăduitor al Învierii.
Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi salută vizitatorii cu veselie, zicându-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!"; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blândeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa să îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia "sărmanului Serafim" era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor.
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungându-i cu uleiul din cadela şa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "puţul lui Serafim", aflat în apropierea mănăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atât pentru anumiţi oameni, cât şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai târziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu erau înţelese decât după împlinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: "Care este scopul vieţuirii creştine?". Părintele Serafim îi răspunse: "Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune".
Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfânt, stareţul îl strânse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decât soarele la amiază, şi îi zise cu putere: "Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul ini-mii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorârea Sfântului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?" Motovilov a răspuns: "Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Şi ce încă?" "O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată". "Această mireasmă este bună mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, şi această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfârşitul ei, sfântul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decât mult mai târziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspândire impresionantă. Este un ultim cuvânt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscând încercările ce vor fi în timpurile din urmă.
În învăţăturile sale, sfătuia adesea: "Bucuria mea, câştiga duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta". Această pace interioară pe care el o dobândise cu preţul atâtor trude, se răspândea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfântul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire.
Pe când era numai diacon, fondatoarea mănăstirii din Diveievo, situată la câţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfântul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dându-le drept îndrumar cuvintele: "În tot timpul să aveţi mâinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea".
La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mănăstire, zisă a "Morii", în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire având în centru "rugăciunea lui Iisus". Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul atâta un călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfântului Serafim; el închise "Moara", călugăriţele fiind supuse multor strâmtorări şi necazuri.
Odată, cu puţin timp înainte de săvârşirea călătoriei pământeşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: "Maica Domnului va veni acum la noi". Curînd se auzi un sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfântul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfântul Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărând, Preasfânta Fecioară îi zise: "Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi". Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.
Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălu-cind de lumină. La întâi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în faţa fiecăreia o lumânare şi i-a binecuvântat pe toţi fraţii, zicându-le: "Lucraţi pentru mântuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sunt pregătite". Apoi, după ce merse să-şi vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cântând imnele Învierii, îşi dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strânse la înmormântarea să. Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor.
Lupta să a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune.

http://caleaspretine.wordpress.com/2...v-din-ucraina/

[tabitha]

În prealabil postat de antoniap

http://caleaspretine.wordpress.com/2...v-din-ucraina/

Mi-a plăcut ce scrie despre tăcere...

Tăcerea

Nu-i plăcea să vorbească despre viaţa sa interioară şi nici pe alţii nu i-a sfătuit să facă aceasta. „Nu trebuie decât în caz de necesitate să-ţi deschizi inima oamenilor. Poţi afla unul la o mie care-ţi va păstra tainele. Prin orice mijloace să încerci a tăinui înăuntrul tău bogăţia darurilor, altminteri o vei pierde şi n-o vei mai afla.

Este deplorabil faptul că prin această nechibzuinţă şi vorbărie, focul acela pe care Domnul nostru Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământul inimii poate fi stins. Nimic nu stinge atât de repede focul insuflat în inima unui monah de către Duhul Sfânt, după sfinţirea sufletului său, decât legăturile cu oamenii, precum şi multa vorbărie şi grăire în deşert.”

Sfantul Efrem cel Nou:
http://jurnalulanei.wordpress.com/20...ou-3-ianuarie/
http://bios-doareu.blogspot.ro/2013/...el-nou-si.html

[tabitha]

În prealabil postat de antoniap

Sfantul Efrem cel Nou:
http://jurnalulanei.wordpress.com/20...ou-3-ianuarie/
http://bios-doareu.blogspot.ro/2013/...el-nou-si.html

Rugăciune pentru cei bolnavi
către Sf. Efrem cel Nou de la Nea Makri

Sfinte Efrem, mare mucenice a lui Hristos, ascultă acum puţina noastră rugăciune pentru robii lui Dumnezeu (numele) care sunt încercaţi de boli, suferinţe şi de ispite. Venim la tine ca la un doctor ceresc, şi credem că vei primi cererea noastră şi vei uşura suferinţe lor. Ai spus că ai leacuri pentru toate felurile de boli, şi de aceea nădăjduim că iubirea ta de oameni nu s-a împuţinat. Cine poate spune mulţimea minunilor tale? Cine ştie câţi suferinzi au aflat izbăvire prin rugăciunile tale? Ajută-i, Sfinte Efrem, ajută-i. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru ei şi, dacă le este de folos să fie tămăduiţi degrabă, fă să se întâmple aceasta spre slava lui Dumnezeu. Iar dacă le este mai de folos să ducă mai departe crucea suferinţei lor, ajută-i să rabde fără să cârtească, ca să primească luminoasa cunună a răbdării.

Sfinte Mucenice Efrem, tu ai răbdat suferinţe de nespus, iar viaţa noastră este plină de desfătări. Dar chiar dacă suntem păcătoşi şi întinaţi prin tot felul de patimi, îndrăznim a ne ruga ţie. Căci nu pentru noi ne rugăm ţie, sfinte, ci pentru bolnavii aceştia pe care suferinţele i-au îngenunchiat. Fii lor păzitor, povăţuitor, ocrotitor şi tămăduitor, ca să îţi mulţumească cu inimă smerită şi să Îl slăvească pe Dumnezeu care te-a acoperit cu harul Său, arătându-te mare făcător de minuni, în vecii vecilor. Amin.

[tabitha]

În ziua de 12 Ianuarie este sărbătorită Sf. Muceniță Tatiana.

Ea era diaconița Bisericii Romei și a trait pe vremea împăratului Alexandru Sever (222-235). Pentru credința ei în Hristos Sf. Tatiana a pătimit și a fost omorâtă împreună cu tatăl său, un înalt dregător roman dar și creștin devotat în același timp.

Mai multe puteți citi aici : http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...ana-72992.html

Iar aici este Acatistul Sfintei Tatiana : http://www.crestinortodox.ro/acatist...ana-67141.html

Condacul 13

Prea cinstită și întru tot lăudată Sfântă Muceniță Tatiana, care prin aleasa slujire te-ai învrednicit a fi diaconița a lui Hristos și prin nenumăratele și grelele munci pe care le-ai suferit, ai întărit mărturisirea credinței într-un singur Dumnezeu, zdrobind capiștea idolească prin puterea rugăciunilor tale și ai primit cununa muceniciei prin tăierea capului, auzi rugăciunea noastră și ne izbăvește de toată înconjurarea dușmanilor văzuți și nevăzuți și mai ales apără turma lui Hristos, care este Biserica, de toate eresurile și rătăcirile și ne ajută ca într-o unire să-I cântam Lui Dumnezeu: Aliluia!

PS: Moaștele Sfintei Tatiana se află și în țara noastră.
Cinstitul ei Cap este păstrat la Catedrala Mitropolitană "Sf. Mare Mucenic Dimitrie" din Craiova.
http://www.crestinortodox.ro/religie...va-128282.html

A mai trecut un an şi mâine îl sărbătorim din nou pe Sfântul Antonie...

Condacul 1

Fugind de intunericul cel negru al Egiptului, ai cautat pamantul cel de viata datator al pustiului. Prin infranare si nevointa vestejind saltarile trupului, prealaudate, te-ai facut pilda monahilor, de Dumnezeu cugetatorule, celor ce canta: Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!

[tabitha]

În prealabil postat de Annyta

A mai trecut un an şi mâine îl sărbătorim din nou pe Sfântul Antonie...

Daaa, Sf. Antonie cel Mare, un sfânt tare drag mie.

Iată aici în reprezentarea lui Salvador Dali încercările prin care a trecut Sf. Antonie - o viziune mai neobișnuită.