Cuvintele nu sunt ale noastre

[florin.oltean75]

Cuvintele nu ne apartin…sunt doar strafulgerari de intuitii pe un cer care care cauta sa se oglindeasca in el insusi. Ne miram de acest joc unduitor care ne modeleaza si deschide perspective himerice…Cuvintele nu sunt ale noastre. Se nasc de nicaieri, din abisul constiintei, le simtim adanc in carnea noastra cum se zbat sa se nasca din noi, in forme si intelesuri diafane. Este jocul ielelor, conceptelor care ne absorb si ne poarta pe valul revelatiei. Doar mladiati pana la fir si insubstantialitate putem sa strapungem valul fin al iluziei… Cine danseaza in acest ametitor vartej ? Cine are curajul sa rastoarne balanta elementelor, sa infrunte formele turnate in bronz ? Cei care sunt haituiti de paradoxuri, care se abandoneaza total nefirescului si trec usor, usor ca o boare peste pragul distinctiilor…Sa lasam conceptele sa curga in practica, caci un simplu clinchet poate desfereca cerurile….

(despre reflectarea conceptualitatii in conduita spirituala)

[florin.oltean75]

Nu mai vreau sa caut... Am vazut prea multe paradisuri. Am epuizat calea. Iluzia si-a descolacit prinsoarea letala din jurul inimii mele. Am ajuns la final. Nu mai plang, nu mai ratacesc…doar betia claritatii. Si cata patrundere…acum cad la nesfarsit in mine insumi…Nimeni si nimic nu mai poate opri aceasta pravalire de fulgere. Sunt foc in focul intunericului…Sunt chiar eu cel ce ma oglindesc in mine insumi ? Unde sunt vechile indoielile ? Unde sunt eu cel care am fost ? … Nu mai vreau sa caut… Nu.

[florin.oltean75]

Orice zi care trece, merita sa fie plansa…Este ca o descompunere a fiintei noastre. Lasam vise ravasite de timp sa se cearna pe caldaramul impermanentei, sa se piarda in fiecare secunda care se prelinge tragic prin inima noastra. Orice pas pe planeta se aude departe, departe in ungherele paradisului. Pasii mor tot asa de tacuti precum lacrimile copilariei in visele nenascute. Si eternitatea trece... Atat de incet.

[florin.oltean75]

Cand conceptele se decanteaza, cand atmosfera intelectului devine rarefiata, corpul devine usor. Si viata devine frumoasa. Esti fericit(a). Intelegerea este subtila si agera. Lumea este circumscrisa de intelegerea profunda. Fenomenele sunt interpretate facil si mintea se misca usor. Intelesurile rasar spontan. Asa apare poezia. Privesti admirativ cele mai marunte aspecte ale vietii. Da, admiratie!

Inima creste, se umfla de emotie. Existenta devine melodioasa...armoniile picura dulce in inima ascultatorului. Lucrurile se rearanjeaza, se reformeaza ca sa-si reia statutul paradisiac. Fiintele sunt minunate...asa de delicate, pline de emotii. Eul lor este eul tau. Simtirea este asa de intensa si calma in acelasi timp. Uimirea.

Esti coplesit de tacere si un sentiment ...care topeste corpul si mintea. Nu mai stii unde esti,... dar patrunzi totul.... Aceasta revarsare, aceasta volatilitate... inima, da inima...Aisbergul eului se topeste ca sa devina altceva. Este ca o imbratisare fara sfarsit, care doare atat de dulce... pana la suspin....Devotiunea....

[LapetiteMoc]

"Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii."

Florin, spune-mi te rog, cine e autorul textului pe care l-ai postat?
E un autor cunoscut, a carui carte as fi putut sa o citesc?
E un text compus de tine?
Te rog sa imi indici sursa, daca ai folosit o carte, ca sa citesc si eu. Ma intereseaza. Iti multumesc.

[florin.oltean75]

Cezar, multumesc pentru aprecieri.

Textele sunt zvacniri literare personale,
in care am incercat sa condensez picaturi de spiritualitate.

Intentia nu este una literara,
ci una care sa descatuseze de prejudecati, preconceptii si paradigme osificate.

Religia inimii trebuie sa fie una vie, sa fie libera, sa se exprime intr-un spectru larg
de trairi delicate si puternice.

Doar asa sufletul rupe corsetul intelegerilor stramte si poate respira usor.

În prealabil postat de florin.oltean75

Cezar, multumesc pentru aprecieri.

Textele sunt zvacniri literare personale,
in care am incercat sa condensez picaturi de spiritualitate.

Intentia nu este una literara,
ci una care sa descatuseze de prejudecati, preconceptii si paradigme osificate.

Religia inimii trebuie sa fie una vie, sa fie libera, sa se exprime intr-un spectru larg
de trairi delicate si puternice.

Doar asa sufletul rupe corsetul intelegerilor stramte si poate respira usor.

Ce spui aici se intalneste cu ceea ce banuisem si eu. Ma bucur ca ai aceasta pozitie.
Totusi, ca unul care am traversat astfel de experiente, te rog sa imi permiti sa iti recomand o anumita prudenta.
Si ia ca pe o rugaminte personala indemnul de a cauta un duhovnic impreuna cu care sa traversezi aventura sufleteasca de anvergura pe care intuiesc ca o realizezi. Domnul fie cu tine, totdeauna!

Traiesc uneori reveria ca vom avea candva o literatura de prima mana, izvorita din ingemanarea Ortodoxiei cu Literele. Perioada interbelica a fost un exercitiu, dupa opinia mea, partial esuat. Vocatia poetului roman este, cred eu, isihia.
Arghezi si Voiculescu s-au apropiat oarecum dar au esuat in literatura. Sunt totusi primii muguri vigurosi ai unei posibile primaveri.
Linia apuseana (geniile romantice si postromantice) constituie, dupa mine, un experiment interesant dar categoric doar o treapta pe care m-as bucura sa batem fara pierdere de vreme.
O vreme, am crezut ca Mircea Cartarescu este raspunsul la asteptarile mele. M-am inselat, in valuri: era mai intai un apolinic, apoi s-a dovedit un calator prin viscerele infrapsihicului.

Sa fie poezia "pura" o cadere? Refuz sa accept, deocamdata, o astfel de varianta si cred ca isihasmul va inflori in viitor tocmai sub forma poeziei capabile sa exprime si altceva decat emotii caldicele si tembele (ma refer la subproductiile literare cu tematica crestina, care au rolul lor in viata cetatenilor ortodocsi, dar care nu se pot numi arta).

Cred ca arta crestina exprimata sublim in pictura si muzica bizantina depaseste cu mult productia literara.

Salut exprimarea artistica si filozofica a gandurilor oamenilor "senzitivi" si desigur talentati. Din nefericire, pentru mine genul acesta de scrieri nu sunt facile. Ma pierd printre cuvinte.
Totusi din putina literatura crestina, duhovniceasca si artistica pe care am citit-o mi-au atras atentia scrierile Ieromonahului Savatie Bastovoi un fost si apreciat postmodernist.
Un scurt text care mi-a placut foarte mult este " Cu un sarut mai aproape de moarte":

"Când eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Şi asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existenţa timpului. Fiecare tic-tac se asocia pentru mine cu o bătaie în porţile morţii. Când mă culcam în pat şi în întuneric se mai vedea numai conturul ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roţilor unui tren care mă duce spre moarte. Era atât de scurt un ticăit, dar era destul ca să mă cufunde într-o tristeţe doborâtoare, într-o tristeţe din care nu credeam că voi ieşi vreodată. Era îngrozitor să ştiu că eu nu voi putea întoarce înapoi timpul vieţii mele nici măcar cu un singur ticăit. Mă sfâşiam să simt cum dispare în nefiinţă pentru totdeauna şi irecuperabil sunetul acela monoton şi trist.

Acest sentiment îl retrăiam mai cu seamă seară, la culcare. Dar adevărata tristeţe şi singurătate mă copleşea în casele străine, chiar şi la bunica, unde mă adormea un ceas mare sovietic. Atunci mă gândeam ce deprimant ar fi să aud astfel de ceasuri toată ziua, dar totodată îmi dădeam seama că ele ticăie chiar şi atunci când eu nu le aud. Orice n-aş fi făcut şi oriunde nu m-aş fi dus, timpul trecea.

Singurul rost pe care îl mai vedeam era să urmăresc cât mai atent trecerea timpului, să o înregistrez, să o explic. A fost cea mai dureroasă ocupaţie din viaţa mea, dar n-a fost fără rost.

Am început să văd trecerea timpului în orice: în frunze care cad sau doar se mişcă, în orice schimbare, în orice cuvânt sau gest care erau înghiţite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu însumi rămâneam nemişcat şi neputincios în faţa trecutului care mă înghiţea încetul cu încetul.

Trecerea timpului se poate măsura cu orice. O măsuram cu hainele din care creşteam, cu oamenii care mureau sau se căsătoreau. Nimic nu opreşte trecerea timpului. Şi cei îndrăgostiţi pot spune: iată, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o îmbrăţişare, cu un sărut mai aproape de moarte.

Suntem întotdeauna mai aproape. De multe ori mă surprind asupra aceluiaşi gând în timpul Liturghiei, când preoţii şi diaconii îşi dau sărutul iertării şi al dragostei înainte de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci ei se cuprind şi, sărutându-se pe umăr, zic: “Hristos în mijlocul nostru”, iar celălalt răspunde: “Este şi va fi”.

Ce minunat! atunci sunt cu adevărat cu un sărut mai aproape de moarte, dar şi mai aproape de Viaţă. Pentru un singur lucru mă rog atunci, ca sărutul acesta să mă apropie anume de Viaţă şi nu de moarte.